Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a dispus, prin încheierea din data de 16 noiembrie 2016, în Dosarul nr. 114.907/299/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare, în acţiunile formulate în contradictoriu cu asigurătorul RCA de către asigurătorul persoanei păgubite, care se subrogă acesteia potrivit dispoziţiilor art. 58 alin. (2) din acelaşi act normativ”. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin cererea formulată la data de 3 decembrie 2015 cu nr. 114.907/299/2015 reclamanta, în contradictoriu cu pârâta şi cu intervenientul forţat, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 5.352 lei, reprezentând despăgubirile achitate asiguratului CASCO şi 117,64 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate de la data scadenţei, respectiv 21 noiembrie 2015 până la data de 2 decembrie 2015. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, în esenţă, reclamanta a precizat că la data de 4 iulie 2015 a fost avariat autoturismul asigurat CASCO la societatea reclamantă, care a achitat despăgubirea cuvenită în cuantum de 5.352 lei. S-a arătat că din documentul de constatare amiabilă a accidentului şi din declaraţia conducătorului vehiculului asigurat CASCO a rezultat că celălalt conducător auto este vinovat de producerea accidentului, iar acesta din urmă încheiase cu pârâta o convenţie de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube cauzate terţilor.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2.210 din Codul civil şi Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare (Norma nr. 23/2014).

Prin Sentinţa nr. 6.400 din 11 aprilie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă în parte cererea. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 5.352 lei reprezentând despăgubiri, ca rămas fără obiect, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% raportate la debitul de 5.352 lei aferente perioadei 21 noiembrie 2015-16 decembrie 2015.

Prima instanţă a reţinut că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce îl priveşte pe intervenientul forţat, iar, prin raportare la dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 136/1995), la data de 25 noiembrie 2015 reclamanta era îndreptăţită să solicite plata sumei de 5.352 lei. Având în vedere că suma solicitată a fost achitată reclamantei la data de 16 decembrie 2015, instanţa a apreciat că a rămas fără obiect capătul de cerere principal. În privinţa capătului de cerere accesoriu, în temeiul dispoziţiilor din Norma nr. 23/2014, a fost obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere.

În cadrul apelului declarat la data de 20 mai 2016 pârâta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii capătului de cerere privind penalităţile de întârziere ca neîntemeiat întrucât, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Norma nr. 23/2014. S-a apreciat că dispoziţiile aplicabile nu prevăd obligaţia de plată a penalităţilor, acesta fiind un caz derogatoriu de la articolele care reglementează ipoteza în care chiar persoana păgubită se adresează asigurătorului RCA. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierea de sesizare din data de 16 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 114.907/299/2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: – Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, ca instanţă de apel, judecă pricina în ultimă instanţă, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă; – cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a tribunalului învestit să soluţioneze cauza, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă; – soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, unicul motiv de apel fiind tocmai aplicarea dispoziţiilor art. 38 şi art. 58 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere este nouă deoarece, anterior intrării în vigoare a Normei nr. 23/2014, actele normative de referinţă prevedeau plata penalităţilor atât în cazul cererii de despăgubire adresată de persoana prejudiciată, cât şi în cazul în care asigurătorul RCA trebuie să achite despăgubirile asigurătorului CASCO, subrogat în drepturile persoanei prejudiciate; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2016 intimata a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 38 şi art. 58 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014.

În opinia intimatei, aceste dispoziţii conduc la concluzia că asigurătorul RCA poate fi obligat la plata penalităţilor deoarece, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei; de asemenea a apreciat că absenţa prevederii penalităţilor la art. 58 alin. (2) nu echivalează cu un vid legislativ, ci creează necesitatea soluţionării acestei chestiuni din perspectiva prevederilor cu caracter general, respectiv art. 38 din Norma nr. 23/2014.

