Decizia nr. 72 din 16 octombrie 2017

Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 21 martie 2017, în Dosarul nr. 1.588/336/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 aprilie 2017 cu nr. 1.276/1/2017. II. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii X şi Y au solicitat obligarea pârâtului primarul oraşului Vişeu de Sus, în calitate de preşedinte al comisiei locale de fond funciar, la plata sumei de 109.500 lei, cu titlu de daune-interese, pentru nepunerea în posesie asupra terenului de 57,83 ha, deşi această obligaţie era prevăzută într-o sentinţă definitivă, care prevedea şi sancţiunea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere.

Prin Sentinţa civilă nr. xxx din 6 aprilie 2016, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în Dosarul nr. xxxx/336/2015, s-a admis în parte acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere Sentinţa nr. xxxx din 8 octombrie 2008, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în Dosarul nr. xxxx/336/2008, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor asupra terenului de 57,83 ha de vegetaţie forestieră, comisia locală de fond funciar fiind obligată la punerea în posesie a reclamanţilor cu acest teren.

Prin Sentinţa nr. xxxx din 28 mai 2009, pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. xxxx/336/2009, primarul oraşului Vişeu de Sus, în calitate de preşedinte al comisiei locale de fond funciar, a fost obligat la punerea în posesie a reclamanţilor asupra terenului menţionat, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere.

Prin Sentinţa nr. xxxx din 21 noiembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în Dosarul nr. xxxx/336/2010*, irevocabilă, s-a dispus transformarea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere în daune-interese în cuantum de 4.600 lei, pentru perioada 2010-2012.

Prin sentinţa pronunţată în cauza pendinte s-a dispus transformarea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere în daune-interese în cuantum de 5.100 lei, pentru perioada 2013-2015, avându-se în vedere suprafaţa de pădure cu care reclamanţii trebuiau să fie puşi în posesie, de pe care puteau exploata 60 mc de masă lemnoasă (maximum 20 m 3 /an, potrivit Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior 1 ), preţul unui metru cub de lemn pe picior fiind de 85 lei. 1 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 24 septembrie 2012 şi abrogat prin Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 76/2014 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014, abrogat prin Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 118/2014, publicat in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2014.

Pentru perioada 2010-2012, instanţa a reţinut puterea de lucru judecat a Sentinţei nr. xxxx din 21 noiembrie 2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus.

La data de 7 iunie 2016, reclamanţii au declarat apel împotriva acestei sentinţe, solicitând schimbarea ei în parte, în sensul admiterii acţiunii în forma iniţială şi a obligării pârâtului la plata sumei de 109.500 lei, cu titlu de daune-interese.

În motivarea apelului au arătat că prejudiciul efectiv nu constă doar în contravaloarea materialului lemnos ce se putea exploata, ci şi în produsele nelemnoase care puteau aduce venituri, putând rezulta venituri şi din fondul cinegetic. Mai mult, prima instanţă ar fi trebuit să procedeze la transformarea daunelor cominatorii şi pentru perioada 2010-2012, dat fiind faptul că prejudiciul suferit de apelanţi este dat şi de neexploatarea produselor nelemnoase.

De asemenea, reclamanţii au criticat şi limitarea valorii metrului cub de lemn pe picior avută în vedere de prima instanţă.

Au mai învederat şi faptul că nici în prezent nu au fost puşi în posesie asupra terenului în litigiu.

La data de 17 iunie 2016 a declarat apel şi Comisia locală de aplicare a legilor fondului funciar Vişeu de Sus, prin primar, solicitând schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea apelului a susţinut că cererea de obligare la plata de daune cominatorii nu are legătură cu prejudiciul produs ca urmare a neexecutării obligaţiei de către creditor, acestea urmând a fi acordate doar pentru constrângerea creditorului la executarea unei obligaţii care îi incumbă.

Cu privire la al doilea petit al acţiunii, şi anume obligarea la plata sumei de 109.500 lei cu titlu de daune-interese, a arătat că prejudiciul pretins nu este urmarea unei fapte ilicite, punerea în posesie neputând fi realizată, întrucât în titlul executoriu (sentinţa) nu este identificat terenul din punct de vedere topografic. Mai mult, culpa neexecutării sentinţei ar fi a reclamanţilor, care nu au depus la comisia locală de fond funciar vechile hărţi cadastrale pentru identificarea terenului.

