Decizia nr. 15 din 8 iunie 2015

Titularul şi obiectul sesizării Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 30 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.643/119/2013, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 14 din Legea nr. 88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor, republicată 1 (denumită în continuare Legea nr. 88/1993), şi a dispoziţiilor art. 29 alin. (4) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 87/2006, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005), precum şi a dispoziţiilor art. 120 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 1/2011), şi art. 97 alin. (3) din Metodologia-cadru privind mobilitatea personalului didactic din învăţământul preuniversitar în anul şcolar 2013-2014, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 6.239/2012 2 (denumită în continuare Metodologia-cadru aprobată prin Ordinul nr. 6.239/2012), este în sensul că pentru absolvenţii care deţin diplome de licenţă condiţia referitoare la acreditarea formei de învăţământ absolvite trebuie sau nu îndeplinită în vederea înscrierii la etapele de mobilitate a personalului didactic din învăţământul preuniversitar, faţă de faptul că emiterea diplomelor de licenţă este numai prerogativa instituţiilor de învăţământ superior acreditate?”. 1 Legea nr. 88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 11 septembrie 1999, a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 20 iulie 2005. 2 Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 6.239/2012 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind mobilitatea personalului didactic din învăţământul preuniversitar în anul şcolar 2013-2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 30 ianuarie 2013, a fost abrogat prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 5.451/2013 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind mobilitatea personalului didactic din învăţământul preuniversitar în anul şcolar 2014-2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 21 noiembrie 2013.

Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea hotărârii prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina 2.1. Cererea de chemare în judecată Prin acţiunea introductivă, reclamanta R.V. a solicitat, în contradictoriu cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Covasna şi Ministerul Educaţiei Naţionale, obligarea pârâţilor să îi permită înscrierea şi participarea la etapele concursului privind mobilitatea personalului didactic din învăţământul preuniversitar pentru titularizarea pe postul de profesor de psihopedagogie specială ce se organizează la nivelul Inspectoratului Şcolar Judeţean Covasna, prin înscrierea sa pe lista candidaţilor înscrişi la concurs în judeţul Covasna, cu studii autorizate, listă ce este afişată într-o aplicaţie electronică coordonată de Ministerul Educaţiei Naţionale. În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este angajata Şcolii Gimnaziale Speciale din Municipiul Sfântu Gheorghe, fiind titulară pe postul de învăţător-educator. Totodată, reclamanta arată că a absolvit studii superioare în domeniul sociologie-psihologie la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, ca urmare a promovării examenului de licenţă în sesiunea iulie 2008. Reclamanta mai arată că, în cursul anului 2013, a fost împiedicată de către pârâţi să participe la etapele concursului privind mobilitatea personalului didactic din învăţământul preuniversitar în vederea titularizării pe un post de profesor de psihopedagogie specială şi pentru încadrarea salarială corespunzătoare, organizat la nivelul Inspectoratului Şcolar Judeţean Covasna, cu motivarea că studiile superioare absolvite nu sunt acreditate, fiind incluse într-o aplicaţie electronică la rubrica „studii neautorizate”. 2.2. Apărările pârâţilor Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale a invocat inadmisibilitatea cererii, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii. Cu referire la excepţia invocată, pârâtul arată că reclamanta deţine o diplomă de licenţă, astfel că nu justifică un interes în raport cu prevederile art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi prin prisma faptului că, la data introducerii acţiunii, concursul organizat de minister era finalizat. Actul prin care i s-a comunicat reclamantei faptul că dosarul său nu corespunde condiţiilor de înscriere la concurs nu este un act administrativ, iar eliberarea diplomei nu este un act autonom, separat de procesul de învăţământ derulat anterior, ci o confirmare oficială a studiilor parcurse. Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că, în cazul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, există specializări/programe de studii de la forma de învăţământ fără frecvenţă/ID organizate şi desfăşurate fără respectarea prevederilor legale, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 88/1993 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005, întrucât nu a fost parcursă procedura prevăzută de legiuitor în vederea desfăşurării procesului de învăţământ. Pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Covasna a solicitat, prin întâmpinare, respingerea acţiunii, ca nefondată, în baza art. 97 alin. (3) din Metodologia-cadru aprobată prin Ordinul nr. 6.239/2012. 2.