Apelanta şi intimatul intervenient forţat nu au exprimat un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia completului de judecată al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, asigurătorul persoanei păgubite nu este îndreptăţit să obţină penalizări în valoare de 0,2% de la asigurătorul RCA, ca urmare a neîndeplinirii de către acesta din urmă a obligaţiei de plată a despăgubirilor în termenul prevăzut de lege, în condiţiile în care art. 58 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 nu cuprinde, pentru ipoteza în care asigurătorul CASCO se subrogă în drepturile persoanei păgubite, prin plata despăgubirii, împotriva asigurătorului RCA, o clauză penală similară celei prevăzute la art. 38.

Absenţa reglementării de la art. 58 din Norma nr. 23/2014 nu trebuie analizată în afara cronologiei actelor normative, în sensul că legiuitorul a renunţat la prevederea penalizărilor în situaţia în care despăgubirile sunt solicitate de asigurătorul persoanei prejudiciate, după subrogarea prin plata despăgubirilor.

Argumentele întemeiate pe finalitatea dispoziţiilor art. 38 din Norma nr. 23/2014, respectiv sancţionarea asigurătorului RCA, indiferent dacă despăgubirile sunt solicitate de persoana păgubită sau de asigurătorul CASCO al acesteia, nu pot fi primite, în condiţiile în care domeniul de aplicare al art. 38 este clar reglementat, distinct de cel al art. 58.

Astfel, clauza penală prevăzută la art. 38 este incidentă în ipoteza în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 din Norma nr. 23/2014. Or, art. 37 reglementează obligaţiile ce revin asigurătorului în cazul avizării producerii evenimentului asigurat de către persoana prejudiciată şi termenele în care trebuie îndeplinite acestea.

Dimpotrivă, pentru situaţia în care, în drepturile persoanei păgubite, s-a subrogat asigurătorul acesteia, obligaţiile ce revin asigurătorului RCA şi termenele în care trebuie aduse la îndeplinire acestea sunt cele prevăzute la art. 58 alin. (2) din Norma nr. 23/2014.

Prin urmare, ambele prevederi au caracter special, neexistând între acestea un raport lege generală-lege specială.

În aceste condiţii, întrucât prin dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 legiuitorul a înţeles să evalueze anticipat prejudiciul suferit de persoana păgubită ca urmare a nerespectării obligaţiilor ce îi reveneau asigurătorului RCA, instanţa de trimitere a apreciat că asigurătorul CASCO al persoanei păgubite nu se poate prevala de această clauză penală pentru a obţine daune moratorii în situaţia încălcării altor obligaţii de către asigurătorul RCA, ci este îndreptăţit să solicite exclusiv dobânda legală, în condiţiile art. 1.535 din Codul civil. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au înaintat hotărârile judecătoreşti identificate şi care prezintă relevanţă pentru problema de drept în discuţie, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de judecători, preconizându-se apariţia unei practici judiciare neunitare în această materie.

Într-o primă opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 38 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 nu sunt aplicabile în cazul acţiunilor formulate de către asigurătorul persoanei păgubite în contradictoriu cu asigurătorul RCA, ca urmare a subrogării conform art. 58 alin. (2) din acelaşi act normativ, întrucât clauza penală pe care o cuprinde art. 38 nu este reglementată şi la art. 58, domeniile de aplicare ale celor două texte legale fiind distincte.

În cea de-a doua opinie s-a considerat, dimpotrivă, că art. 38 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 este aplicabil în acţiunile formulate în contradictoriu cu asigurătorul RCA de către asigurătorul persoanei păgubite, care se subrogă acesteia potrivit art. 58 alin. (2).

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii de speţă cu privire la această chestiune de drept.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.706/C/2775/III-5/2017 din 20 iulie 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă la nivelul Curţii Constituţionale cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptăţit să obţină penalizările prevăzute de dispoziţiile art. 38 din acelaşi act normativ dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenţă sau şi le îndeplineşte necorespunzător. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţii care se impun a fi întrunite cumulativ, şi anume: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În prezenta cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, astfel cum se va arăta în cele ce urmează.

Litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, tribunalul învestit cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să soluţioneze cauza.

Deşi legiuitorul nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, în interpretarea acesteia, doctrina afirmă că norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale ori pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Examinând sesizarea pendinte, punctele de vedere şi argumentele exprimate de instanţele naţionale, se constată că problema de drept supusă dezlegării este una veritabilă, existând o dificultate reală de interpretare a normei juridice ce face obiectul prezentei sesizări.

Astfel, conform art. 2.213 din Codul civil, asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale.

Actul normativ ce cuprinde dispoziţiile analizate în prezenta cauză – Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare, a abrogat Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurăr i lor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 6 decembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, care, în cuprinsul art. 64 alin. (4) din norme, prevedea cuantumul penalizărilor pe care, dacă nu îşi îndeplinea obligaţiile stabilite, asigurătorul RCA le datora asigurătorului persoanei prejudiciate subrogat în drepturile acesteia.

Cum Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 nu cuprinde o normă similară celei abrogate, prin care să cuantifice penalizările cuvenite asigurătorului persoanei prejudiciate subrogat în drepturile acesteia în cazul în care asigurătorul RCA care nu îşi îndeplineşte corespunzător obligaţiile, deşi prevede cuantumul acestor penalizări în cazul în care sunt datorate direct persoanei prejudiciate, aplicarea dispoziţiilor art. 38 în situaţia reglementată de art. 58 alin. (2) din acelaşi act normativ atrage o problemă de interpretare a normelor juridice compatibilă cu condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În plus, deşi textele a căror interpretare se solicită prin prezenta sesizare sunt incluse în acte normative abrogate la data învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile 1 , utilitatea dezlegării chestiunii de drept ce derivă din interpretarea şi aplicarea normelor legale abrogate subzistă, câtă vreme acestea se aplică tuturor contractelor RCA încheiate în perioada în care au fost în vigoare şi în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora, potrivit principiilor generale relative la aplicarea în timp a legii civile, instituite de art. 6 alin. (1)-(6) din Codul civil. 1 Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016. Acest din urmă act normativ, la rândul său, a fost abrogat prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017. În mod asemănător, Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 136/1995 a fost abrogată şi înlocuită de Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 986 din 8 decembrie 2016, cu modificările şi completările ulterioare (Norma nr. 39/2016). În fine, Norma nr. 39/2016 a fost abrogată prin art. 48 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 1 august 2017.

Mai mult decât atât, în actele normative ulterioare celor ce fac obiectul sesizării de faţă, soluţia adoptată de legiuitor cu privire la efectele subrogării asigurătorului de bunuri în drepturile şi acţiunile asiguratului său plătit şi condiţiile exercitării regresului împotriva asigurătorului RCA al terţului răspunzător este identică cu cea a cărei dezlegare se cere în cauza pendinte. Concret, prin dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, ca şi prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată sau de asigurat este sancţionată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată.

În mod asemănător vechii legislaţii, prin cele două acte normative sus-arătate, reglementându-se regresul asigurătorului de bunuri împotriva asigurătorului RCA al terţului răspunzător, legiuitorul nu mai menţionează în mod expres sancţiunea neîndeplinirii obligaţiilor de plată a despăgubirilor, prin evaluarea legală a unor daune-interese moratorii.

Prin urmare, este pe deplin actuală, prin prisma legislaţiei în vigoare, chestiunea de drept supusă dezlegării, anume aceea de a şti dacă asigurătorul de bunuri, ca urmare a subrogării în drepturile asiguratului său plătit, este îndreptăţit să primească de la asigurătorul RCA penalităţi de întârziere, în cuantumul stabilit de lege, atunci când acesta din urmă nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin, de plată a despăgubirilor sau de comunicare a motivelor pentru care nu aprobă pretenţiile.