Prin notele de şedinţă din data de 9 ianuarie 2017 apelanţii-reclamanţi au solicitat instanţei de apel, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanţa de apel a dispus comunicarea notelor de şedinţă în vederea exprimării unui punct de vedere de către apelanta- intimată Comisia locală de fond funciar Vişeu de Sus.

Prin Încheierea din 21 martie 2017, instanţa de apel a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a dispus suspendarea judecăţii în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prin rezoluţia vicepreşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu Adresa din 7 aprilie 2017, s-a restituit instanţei de trimitere sesizarea, cu menţiunea ca aceasta să fie înaintată conform Ghidului pentru formularea unei sesizări prealabile în materie civilă, publicat pe site-ul instanţei supreme. În acest sens s-a precizat că este necesar să se transmită un exemplar original al încheierii de sesizare, semnat de toţi membrii completului de judecată, şi un exemplar anonimizat, precum şi încheierea de amânare a pronunţării.

După recomunicarea încheierii de sesizare, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus, prin rezoluţie, la data de 19 aprilie 2017, restituirea dosarului la Tribunalul Maramureş pentru a se preciza obiectul sesizării, în condiţiile în care acesta nu este consemnat în conţinutul încheierii.

Ca urmare a acestei dispoziţii, Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă a înaintat o adresă prin care a menţionat că „obiectul sesizării este dat de prevederile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, prin raportare la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, precum reiese din conţinutul încheierii menţionate (fila 3, primul paragraf), respectiv dacă în transformarea daunelor cominatorii în daune-interese instanţa este ţinută exclusiv de dispoziţiile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, de cantitatea de masă lemnoasă care poate fi exploatată de o persoană fizică într-un an, ori poate avea în vedere şi dispoziţiile art. 62 alin. (1) şi (2) din Codul silvic, respectiv cantitatea de masă lemnoasă ce poate fi exploatată ca urmare a unui contract de exploatare, şi dacă poate avea în vedere şi materialele nelemnoase ori produsele cinegetice”.

După înregistrarea dosarului pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu Adresa din 3 mai 2017, s-a solicitat instanţei de trimitere şi comunicarea, în copie, a acţiunii introductive, a sentinţei Judecătoriei Vişeu de Sus, a cererilor şi motivelor de apel, cererii de sesizare a instanţei supreme, notelor de şedinţă depuse de părţi cu privire la această cerere şi punctelor de vedere ale părţilor asupra cererii de sesizare, dacă există.

La 5 mai 2017, Tribunalul Maramureş a comunicat Dosarul nr. 1.588/336/2015, în copie conformă cu originalul. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Raportându-se la dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă a constatat îndeplinite condiţiile legale, în sensul că pricina este pe rolul unei instanţe de apel, care judecă în ultimă instanţă litigiul, chestiunea de drept este nouă şi nu a făcut şi nici nu face obiectul vreunui recurs în interesul legi ori al vreunei decizii a instanţei supreme. IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanţii-reclamanţi au susţinut că limitarea transformării daunelor cominatorii în daune moratorii la nivelul contravalorii a 20 m 3 /an, indiferent de suprafaţa nepusă în posesie, creează grave inechităţi. În opinia apelanţilor, la transformarea daunelor cominatorii ar trebui să se aibă în vedere prevederile art. 62 alin. (1) şi (2) din Codul silvic, respectiv prin raportare la cantitatea de material lemnos ce poate fi exploatată în regim silvic de o firmă autorizată cu care persoana fizică poate avea încheiat un contract de exploatare. Mai mult, se relevă de aceştia că la transformarea daunelor cominatorii trebuie să se aibă în vedere şi materialul nelemnos de pe acea suprafaţă forestieră (fructe de pădure, produse cinegetice).

Intimata Comisia locală de aplicare a legilor fondului funciar Vişeu de Sus nu şi-a exprimat un punct de vedere. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului a apreciat că daunele cominatorii de 100 lei/zi de întârziere au fost acordate iniţial pentru faptul că nu s-a executat de către Comisia locală de fond funciar Vişeu de Sus obligaţia de a-i pune în posesie pe apelanţi cu terenul de vegetaţie forestieră de 57,83 ha. Ulterior, aceste daune cominatorii, pentru perioada 2010-2013, au fost transformate în daune-interese. Instanţa a avut în vedere doar prejudiciul creat prin nepunerea în posesie, raportându-se la prevederile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, respectiv la suprafaţa de masă lemnoasă pe care o putea exploata o persoană fizică, fără atestare, 20 m 3 /an, şi la valoarea metrului cub de lemn pe picior de 74 lei, potrivit Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 1.343/2010 2 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, respectiv 85 lei, şi Ordinului ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior. 2 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 1 septembrie 2010, abrogat prin Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 2.353/2011 pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 27 octombrie 2011.