Hotărârea primei instanţe Prin Sentinţa civilă nr. 376 din 25 martie 2014, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 29 aprilie 2014, Tribunalul Covasna – Secţia civilă a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes şi a admis acţiunea formulată de reclamanta R.V., dispunând obligarea pârâţilor să permită reclamantei înscrierea şi participarea la etapele concursului privind mobilitatea personalului didactic din învăţământul preuniversitar pentru titularizarea pe postul de profesor de psihopedagogie specială care se organizează la nivelul Inspectoratului Şcolar Judeţean Covasna, prin înscrierea sa pe lista candidaţilor la concurs în judeţul Covasna, cu studii autorizate, listă care este afişată într-o aplicaţie electronică coordonată de Ministerul Educaţiei Naţionale. Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut, în esenţă, că excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes sunt neîntemeiate, deoarece pârâţii nu au soluţionat favorabil cererea reclamantei de participare la examenul de titularizare, fiind persoană vătămată în sensul art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că are interesul de a promova o acţiune pentru a se putea înscrie la examenul respectiv în vederea obţinerii titularizării pe post. Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanta a absolvit cursurile Facultăţii de Sociologie-Psihologie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, specializarea sociologie-psihologie, conform Diplomei de licenţă nr. 11.998 din 4 august 2009, a promovat examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009 şi a dobândit titlul de licenţiată în sociologie-psihologie, diploma de licenţă fiind valabilă şi nicio autoritate administrativă sau instanţă judecătorească nu s-a pronunţat în sensul revocării sau anulării acesteia. Astfel, diploma de licenţă produce în continuare efecte juridice, ceea ce presupune ca beneficiarului diplomei trebuie să i se recunoască toate drepturile conferite de lege, inclusiv dreptul de a participa la concurs pentru ocuparea unui post didactic. 2.

Calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanţe Împotriva sentinţei pronunţate de tribunal în primă instanţă au declarat recurs pârâţii, criticând-o sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept material, prin ignorarea prevederilor art. 97 alin. (3) din Metodologia-cadru aprobată prin Ordinul nr. 6.239/2012, care permit participarea la concurs numai a absolvenţilor unei forme de învăţământ autorizate provizoriu sau acreditate. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 2.643/119/2013. Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 30 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.643/119/2013, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1. 3. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Recurentul-pârât Inspectoratul Şcolar Judeţean Covasna a susţinut că cererea de sesizare a Înaltei Curţi nu este admisibilă, deoarece se pune problema aplicării unui ordin a cărui legalitate poate fi examinată prin intermediul excepţiei de nelegalitate sau pe calea acţiunii în anulare. Ordinul nu mai este în vigoare, valabilitatea sa fiind limitată la anul şcolar 2013-2014, iar, până în prezent, pe calea hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au fost dezlegate aspecte legate de legislaţia primară, şi nu cu privire la legislaţia secundară. Recurentul-pârât Ministerul Educaţiei Naţionale nu a depus punct de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării. Intimata-reclamantă R.V. a susţinut că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. În ceea ce priveşte problema supusă dezbaterii, intimata-reclamantă arată că Metodologia-cadru aprobată prin Ordinul nr. 6.239/2012 a fost emisă după ce i-a fost eliberată diploma de licenţă, astfel că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile respective. În plus, se arată că, potrivit art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea învăţământului nr. 84/1995, diploma sa echivalează cu o diplomă eliberată pentru învăţământul de zi, iar Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, la data la care a susţinut examenul de licenţă, avea specializările şi programele de studii universitare de licenţă acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, în urma evaluărilor efectuate de instituţiile abilitate, respectiv Consiliul Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare sau Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior. 4. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea 4.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând aspectele arătate în continuare. De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor ce formează obiectul sesizării depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât urmează a se stabili dacă textele legale invocate pot fi interpretate în sensul că, pentru absolvenţii care deţin diplome de licenţă, condiţia referitoare la acreditarea formei de învăţământ absolvite trebuie sau nu îndeplinită în vederea înscrierii la etapele de mobilitate a personalului didactic din învăţământul preuniversitar. Problemele de drept enunţate sunt noi deoarece, chiar dacă această chestiune de drept a primit în practica instanţelor, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţii diferite, se apreciază că o interpretare restrictivă a cerinţei noutăţii problemei de drept supuse dezlegării ar goli