Este îndeplinită şi ultima condiţie impusă de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece asupra acestei chestiuni de drept, de lămurirea căreia depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Prin urmare, chestiunea de drept este una veritabilă, existând o dificultate reală de interpretare, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra fondului sesizării se constată că, potrivit art. 36 şi 37 din Norma nr. 23/2014, persoana prejudiciată în urma accidentului produs prin intermediul unui vehicul asigurat are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, iar acestuia din urmă îi revine obligaţia de a soluţiona cererea în termenele defipte de lege şi, ulterior, de a efectua plata despăgubirilor înăuntrul unui termen stabilit, de asemenea, în mod imperativ de legiuitor. Concret, potrivit art. 37 alin. (1) şi (2), în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, asigurătorul RCA este obligat: „a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.”

De asemenea, conform art. 37 alin. (4), asigurătorul de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule are obligaţia de a efectua plata despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care dosarul de daună este complet, în sensul că s-a depus şi ultimul document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea datorată.

Potrivit art. 38 din aceeaşi normă, neîndeplinirea obligaţiilor sus-arătate în termenele stabilite de lege sau îndeplinirea lor defectuoasă, inclusiv diminuarea nejustificată a despăgubirilor, se sancţionează cu plata unor penalizări în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată.

Pe de altă parte, persoana prejudiciată într-un accident de autovehicule din culpa unui terţ poate avea calitatea de asigurat într-un contract de asigurare facultativă de bunuri, situaţie în care se poate adresa pentru recuperarea pagubei materiale asigurătorului său de bunuri. Este situaţia în care asigurătorul de bunuri se subrogă în drepturile asiguratului său plătit şi se îndreaptă în regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă al terţului. Această concluzie reiese din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2.210 alin. (1) din Codul civil cu art. 55 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.

În ceea ce priveşte mecanismul de funcţionare a subrogaţiei asigurătorului de bunuri în drepturile asiguratului său dezdăunat şi dreptul său de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto se constată că prin dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Norma nr. 23/2014 se instituie o adevărată procedură de plată a despăgubirilor şi un termen imperativ de executare a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA, după cum urmează: „Art. 58. – (2) În cazul în care în drepturile persoanei păgubite s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: a) dacă nu există obiecţii asupra sumelor solicitate, acestea se vor achita în cel mult 15 zile calendaristice de la data avizării scrise, efectuată de asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite, însoţită de documentele justificative; avizarea de plată poate fi făcută la sediile asigurătorului RCA sau la persoana mandatată pentru activitatea de constatare şi lichidare a daunelor; b) dacă există obiecţii întemeiate asupra sumelor solicitate, acestea se vor comunica asigurătorului CASCO în termenul prevăzut la lit. a).”

Prin faptul plăţii făcute asiguratului, drepturile şi acţiunile acestuia împotriva terţului răspunzător de producerea prejudiciului şi, desigur, împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto al terţului se transferă în patrimoniul asigurătorului de bunuri, în acest moment născându-se şi dreptul de regres al acestuia din urmă. Aşadar, problema de drept supusă analizei constă în stabilirea efectelor subrogaţiei, respectiv de a stabili dacă asigurătorul de bunuri, devenit titularul dreptului de creanţă transferat în patrimoniul său, poate solicita asigurătorului RCA, pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor sale, daunele- interese moratorii stabilite pe cale legală de art. 38 din Norma nr. 23/2014, avantaj de care asiguratul său ar fi beneficiat anterior transmiterii creanţei, în condiţiile în care prin prevederile art. 58 alin. (2) nu se mai face o evaluare legală a unor astfel de daune.