În prezentul dosar se solicită transformarea daunelor cominatorii în daune-interese, faţă de neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de punere în posesie asupra suprafeţei forestiere, dar nu prin raportare la art. 62 alin. (3) din Codul silvic, ci la art. 62 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ. Practic, apelanţii solicită ca în stabilirea cuantumului daunelor-interese să se aibă în vedere nu cantitatea de masă lemnoasă pe care ar putea să o exploateze ca persoană fizică (20 m 3 ), ci cantitatea de masă lemnoasă pe care ar putea să o exploateze după obţinerea autorizaţiei de exploatare şi predarea parchetului, cu respectarea regulilor silvice şi în conformitate cu instrucţiunile privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului lemnos de către operatori economici atestaţi de comisia de atestare cu care apelanţii ar fi putut încheia contracte de exploatare.

Mai mult, apelanţii solicită ca aceste daune să fie cuantificate şi prin raportare la materialele nelemnoase şi produsele cinegetice.

Instanţa de apel apreciază că neexecutarea obligaţiei de către debitor nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului. Or, în prezentul dosar apelanţii sunt obligaţi să facă dovada că au suferit un prejudiciu prin nepunerea în posesie, precum şi privind întinderea acestuia.

Apelanţii, ca persoane fizice, puteau exploata materialul lemnos în limita de 20 m 3 /an, legiuitorul stabilind implicit prin norma legală, art. 62 alin. (3) din Codul silvic, un criteriu clar în cuantificarea prejudiciului.

Raportarea întinderii prejudiciului la beneficiile unui eventual contract de exploatare a masei lemnoase încheiat între apelanţi şi un operator economic nu poate fi un criteriu clar şi cert. Pe de o parte, încheierea contractului se poate realiza doar în condiţiile legale şi presupune îndeplinirea unor cerinţe speciale raportate la obiectul contractului (masă lemnoasă). Astfel, chiar intervenirea acestui contract este nesigură, reprezintă doar o posibilitate, nu o certitudine.

Pe de altă parte, nu s-ar putea determina cu certitudine valoarea beneficiului acestui contract, atâta vreme cât există mai mulţi operatori economici pe piaţă, părţile putând stabili condiţiile încheierii şi derulării contractului, potrivit principiului libertăţii contractuale.

În ceea ce priveşte produsele nelemnoase şi cele cinegetice, acestea nu se încadrează în sfera art. 62 alin. (1) şi (2) din Codul silvic, evaluarea prejudiciului fiind totodată incertă, neexistând un criteriu clar în stabilirea valorii acestora, raportat la împrejurarea că nu se cunoaşte amplasamentul punerii în posesie. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj – Tribunalul Maramureş a identificat Decizia nr. 675/R din 4 octombrie 2012, în cuprinsul căreia a reţinut că prejudiciul care poate fi prezumat nu poate fi decât cel al unei exploatări a masei lemnoase de către o persoană fizică într-un an.

Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară: nicio altă curte de apel nu a identificat hotărâri judecătoreşti care să aibă ca obiect chestiunea de drept în discuţie. Din opiniile teoretice transmise de instanţe rezultă o orientare majoritară către opinia potrivit căreia în transformarea daunelor cominatorii în daune-interese instanţa este ţinută exclusiv de prevederile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, respectiv de cantitatea de masă lemnoasă ce poate fi exploatată de o persoană fizică într-un an, care constituie un criteriu clar şi cert în cuantificarea prejudiciului, raportarea la beneficiile unui eventual contract de exploatare a masei lemnoase neputând determina cu certitudine valoarea beneficiului contractului, câtă vreme încheierea unui astfel de contract cu un operator economic reprezintă doar o posibilitate, părţile având libertatea stabilirii clauzelor contractuale. De asemenea, s-a opinat că nu pot fi avute în vedere materialele nelemnoase ori produsele cinegetice (Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Rupea, Curtea de Apel Bucureşti, Judecătoria Balş, Judecătoria Slatina, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Argeş, Curtea de Apel Timişoara). Minoritar, s-a apreciat că instanţa ar putea fi ţinută şi de cantitatea de masă lemnoasă ce poate fi exploatată ca urmare a unui contract de exploatare, fără a avea în vedere materialele nelemnoase şi produsele cinegetice (Judecătoria Moineşti, Tribunalul Olt). Judecătoria Întorsura Buzăului opinează că dispoziţiile art. 62 alin. (1)-(3) din Codul silvic nu conţin criterii legale obligatorii de stabilire a prejudiciului, dar pot fi avute în vedere de instanţă, cu caracter orientativ, în operaţiunea de stabilire a prejudiciului, creditorul fiind în continuare ţinut să facă dovada atât a existenţei, cât şi a întinderii prejudiciului. Curţile de apel Alba Iulia, Constanţa, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Suceava şi Târgu Mureş nu au comunicat opinii teoretice ale judecătorilor.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii textelor de lege supuse interpretării în prezenta cauză. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi nu respectă prevederile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă. De asemenea, au reţinut că nu există premisele apariţiei unei practici neunitare în materia ce face obiectul cauzei. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Reformarea sistemului procesual civil a impus, în mod necesar, în scopul uniformizării jurisprudenţei şi al asigurării predictibilităţii acesteia, instituirea unui mecanism procedural nou, cel al pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe lângă cel al recursului în interesul legii.

Legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, respectiv: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă, aflată în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În cauză nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

În evaluarea acestei condiţii trebuie analizat obiectul sesizării, astfel cum este acesta individualizat de instanţa de trimitere.

Potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile se face prin încheiere.

Or, în Încheierea din 21 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.588/336/2015, prin care Tribunalul Maramureş a învestit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se reţine că obiectul sesizării este „dat de prevederile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, prin raportare la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol” (fila 3, primul paragraf).

Faţă de modul general în care este menţionat obiectul sesizării, indicându-se doar dispoziţiile legale deduse interpretării, respectiv art. 62 alin. (3) din Codul silvic, prin raportare la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, fără a se stabili limitele obiective în care interpretarea instanţei supreme să fie posibilă, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În acelaşi sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Astfel, există o deosebire esenţială între procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii: în primul caz se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în al doilea caz se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică.

În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent dacă cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel cum s-a arătat anterior, în încheierea de sesizare a Tribunalului Maramureş, care trebuia să cuprindă şi argumentarea admisibilităţii sesizării sub aspectul îndeplinirii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, nu se regăseşte niciun raţionament juridic care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate şi care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie. Instanţa de trimitere nu a expus nimic din problematica de interpretare a textelor de lege enunţate ca făcând obiectul sesizării, omiţând să prezinte care ar fi posibilele interpretări diferite ale acestor texte, respectiv care ar fi dificultatea generată de norma legală raportat la datele concrete ale litigiului.

Tot astfel, se constată că în apelul formulat în cauză de reclamanţi nu se critică conţinutul normativ al art. 63 alin. (1)-(3) din Codul silvic, ci modalitatea în care prima instanţă a procedat la interpretarea şi aplicarea concretă a acestor prevederi legale în cauza dedusă judecăţii. Or, asemenea operaţiuni de interpretare şi aplicare a textului de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea logico-juridică de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme. Scopul interpretării unei norme juridice civile constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete la care aceasta se referă şi a se asigura astfel corecta sa aplicare. Deci, interpretarea legii civile reprezintă o etapă necesară în procesul aplicării acesteia, conţinutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă.

În procesul aplicării legii judecătorul trebuie să stabilească conţinutul exact al normei, prin clarificarea şi lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situaţiei de fapt prezentate, întrucât dispoziţiile legale au întotdeauna un caracter general şi impersonal, din care trebuie să se extragă esenţa aplicabilă la cazul concret. Or, rolul instanţelor de judecată este acela de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să se studieze circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii, să se realizeze calificarea juridică a cererii şi, ulterior, interpretarea normei de drept şi aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicţional final.

Din această perspectivă se poate observa că sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 1.588/336/2015 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 63 alin. (3) din Codul silvic, prin raportare la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, reprezintă însăşi problema de fond asupra căreia apelanţii-reclamanţi au solicitat instanţei de judecată să se pronunţe, iar nu doar o chestiune de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pricinii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziţii legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, se apreciază că instanţa supremă nu poate fi învestită în cadrul acestei proceduri cu însăşi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.

Cum sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii, în condiţiile unei sesizări lacunare, care nu justifică ivirea unei veritabile chestiuni de drept, se impune, în acord cu jurisprudenţa instanţei supreme, respingerea ca inadmisibilă a sesizării.

Pe de altă parte, analiza aspectelor generale de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie raportată la scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, la raţiunea şi fundamentul său, ce privesc eliminarea riscului apariţiei unei practici neunitare.