de conţinut mecanismul hotărârii prealabile, care are drept scop prevenirea dezvoltării practicii neunitare, şi l-ar face, în fapt, inabordabil de către instanţele de judecată care se confruntă cu necesitatea dezlegării unitare a chestiunii respective, având în vedere şi diferenţa de regim dintre mecanismul evocat mai sus şi cel al recursului în interesul legii, cel din urmă nefiind la îndemâna instanţei care soluţionează cauza. Referitor la această condiţie de admisibilitate, prin două decizii pronunţate în data de 17 februarie 2014 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în complet pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, s-a reţinut că cerinţa noutăţii este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările nou-intrate în vigoare, ci şi atunci când se referă la o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare a devenit actuală ulterior. S-a mai reţinut că, în această ultimă situaţie, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită trebuie plecat de la premisele asigurării funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare şi al evitării paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii. În cazul de faţă, actualitatea constă în faptul că Legea nr. 1/2011, prin art. 241 alin. (5), stabileşte un termen de 5 ani de la începerea primului stagiu de practică pentru susţinerea examenului de definitivat, iar mulţi dintre titularii unor diplome de licenţă eliberate în anii 2008-2009, interesaţi de promovarea unor examene prin care să îşi valorifice studiile, au sesizat instanţele cu acţiuni prin care au solicitat obligarea Ministerului Educaţiei Naţionale sau a inspectoratelor şcolare judeţene să le permită participarea la astfel de examene, fără să existe însă un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit problema de drept supusă dezlegării; aşadar apreciem că lipseşte criteriul de ordin cantitativ care să ducă la concluzia unei practici contradictorii relevante şi care ar impune promovarea unui recurs în interesul legii. Problemele de drept nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 30 ianuarie 2015. 4.2. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării 4.2.1. Normele de drept intern incidente Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării sunt cele ale art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 14 din Legea nr. 88/1993, art. 29 alin. (4) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005, art. 120 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 şi art. 97 alin. (3) din Metodologia-cadru aprobată prin Ordinul nr. 6.239/2012. Alte norme de drept intern relevante sunt dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea învăţământului nr. 84/1995 3 şi ale art. 2 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 2.284/2007 4 . 3 Legea învăţământului nr. 84/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 31 iulie 1995, a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1996 şi nr. 606 din 10 decembrie 1999 şi a fost abrogată prin Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011. 4 Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 2.284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 23 octombrie 2007, a fost abrogat prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 657/2014 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 2 decembrie 2014. 4.2.2. Jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov La Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, opinia jurisprudenţială este în sensul că, pe lângă condiţia deţinerii unei diplome, este necesară condiţia suplimentară ca specializarea şi, respectiv, forma de învăţământ urmată să fi fost acreditate sau autorizate provizoriu potrivit hotărârilor Guvernului emise în acest sens şi, respectiv, să se regăsească în centralizator, iar reclamanţii nu au dovedit că îndeplinesc cea de-a doua condiţie prevăzută cumulativ. Impunerea unei condiţii suplimentare pentru înscrierea la un concurs de titularizare sau definitivare în învăţământ nu echivalează cu anularea unei diplome de licenţă, ci se justifică prin prisma interesului public de a promova un sistem educaţional performant. 4.2.3. Jurisprudenţa naţională relevantă În problema de drept supusă dezlegării practica instanţelor la nivel naţional este neunitară. În sensul respingerii acţiunii, instanţele au reţinut că participarea la concurs este condiţionată de absolvirea unei forme de învăţământ acreditate/autorizate, iar, atât timp cât Metodologia privind mişcarea personalului didactic din învăţământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi inovării nr. 5.885/2009 (valabilă pentru concursul organizat în anul 2010, dar cu prevederi similare celui invocat în prezenta cauză), nu a fost anulată, aplicabilitatea sa nu poate fi ignorată. Introducerea acestei condiţii este justificată legitim de interesul public de a promova un învăţământ orientat pe valorile consacrate de Legea nr. 1/2011. În sensul admiterii acţiunii, instanţele au reţinut că reclamanţii deţin diplomă de licenţă care nu a fost revocată şi se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate proprie actelor administrative, care dă dreptul titularului de a se folosi de actul respectiv în condiţiile producerii de efecte juridice, iar, cu privire la valabilitatea studiilor absolvite, analizarea condiţiilor de autorizare/acreditare nu poate fi examinată în cadrul procesual stabilit de reclamanţi (acţiune având ca obiect obligarea ministerului să permită participarea reclamanţilor la concurs). Referirea la procedura de acreditare/autorizare nu se impune a fi analizată, deoarece art. 60 alin. (3) din Legea învăţământului nr. 84/1995 stabileşte echivalenţa diplomelor şi certificatelor de studii în condiţiile legii, pentru aceeaşi specializare, indiferent de forma de învăţământ absolvită. Nici după încheierea perioadei de monitorizare prevăzute de art. 8 din Legea nr. 443/2002 privind înfiinţarea Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti şi nici după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, factorii cu atribuţii de decizie din sistemul asigurării calităţii educaţiei, dar mai ales Ministerul Educaţiei Naţionale, nu au sesizat nereguli în procesul de organizare şi desfăşurare a procesului educaţional la nivelul universităţii respective. 4.2.4. Opinia instanţei de trimitere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării Instanţa de trimitere apreciază că în cauză nu se poate face abstracţie de jurisprudenţa instanţelor prin care Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti a fost obligată să elibereze diplome de licenţă şi suplimente de diplomă absolvenţilor posesori de adeverinţe privind promovarea examenului de licenţă, iar Ministerul Educaţiei Naţionale a fost obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă. În aceste cauze s-a apreciat constant, inclusiv de către Înalta Curte, că obligaţia universităţii de a elibera diplome şi a autorităţii centrale de a aproba tipărirea formularelor trebuie analizată independent de criteriul acreditării/neacreditării formei de învăţământ, deoarece actul prin care a fost recunoscută reclamanţilor calitatea de licenţiaţi este în fiinţă, nu a fost revocat/anulat şi se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate proprie unui act administrativ. Ori, dacă diplomele eliberate în executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate, cu atât mai mult actele de studii eliberate benevol de minister fac dovada legalităţii condiţiilor în care au fost eliberate. De aceea, se consideră că dezlegarea prezentei probleme de drept trebuie să fie dată şi în considerarea respectării principiului coerenţei şi unităţii jurisprudenţei consacrat ca atare în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului [Hotărârea din 6 decembrie 2007, Cauza Beian împotriva României (nr. 1), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008]. În ceea ce priveşte cauza dedusă judecăţii, se reţine că, în anul 2004, data începerii studiilor de către reclamantă, era în vigoare Legea nr. 88/1993, care, la art. 3 şi 14, prevedea că „acreditarea acordă dreptul de […] a emite diplome recunoscute de Ministerul Educaţiei Naţionale” şi că „diplomele eliberate de instituţiile de învăţământ superior pentru absolvenţii facultăţilor, colegiilor sau specializărilor acreditate sunt recunoscute de drept de către Ministerul Educaţiei Naţionale”. Legea nr. 88/1993 a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005, care conţine prevederi similare în cuprinsul art. 29. De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 2.284/2007, prevăd că „actele de studii din sistemul naţional de învăţământ superior sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învăţământ superior efectuate şi titluri sau calităţi dobândite”. Din aceste dispoziţii legale rezultă că eliberarea unei diplome de licenţă ca document oficial de stat nu poate avea loc decât de către un furnizor de educaţie acreditat, aşadar face dovada legalităţii formei de învăţământ absolvite, deoarece nu a apărut în ordinea juridică ruptă de contextul legislativ, ci este rezultatul unui proces a cărui legalitate se confirmă chiar prin emiterea ei. Această concluzie considerăm că se impune faţă de calificarea diplomei de licenţă ca fiind un act administrativ, emis în exercitarea prerogativelor de putere publică, care se bucură de prezumţia de legalitate, veridicitate şi autenticitate, emis în baza legii şi pentru executarea în concret a legilor. Chiar şi dacă s-ar considera că emiterea diplomei de licenţă nu dovedeşte de plano acreditarea formei de învăţământ absolvite (ID), examinarea cadrului legislativ existent la data eliberării diplomei (anul 2009) conduce la aceeaşi concluzie. În acest sens sunt avute în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 88/1993, ale art. 60 din Legea învăţământului nr. 84/1995 şi ale art. 29 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005, care nu conţin reglementări exprese cu privire la forma de învăţământ pentru specializările acreditate/autorizate, astfel încât se poate concluziona că acest domeniu a fost lăsat în competenţa de reglementare a fiecărei instituţii de învăţământ superior, în considerarea autonomiei universitare. Că autorizarea provizorie/acreditarea nu era necesară pentru forma de studii la distanţă, în cazul în care specializarea respectivă era acreditată pentru învăţământul la zi, rezultă şi din conduita Ministerului Educaţiei Naţionale, cu atribuţii în domeniul verificării legalităţii şi calităţii activităţilor de învăţământ universitar (art. 34 şi 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005), care nu a sesizat niciun fel de neregulă ulterior încheierii perioadei de „monitorizare” a activităţii Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti şi nici ulterior. Este adevărat că în anul 2007 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 676/2007 privind domeniile de studii universitare de licenţă, structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările organizate de acestea 5 , care, în anexa nr. 2 „Structura instituţiilor de învăţământ superior de stat, domeniile de studii universitare de licenţă şi specializările acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu”, conţine şi reglementări exprese referitoare la forma de învăţământ, însă acest act normativ, care nu era în vigoare la momentul înmatriculării reclamantei, anul 2004, nu poate fi opus acesteia atât timp cât unitatea de învăţământ s-a recomandat în mod public şi oficial (inclusiv pe site-ul facultăţii) ca fiind „instituţie de învăţământ superior particular acreditată”. 