Prealabil analizei propriu-zise a chestiunii de drept cu care a fost învestită instanţa supremă, se impun câteva precizări teoretice:

Asigurarea este obligatorie atunci când persoanele (fizice sau juridice) sunt obligate de norma imperativă să încheie un contract de asigurare într-un anumit domeniu şi în condiţiile stabilite, de asemenea, tot de lege. Caracterul obligatoriu (şi legal) al acestei asigurări se referă la determinarea sferei persoanelor îndatorate a încheia un contract de asigurare, într-un domeniu şi în condiţiile stabilite de lege, drepturile şi obligaţiile părţilor contractante nefiind lăsate la latitudinea acestora.

Subrogaţia, privită ca mijloc de transmitere a obligaţiilor, constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional (subrogant, creditor iniţial sau accipiens) cu o altă persoană, care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă (subrogat, solvens sau creditor prin subrogaţie), dobândind toate drepturile creditorului plătit.

Legiuitorul instituie două tipuri de subrogaţie prin plată, subrogaţia convenţională (art. 1.594-1.595 din Codul civil) şi subrogaţia legală (art. 1.596 din Codul civil), pentru prezenta analiză prezentând relevanţă acest din urmă tip. Astfel, subrogaţia legală operează de plin drept, ex lege, fără a fi necesar consimţământul creditorului plătit sau al debitorului a cărui datorie se plăteşte, în toate cazurile prevăzute de lege, aşa cum rezultă din prevederile art. 1.596 lit. e) din Codul civil. Or, prin dispoziţiile art. 2.210 alin. (1) din Codul civil se instituie, în cazul asigurărilor de bunuri, un astfel de caz de subrogare legală, în sensul că, dacă riscul asigurat s-a produs, societatea de asigurări se subrogă ex lege în drepturile asiguratului despăgubit împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.

Efectul principal al subrogaţiei este acela că subrogatul ia locul creditorului plătit şi poate exercita toate drepturile şi acţiunile acestuia împotriva debitorului. De asemenea el beneficiază şi de toate accesoriile şi garanţiile care însoţesc creanţa (de exemplu: ipoteci, fideiusiune), aşa cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 1.597 alin. (2) din Codul civil.

Prin urmare, atunci când indemnizaţia de asigurare acoperă în întregime paguba suferită de asigurat, acesta nu va mai avea interes şi calitate pentru a exercita acţiunea în răspundere civilă împotriva terţului vinovat. Pe cale de consecinţă, autorul prejudiciului nu se va mai afla în niciun fel de raporturi juridice cu asiguratul, fiindcă locul acestuia din urmă a fost luat de asigurător, care va exercita un drept de regres în nume propriu, ca titular al dreptului de creanţă transferat în patrimoniul său. Aşadar, asigurătorul de bunuri exercită acţiunea pe care asiguratul ar fi intentat-o împotriva terţului răspunzător sau asigurătorului RCA al terţului, ocazie cu care va beneficia de toate avantajele, putând opune celui chemat în judecată toate excepţiile, garanţiile şi mijloacele de apărare care ar fi fost invocate de asigurat.

Practic, chestiunea de drept supusă dezlegării presupune analiza unor raporturi juridice complexe, respectiv efectele contractului de asigurare RCA după producerea cazului asigurat, la care se adaugă efectele unui contract de asigurare de bunuri. Concret, producerea cazului asigurat determină consecinţe în raporturile de asigurare de răspundere civilă obligatorie constând, în principal, în dreptul asiguratului sau al persoanei păgubite, după caz, de a solicita acoperirea pagubelor suferite şi în obligaţia asigurătorului de a acoperi aceste pagube prin plata unor sume de bani sau prin suportarea costurilor necesare înlăturării acestor consecinţe. Raporturile juridice dintre asigurat şi asigurător îşi au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terţul păgubit şi asigurat îşi au izvorul în fapta delictuală a asiguratului producătoare de pagube morale sau materiale în patrimoniul, respectiv persoana terţului păgubit.