Examinarea datelor comunicate de către curţile de apel relevă că, în decurs de 9 ani, perioadă care a trecut de la data adoptării Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic, nicio altă instanţă naţională nu a fost sesizată cu cereri având un obiect similar cu cel dedus judecăţii instanţei de trimitere.

Singura hotărâre judecătorească identificată în materia ce face obiectul sesizării, transmisă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este Decizia civilă nr. 675/R din 4 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Maramureş, din care rezultă că în transformarea daunelor cominatorii în daune-interese instanţa s-a raportat la dispoziţiile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, apreciind că acestea instituie un criteriu cert de cuantificare a prejudiciului, şi anume cantitatea de masă lemnoasă ce poate fi exploatată de o persoană fizică într-un an.

Aceasta este şi opinia completului care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prezenta întrebare prealabilă.

Tot astfel, punctele de vedere teoretice şi argumentele exprimate de instanţele din ţară conturează, într-o majoritate covârşitoare, opinia potrivit căreia în transformarea daunelor cominatorii în daune-interese instanţa este ţinută exclusiv de prevederile art. 62 alin. (3) din Codul silvic, respectiv de cantitatea de masă lemnoasă ce poate fi exploatată de o persoană fizică într-un an, care constituie un criteriu clar şi cert în cuantificarea prejudiciului, raportarea la beneficiile unui eventual contract de exploatare a masei lemnoase neputând determina cu certitudine valoarea beneficiului contractului, câtă vreme încheierea unui astfel de contract cu un operator economic reprezintă doar o posibilitate, părţile având libertatea stabilirii clauzelor contractuale. Opinia teoretică în sensul că instanţa ar trebui să se raporteze la dispoziţiile art. 62 alin. (1) şi (2) din Codul silvic, respectiv la cantitatea de masă lemnoasă ce poate fi exploatată ca urmare a unui contract de exploatare, este una izolată, fiind exprimată doar de două instanţe, astfel că aceasta nu poate constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

În ceea ce priveşte materialele nelemnoase ori produsele cinegetice, opinia unanim exprimată la nivel teoretic de instanţele naţionale, inclusiv de instanţa de trimitere, este în sensul că acestea nu pot fi avute în vedere drept criteriu în cuantificarea prejudiciului cauzat prin întârzierea executării.

În aceste condiţii nu sunt create premisele apariţiei unei practici neunitare, care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, aşa încât sesizarea, privită şi din această perspectivă, apare ca fiind inadmisibilă.

Totodată, examinând sesizarea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că în cuprinsul acesteia nu se regăseşte punctul de vedere al completului învestit cu soluţionarea cauzei asupra îndeplinirii condiţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, condiţie impusă de dispoziţiile art. 520 teza a doua din Codul de procedură civilă.

Textul citat impune ca actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să îndeplinească anumite exigenţe de ordin formal, respectiv să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată prin care să se argumenteze în concret necesitatea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi punctul de vedere al părţilor.

Raţiunea instituirii acestor condiţii formale ale sesizării constă în asigurarea scopului pentru care a fost instituit acest nou mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca prin uzitarea lui să se determine suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării sale de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii duratei procedurii judiciare şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pentru a se evita abuzul procesual, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să se facă printr-o motivare temeinică, nu superficială.

Sub acest aspect este de observat că, după enumerarea condiţiilor de admisibilitate din art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere constată formal îndeplinirea acestor condiţii legale, limitându-se să afirme că este instanţă de apel care judecă în ultimă instanţă litigiul, iar chestiunea de drept este nouă şi nu a făcut şi nici nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii ori al vreunei decizii a instanţei supreme.

O altă deficienţă a încheierii de sesizare derivă din lipsa oricărei justificări, din partea instanţei de trimitere, a noutăţii chestiunii de drept, instanţa limitându-se să afirme că aceasta este nouă, fără nicio referire la criteriile de determinare a caracterului de noutate.

De asemenea, aşa cum s-a arătat anterior, din încheierea de sesizare lipseşte total argumentarea admisibilităţii sesizării instanţei supreme, sub aspectul îndeplinirii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. În raport cu considerentele reţinute (paragraful 48 din prezenta decizie), instanţa de trimitere era ţinută, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică, sens în care trebuia să justifice faptul că textele de lege enunţate ca făcând obiectul sesizării sunt susceptibile de interpretări diferite şi să arate care sunt acestea.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, nu au fost respectate dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă şi nici nu există premisele apariţiei unei practici neunitare în materia ce face obiectul sesizării.