5 Hotărârea Guvernului nr. 676/2007 privind domeniile de studii universitare de licenţă, structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările organizate de acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 18 iulie 2007, a fost abrogată prin Hotărârea Guvernului nr. 635/2008 privind structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările/programele de studii universitare de licenţă acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu organizate de acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 24 iunie 2008 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 11 decembrie 2008. Un alt argument este acela că Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studenţilor înmatriculaţi la formele de învăţământ la distanţă sau cu frecvenţă redusă de a continua studiile la programe de studii de licenţă autorizate să funcţioneze provizoriu sau acreditate 6 , prin care s-a dispus încetarea şcolarizării de către Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti pentru toate specializările/programele de studii/autorizate provizoriu/acreditate la forma de învăţământ la distanţă, reglementează numai situaţia studenţilor înmatriculaţi în anul I între anii 2005-2008 la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti la formele de învăţământ la distanţă, prevăzând o procedură de valorificare a studiilor deja parcurse şi de obţinere a unei diplome recunoscute de Ministerul Educaţiei Naţionale, fără să conţină prevederi pentru cei înmatriculaţi în anul 2004, ceea ce poate conduce la concluzia că, în viziunea legiuitorului, diplomele obţinute de aceştia sunt în afara oricăror critici de nelegalitate. 6 Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studenţilor înmatriculaţi la formele de învăţământ la distanţă sau cu frecvenţă redusă de a continua studiile la programe de studii de licenţă autorizate să funcţioneze provizoriu sau acreditate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 august 2009, a fost abrogată prin Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011. Cu atât mai mult, se consideră că Legea nr. 1/2011 şi Metodologia-cadru aprobată prin Ordinul nr. 6.239/2012, emis în executarea legii, nu sunt aplicabile în cazul celor care au obţinut diplome între anii 2008-2009, astfel încât, pentru înscrierea la concurs, nu este necesară îndeplinirea condiţiei referitoare la acreditarea formei de învăţământ absolvite.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale Învestită fiind cu soluţionarea în recurs a unor litigii având ca obiect refuzul de a permite participarea unor absolvenţi cu diplomă de licenţă ai Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti la procedurile de mobilitate a personalului didactic (ocuparea funcţiilor didactice, definitivarea în învăţământ, acordarea gradului didactic), cu motivarea că nu au absolvit cursurile unei instituţii de studii superioare acreditate sau autorizate potrivit legii, Înalta Curte a reţinut în jurisprudenţa sa 7 , în esenţă, următoarele: 7 Deciziile nr. 1.365 din 13 martie 2012, nr. 4.792 din 15 noiembrie 2012 şi nr. 750 din 18 februarie 2014 (publicate pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – www.scj.ro – în secţiunea de jurisprudenţă a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal), nr. 416 din 27 ianuarie 2012, nr. 1.297 din 9 martie 2012, nr. 4.145 din 5 noiembrie 2014 şi nr. 4.649 din 4 decembrie 2014. – Ministerul Educaţiei Naţionale nu are atribuţii privitoare la emiterea unui act administrativ de recunoaştere a diplomelor de licenţă eliberate de Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti; – diploma de licenţă este un act administrativ care se bucură de prezumţiile de autenticitate, veridicitate şi legalitate, astfel că, atât timp cât nu este desfiinţat prin intermediul căilor prevăzute de lege, produce efecte juridice; – în litigiile având ca obiect refuzul de a permite participarea la procedurile de mobilitate a personalului didactic a unei persoane care este titulară a unei diplome de licenţă nu prezintă relevanţă verificarea aspectelor legate de acreditarea instituţiei de învăţământ care a eliberat diploma de licenţă, de vreme ce sesizarea instanţei nu vizează legalitatea acestui act administrativ. În cauză, Înalta Curte a solicitat curţilor de apel să comunice jurisprudenţa identificată la nivelul circumscripţiei lor teritoriale cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. Din analiza jurisprudenţei transmise de curţile de apel cu referire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării au fost constatate aspectele arătate în continuare. Într-o orientare jurisprudenţială, instanţele au reţinut, în