În fine, în ceea ce priveşte raporturile dintre terţul păgubit şi asigurător, prin dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societăţii de asigurare de răspundere civilă, deşi nu are nici raporturi delictuale şi nici contractuale cu aceasta. Este, practic, consacrarea principiului protecţiei terţului păgubit ce a cârmuit atât legislaţia anterioară actului normativ sus-arătat, cât şi legislaţia ulterioară, prezentată în precedentele considerente. Dacă persoana prejudiciată într- un accident de vehicule are şi calitatea de asigurat într-un contract de asigurare facultativă de bunuri, aceasta poate fi indemnizată de asigurătorul facultativ, care se subrogă în locul acestuia pentru a acţiona în regres asigurătorul RCA.

Cum această subrogaţie legală a asigurătorului de bunuri reprezintă un caz distinct de subrogaţie personală, cu toate consecinţele prevăzute de dreptul comun în materie [art. 1.597 alin. (2) din Codul civil], respectiv transmiterea unui drept de creanţă cu toate garanţiile şi accesoriile sale, se pune problema de a şti dacă dreptul de a solicita daune-interese moratorii, pentru repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea executării creanţei, reprezintă un accesoriu al creanţei respective, transmisibil în patrimoniul solvensului prin mecanismul subrogaţiei.

Este ştiut faptul că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor. Prin dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecinţa prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, constând în inexistenţa obligaţiei creditorului de a face dovada existenţei şi întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic.

Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogaţiei. Aceasta rezultă în mod evident din faptul că, în general, pentru realizarea oricărei obligaţii civile este nevoie ca legea să pună la dispoziţia creditorului mijloacele juridice necesare la care să poată recurge pentru a-şi realiza creanţa, prin executarea voluntară sau silită a prestaţiei pe care debitorul o datorează. Doctrina a statuat că, din perspectiva creditorului, sancţiunea obligaţiei constă în totalitatea mijloacelor juridice ofensive şi defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forţei de constrângere a statului pentru a obţine prestaţia care i se datorează de către debitor.

Or, în cadrul mijloacelor juridice ofensive, daunele- interese moratorii ocupă un loc important, alături de punerea în întârziere a debitorului, acţiunea în justiţie, executarea silită etc. Aşadar, atunci când textul de lege prevede că, prin însuşi faptul plăţii, drepturile şi acţiunile asiguratului împotriva terţului răspunzător şi asigurătorului RCA al terţului se transferă de drept, automat, în patrimoniul asigurătorului de bunuri se subînţelege că se transferă şi mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziţia creditorului pentru realizarea creanţei, respectiv dreptul de a solicita daune-interese moratorii.

Ca atare, este neîntemeiată susţinerea că asigurătorul de bunuri, subrogat în drepturile asiguratului său dezdăunat, nu este îndreptăţit să solicite asigurătorului RCA daune-interese moratorii evaluate legal de dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014, întrucât prevederile art. 58 nu cuprind o dispoziţie expresă în acest sens. O menţiune referitoare la transmiterea unui drept accesoriu creanţei era inutilă, faţă de mecanismul şi efectele subrogaţiei personale legale.

De asemenea nu poate reprezenta un argument în sensul inaplicabilităţii sancţiunii penalităţilor de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA faţă de asigurătorul de bunuri faptul că termenele de scadenţă a obligaţiilor de plată prevăzute de art. 58 sunt diferite de cele stipulate de art. 37 din Norma nr. 23/2014. Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani, cât şi obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esenţă, se sancţionează nesoluţionarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum şi neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât şi atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri.