esenţă, că diploma de licenţă emisă de Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti atestă faptul că titularul a promovat examenul de licenţă şi este un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate şi conferă titularului drepturile corespunzătoare, atât timp cât nu a fost revocată pe cale administrativă ori anulată prin hotărâre judecătorească. Susţinerile referitoare la acreditarea formei de învăţământ nu se circumscriu obiectului cauzei care constă în recunoaşterea diplomei de licenţă şi a dreptului de participare la examenul de definitivat în învăţământ. Refuzul pârâtului – Ministerul Educaţiei Naţionale – de a recunoaşte diploma de licenţă şi de a permite titularului diplomei să participe la un concurs organizat de inspectoratul şcolar judeţean, cu motivarea că diploma de licenţă a fost emisă pentru o specializare care nu era acreditată sau autorizată provizoriu, constituie un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) şi n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele au reţinut că este justificat refuzul Ministerului Educaţiei Naţionale de a permite participarea la concursul de ocupare a unui post didactic ori de titularizare a persoanei care deţine o diplomă de licenţă eliberată de Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti pentru specializări neacreditate sau neautorizate provizoriu, în raport cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 410/2002 privind structurile şi specializările universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din instituţiile de învăţământ superior, cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens, instanţele au avut în vedere prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 şi ale art. 114 alin. (1) şi art. 161 alin. (3) şi (4) ori Metodologia-cadru privind mobilitatea personalului didactic din învăţământul preuniversitar în anul şcolar 2012-2013, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.560/2011, reţinând că participarea la concursul de ocupare a unui post didactic în învăţământul preuniversitar este condiţionată de obţinerea unei diplome eliberate de o instituţie de învăţământ superior acreditată sau autorizată provizoriu să organizeze activitate didactică la specializarea respectivă. Este lipsit de relevanţă faptul că titularul diplomei de licenţă a absolvit cursurile organizate de Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti anterior intrării în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studenţilor înmatriculaţi la formele de învăţământ la distanţă sau cu frecvenţă redusă de a continua studiile la programe de studii de licenţă autorizate să funcţioneze provizoriu sau acreditate (abrogată prin Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011).

Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică în prezent practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu referire la chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate aspecte relevante cu referire strictă la chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curţi.

Înalta Curte 8.1. Dispoziţiile a căror interpretare este dedusă judecăţii pe calea prezentei sesizări sunt, în ordinea cronologică a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, următoarele: – art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 14 din Legea nr. 88/1993 (în forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 11 noiembrie 1999): „Art. 3. – (1) Procesul de acreditare a instituţiilor de învăţământ superior cuprinde două faze:  … b) acreditarea, care acordă şi dreptul de a organiza examen de licenţă, de diplomă sau, după caz, de absolvire şi de a emite diplome recunoscute de Ministerul Educaţiei Naţionale.  … Art. 14. – Diplomele eliberate de instituţiile de învăţământ superior pentru absolvenţii facultăţilor, colegiilor sau specializărilor acreditate sunt recunoscute de drept de către Ministerul Educaţiei Naţionale.”; – art. 29 alin. (4) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 (forma în vigoare la data soluţionării prezentei sesizări): „(4) Acreditarea presupune parcurgerea a două etape succesive:  … b) acreditarea, care acordă – alături de drepturile prevăzute la lit. a) – şi dreptul de a emite diplome, certificate şi alte acte de studii recunoscute de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi de a organiza, după caz, examen de absolvire.”; – art. 120 alin. (2) din Legea nr. 1/2011: „(2) Diplomele corespunzătoare programelor de studii universitare sunt înscrisuri oficiale şi nu pot fi emise decât de instituţiile acreditate, pentru programele şi formele de studii acreditate sau autorizate provizoriu. În acest din urmă caz, în cadrul instituţiei care emite diploma trebuie să existe o altă specializare acreditată într-un domeniu înrudit cu specializarea autorizată.”; – art. 97 alin. (3) din Metodologia-cadru aprobată prin Ordinul nr. 6.239/2012: „(3) Specializările absolvenţilor cu studii universitare de lungă/scurtă durată sau care au finalizat ciclul I de studii universitare de licenţă, care se înscriu la etapele de transferare pentru restrângere de activitate, de pretransfer consimţit între unităţile de învăţământ preuniversitar, de detaşare în interesul învăţământului, de detaşare la cerere sau de titularizare în baza art. 253 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 cu modificările şi completările ulterioare, la concursurile de ocupare a posturilor didactice/catedrelor vacante/rezervate în învăţământul preuniversitar de stat sau particular, care au început studiile după intrarea în vigoare a Legii nr. 88/1993 privind acreditarea instituţiilor din învăţământul superior şi recunoaşterea diplomelor, republicată, trebuie să se regăsească atât în Centralizator, cât şi în hotărârile Guvernului privind autorizarea de funcţionare provizorie sau acreditarea specializărilor din cadrul instituţiilor de învăţământ superior de stat şi particular, profilurile, specializările, durata studiilor, precum şi titlurile obţinute de absolvenţii învăţământului universitar, nomenclatorul domeniilor şi al specializărilor universitare din cadrul instituţiilor de învăţământ superior de stat şi particular, structurile şi specializările universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din instituţiile de învăţământ superior emise după data de 17 decembrie 1993, care cuprind specializările autorizate să funcţioneze provizoriu/acreditate, precum şi forma de învăţământ pentru care au fost autorizate să funcţioneze provizoriu/acreditate. Fiecare absolvent cu studii universitare, care a început studiile după intrarea în vigoare a Legii nr. 88/1993, republicată, trebuie tratat individual raportat la conţinutul hotărârii Guvernului valabilă la momentul înscrierii la facultate. Programele de studii universitare de masterat acreditate şi forma de învăţământ pentru care au fost acreditate sunt aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului.” 8.2. Cu privire la admisibilitatea sesizării Reformarea sistemului procesual civil a impus, în mod necesar, în scopul uniformizării jurisprudenţei şi al asigurării predictibilităţii acesteia, instituirea unui mecanism procedural nou, cel al pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe lângă cel al recursului în interesul legii. Doctrina în materie 8 a considerat procedura sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile ca fiind o procedură sui-generis care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului 9 al cărui obiect îl constituie o chestiune (problemă) de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei. 8 I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu – Tratat de procedură civilă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. II, pag. 388. 9 V. M. Ciobanu, M. Nicolae coordonatori, ş.a. – Noul cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. I, pag. 1213. Mecanism de unificare jurisprudenţială de inspiraţie franceză 10 , procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale, apărută într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă. 10 A se vedea prevederile art. 1031-1 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă francez, în aplicarea art. 441-1 şi următoarele din noul Cod de organizare judiciară. Legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ. În doctrină au fost identificate următoarele condiţii: – existenţa unei cauze în curs de judecată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – o chestiune de drept cu caracter de noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. Analizând sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dispoziţiile invocate de către instanţa de trimitere. Se reţine că ultimele două condiţii de admisibilitate privind existenţa caracterului de notorietate a chestiunii de drept care formează obiectul sesizării şi cerinţa ca de această chestiune să depindă soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată pe rolul Curţii de Apel Braşov nu sunt îndeplinite. Condiţia necesară pentru declanşarea mecanismului procedural referitoare la existenţa unei chestiuni de drept noi este apreciată ca fiind distinctă de cea care impune ca asupra respectivei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, desprinzând această concluzie din interpretarea literală a textului art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv din utilizarea în conţinutul normei a conjuncţiei „şi”, între trăsăturile care definesc chestiunea de drept a cărei analiză este supusă Înaltei Curţi. Astfel că problema de drept ce formează obiectul sesizării nu îndeplineşte nici cerinţa noutăţii chestiunii de drept, nici cerinţa care impune ca asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat. Acesta deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, încă din luna octombrie 2013, şi-a unificat jurisprudenţa în cauzele având ca obiect obligarea pârâtei Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti să elibereze diploma de licenţă şi suplimentele de diplomă, în sensul admiterii acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie. În acest sens, cu t i t lu de exemplu, menţionăm decizi i le nr. 5.722/2011, nr. 628/2012, nr. 690/2012, nr. 953/2012, nr. 1.638/2012, nr. 1.639/2012, nr. 2.514/2012, nr. 2.515/2012, nr. 3.302/2012, nr. 3.349/2012, nr. 4.258/2012, nr. 4.260/2012, nr. 4.261/2012, nr. 4.496/2012, nr. 5.091/2012, nr. 3.427/2013, nr. 3.431/2013 şi nr. 5.062/2013, publicate pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în secţiunea de jurisprudenţă a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, precum şi deciziile nr. 5.386/2011, nr. 5.656/2011, nr. 708/2012, nr. 929/2012, nr. 1.007/2012, nr. 1.008/2012, nr. 2.533/2012 şi nr. 2.534/2012, nepublicate pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din examinarea jurisprudenţei transmise de curţile de apel rezultă că marea majoritate a instanţelor, după comunicarea