Prin urmare, este vorba de mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziţia creditorului pentru a obţine aceeaşi prestaţie, iar daunele-interese moratorii sunt datorate de către debitor după regula de drept comun prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, respectiv din ziua scadenţei obligaţiei de plată. De altfel, pretinsele diferenţe dintre procedura reglementată de art. 37 şi cea prevăzută de art. 58 din Norma nr. 23/2014 derivă din faptul că obligaţiile ce îi revin asigurătorului RCA atunci când cererea de despăgubire îi este adresată de către terţul păgubit (deschiderea dosarului de daună, constatarea pagubelor, comunicările referitoare la documentele necesare, efectuarea de eventuale investigaţii, stabilirea cuantumului despăgubirilor ş.a.m.d.) sunt preluate de către asigurătorul de bunuri atunci când asiguratul său îl învesteşte în scopul recuperării pagubei materiale. Altfel spus, procedura de avizare şi constatare a prejudiciilor este preluată de asigurătorul de bunuri, care întocmeşte acte pe deplin opozabile asigurătorului RCA, în condiţiile art. 40 din Norma nr. 23/2014, astfel că nu există niciun argument care să îl excludă pe subrogat de la avantajul obţinerii de daune-interese moratorii evaluate legal, avantaj de care asiguratul său ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit subrogarea prin plată.

În fine, adepţii opiniei potrivit căreia asigurătorul de bunuri nu ar fi îndreptăţit să obţină daune-interese moratorii potrivit art. 38 din Norma nr. 23/2014 aduc în sprijinul acesteia argumente decurgând din evoluţia în timp a legislaţiei în materia asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. În esenţă, s-a susţinut că, atunci când legiuitorul a dorit ca şi asigurătorul de bunuri să obţină penalităţi de întârziere în cazul neîndeplinirii la scadenţă a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA, a prevăzut în mod expres aceasta în textul legii.

Într-adevăr, în normele emise de fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor, ce au precedat Norma nr. 23/2014, sancţiunea plăţii penalităţilor de întârziere în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor asigurătorului RCA faţă de societatea de asigurare subrogată în drepturile persoanei prejudiciate era stipulată de dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 25 mai 2010, şi, ulterior, de acelaşi articol din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 6 decembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare. Mai mult decât atât, cuantumul penalităţilor de întârziere datorate asigurătorului de bunuri, în cazul normelor puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, era diferit de cel aplicabil în cazul cererii de despăgubire formulate de persoana prejudiciată (0,1% pe zi, faţă de 0,2% pe zi).

Însă, prevederile Codului civil constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, aşa cum rezultă în mod explicit din art. 2 alin. (2) din cod. De altfel, legea specială, respectiv Legea nr. 136/1995, în aplicarea căreia s-a adoptat norma ce face obiectul prezentei sesizări, cuprinde o dispoziţie expresă în acest sens (norma de trimitere cuprinsă în art. 69 1 ). În consecinţă, atâta vreme cât prin mecanismul şi efectele subrogaţiei personale legale, prin însuşi faptul plăţii, creanţa de despăgubire, cu toate accesoriile acesteia, se transferă de drept, automat, din patrimoniul asiguratului, ce însumează şi calitatea de persoană prejudiciată, în patrimoniul asigurătorului de bunuri, este inutilă precizarea în legea specială a acestei consecinţe a transmiterii obligaţiei. Cât priveşte soluţia adoptată de legiuitor, de a stabili, într-o normă anterioară, un cuantum diferit al daunelor-interese moratorii în cazul cererii de despăgubire formulate de asigurătorul de bunuri, în raport cu cuantumul penalităţilor cuvenite persoanei prejudiciate, nimic nu împiedică legea specială să deroge, printr-o reglementare expresă, de la legea generală.

Cert este faptul că textele a căror interpretare fac obiectul prezentei sesizări de pronunţare a unei hotărâri prealabile, cuprinse într-o reglementare specială, nu cuprind nicio dispoziţie derogatorie de la dreptul comun în materia efectelor subrogaţiei personale legale. Astfel, se cuvine a concluziona că, urmare a plăţii despăgubirii către persoana prejudiciată, în patrimoniul asigurătorului de bunuri se transferă dreptul de creanţă cu toate garanţiile şi accesoriile acesteia, inclusiv dreptul de a obţine de la debitorul asigurător RCA daunele-interese moratorii evaluate legal de dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,