soluţiei de principiu din 28 octombrie 2013, s-au raliat practicii majoritare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi au admis acţiunea, reţinând că Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti are obligaţia ca, ulterior eliberării adeverinţei de studii ce atestă susţinerea şi promovarea examenului de licenţă în sesiunea iulie 2009, să elibereze şi diploma de licenţă. În prezenta cauză, condiţia noutăţii nu este îndeplinită deoarece obiectul prezentei sesizări este legat în mod indirect de cauzele având ca obiect obligarea Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti să elibereze diploma de licenţă şi suplimentele de diplomă, iar practica neunitară a fost rezolvată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin mecanismul soluţiei de principiu din 28 octombrie 2013 prin care s-a constatat dreptul persoanelor care au absolvit cursurile Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti şi au susţinut examenul de licenţă din anul 2009 la eliberarea actelor de studiu, respectiv diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă. Condiţia referitoare la acreditarea formei de învăţământ care trebuie sau nu îndeplinită în vederea înscrierii la etapele de mobilitate a personalului didactic din învăţământul preuniversitar nu este o chestiune de drept nouă faţă de care Înalta Curte să nu fi statuat. În hotărârile judecătoreşti irevocabile prin care au fost admise acţiunile şi a fost analizat refuzul nejustificat al autorităţilor pârâte de a elibera actele de studii, refuz bazat pe lipsa de acreditare a unor forme de învăţământ sau a specializărilor din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, s-a arătat că acreditarea formelor de învăţământ este un aspect care priveşte relaţiile dintre autorităţile publice cu atribuţii în domeniul învăţământului şi universităţile supuse acreditării, aspect care nu are relevanţă în privinţa absolvenţilor sau posesorilor de diplome, după caz. Aceştia au dreptul de a li se elibera actele de studii şi, după caz, de a se bucura de toate drepturile conferite de actul de licenţă fără discriminare, în condiţiile în care actul de licenţă nu a fost anulat pe cale judecătorească. În prezenta cauză, condiţia noutăţii nu este îndeplinită deoarece îngrădirea dreptului reclamantei de a participa la concursul pentru titularizarea pe post ca profesor, pe motivul lipsei studiilor autorizate, s-a făcut prin nesocotirea drepturilor câştigate prin obţinerea diplomei de licenţă. Această diplomă de licenţă nu a fost anulată pe considerentul că a urmat o instituţie de învăţământ superior neacreditată. Acest considerent al neacreditării a fost invocat şi în cauzele având ca obiect obligarea Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti şi a Ministerului Educaţiei Naţionale la eliberarea diplomelor de licenţă şi a suplimentelor de diplomă şi a fost înlăturat, constatându-se refuzul nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Această rezolvare a fost dată prin soluţia de principiu din 28 octombrie 2013, fiind comunicată instanţelor, care s-au raliat practicii majoritare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Înalta Curte reţine că nu este îndeplinită nici ultima condiţie de admisibilitate privind cerinţa ca de această chestiune să depindă soluţionarea pe fond a cauzei aflate în recurs pe rolul Curţii de Apel Braşov. Cauza aflată în recurs pe rolul Curţii de Apel Braşov, instanţă care a formulat sesizarea în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, are ca obiect contestarea refuzului nelegal al pârâţilor Inspectoratul Şcolar Judeţean Covasna şi Ministerul Educaţiei Naţionale de a permite înscrierea şi participarea reclamantei la etapele concursului privind mobilitatea personalului didactic din învăţământul preuniversitar pentru titularizarea pe postul de profesor de psihopedagogie specială. Refuzul autorităţilor de a permite reclamantei înscrierea şi participarea la concursul de titularizare a fost justificat prin dispoziţiile Metodologiei-cadru aprobate prin Ordinul nr. 6.239/2012, care permit participarea la concurs numai a absolvenţilor unei forme de învăţământ autorizate provizoriu sau acreditate. S-a apreciat că reclamanta nu are calitatea de absolvent al unei forme de învăţământ acreditate, aceasta absolvind cursurile Facultăţii de Sociologie-Psihologie din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, conform Diplomei de licenţă nr. 11.998 din 4 august 2009. În raport cu acest obiect, se reţine că problema de drept invocată pe calea mecanismului hotărârii prealabile nu are legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. Aceasta deoarece în cauză condiţia referitoare la acreditarea sau neacreditarea formei de învăţământ este o problemă străină de obiectul cauzei pe fond, o apărare invocată de pârâţi şi care nu poate forma obiectul verificării în condiţiile în care în cauză nu se discută legalitatea Metodologiei-cadru aprobate prin Ordinul nr. 6.239/2012 sau anularea diplomei de licenţă deţinute de reclamant pe motivul neacreditării facultăţii absolvite. Apărările părţilor legate de acreditarea sau neacreditarea formei de învăţământ la distanţă nu au legătură cu obiectul acţiunii care constă în recunoaşterea dreptului de a participa la examenul de definitivat în învăţământ seria 2012, în baza unei diplome de licenţă valabile, care, nefiind anulată pe cale judecătorească, conferă titularilor, ca act de s