Decizia nr. 45 din 12 decembrie 2016

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 25 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.216/33/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunile de drept sus-menţionate. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Cluj, a solicitat anularea Deciziei E nr. 478 din 13.06.2013 emisă de pârâtă, prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă, precum şi anularea deciziilor de impunere nr. 363.916/1/22.04.2013 şi nr. 363.916/1/22.04.2013 privind stabilirea contribuţiei la F.N.U.A.S.S. şi a accesoriilor aferente pe perioada 2006-2012.

Reclamantul a criticat actele contestate ca fiind emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4), art. 44 şi 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), respectiv cu nesocotirea principiului consacrat de art. 218 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 95/2006), cu referire la art. 259 alin. (7) şi (8) din aceleaşi act normativ, în forma existentă la data emiterii deciziilor de impunere; nu au fost invocate critici legate de încălcarea dispoziţiilor de drept material european referitoare la protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal. Ulterior, în şedinţa publică din 7 iulie 2014, reclamantul şi-a precizat verbal acţiunea iniţială, invocând Sentinţa civilă nr. 835/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-au anulat în parte dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Ordinul preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S.) nr. 617/2007 în privinţa posibilităţii organului competent de a emite decizii de impunere.

Prin Sentinţa nr. 4.809 din 11 iulie 2014, Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, şi a anulat actele administrativ fiscale atacate, reţinând, în esenţă, că pârâta nu are competenţa legală de a emite titluri de creanţă.

Prin Decizia nr. 327 din 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de autoritatea pârâtă, a casat sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că anularea parţială a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Ordinul preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 în privinţa posibilităţii organului competent de a emite decizii de impunere îşi produce efecte numai pentru viitor, iar nu în litigiul pendinte, iar, pe de altă parte, în speţă, sunt aplicabile principiile solidarităţii şi obligativităţii participării la sistemul asigurărilor sociale de sănătate.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de recurs a formulat cerere de revizuire intimatul-reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2005, invocând Hotărârea CJUE pronunţată la 1 octombrie 2015 în Cauza C-201/14. III. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 554/2004: Art. 21. – Căile extraordinare de atac (…) (2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare.”

Notă: a) Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituţionale. b) Prin Legea nr. 299/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011, a fost abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004. c) Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, dispoziţiile Legii nr. 299/2011, care au abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituţionale; de asemenea, prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia din Legea nr. 554/2004, reintrate în fondul activ al legislaţiei, conform acestei decizii a Curţii Constituţionale, subsecvent, au fost declarate neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei. d) În consecinţă, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este în continuare în vigoare, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, însă numai în ceea ce priveşte tezele întâi şi a treia, iar teza întâi este constituţională numai în măsura în care se interpretează în sensul că pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul cauzei (consecinţă rezultând, per a contrario, din aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale). e) Teza a doua a art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care stabilea termenul declarării revizuirii şi data de la care acesta începe să curgă, a fost declarată neconstituţională, iar legiuitorul nu a intervenit pentru punerea în acord a dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, respectiv pentru a reglementa termenul de revizuire cu respectarea considerentelor Deciziei nr. 1.609 din 9 decembrie 2010 a Curţii Constituţionale. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Din cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că părţile au formulat următoarele observaţii cu privire la problemele de drept supuse dezlegării: A) Revizuentul a apreciat că, deşi nu există un termen cert de introducere a cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, totuşi jurisprudenţa s-a cristalizat în sensul că este aplicabil, în mod corespunzător, termenul de 3 luni de la data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În ce priveşte chestiunea admisibilităţii cererii de revizuire, revizuentul a invocat jurisprudenţa CJUE (Hotărârea pronunţată în Cauza Târşia, C-69/14, pct. 30), arătând că, potrivit acesteia, instanţa naţională are posibilitatea de a reveni asupra unei hotărâri care are autoritate de lucru judecat, în cazul în care normele de procedură interne prevăd acest lucru, pentru a restabili conformitatea situaţiei în discuţie în litigiul principal cu dreptul Uniunii; de asemenea, a invocat Hotărârea CJUE Kempter (Cauza C-2/06). B) Intimata a apreciat că, în speţă, este aplicabil termenul general de revizuire de o lună, prevăzut de art. 511 din Codul de procedură civilă, întrucât un alt termen nu este reglementat. Cu privire la chestiunea admisibilităţii din perspectiva unei hotărâri CJUE ulterioare, intimata nu şi-a exprimat punctul de vedere. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: – soluţionarea litigiului depinde de modul de interpretare a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004; – problema de drept enunţată este nouă, chiar dacă instanţa supremă s-a pronunţat prin decizii de speţă, fie şi tangenţial, în legătură cu admisibilitatea cererii. Totuşi problema admisibilităţii cererii de revizuire din perspectiva unei hotărâri CJUE ulterioare nu a fost analizată în mod explicit şi cu valoare de principiu de instanţa supremă, nefiind stabilit cu valoare de principiu nici care este durata termenului şi data de la care acesta începe să curgă; – problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. B. Cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării

Prima chestiune de drept se referă la ipoteza în care, ulterior deciziei a cărei revizuire se solicită, a survenit o hotărâre pronunţată de CJUE în cadrul procedurii prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), situaţie în care se pune problema admisibilităţii cererii de revizuire întemeiate pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Textul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se referă strict la principiul priorităţii dreptului european, care înseamnă că dreptul Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii (primar sau derivat), primează asupra dreptului naţional în ansamblul său, inclusiv în faţa normelor sale constituţionale. Cu alte cuvinte, premisa acestui principiu rezidă în aceea că în situaţia unui concurs de norme juridice naţionale şi unionale, care reglementează diferit acelaşi tip de relaţii sociale, întâietate prezintă pentru soluţionarea aspectului litigios reglementarea la nivel european. Însă textul precitat nu a avut în vedere la momentul adoptării sale hotărârile ulterioare pronunţate de CJUE. Că este aşa rezultă din împrejurarea că termenul, în reglementarea prevăzută la teza a II-a a normei înscrise la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, anterior declarării ca neconstituţională nu curgea de la momentul publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ci de la momentul comunicării hotărârii a cărei revizuire se solicita. În acest sens, doctrina de specialitate de la epoca introducerii acestui nou motiv de revizuire, văzut ca un remediu naţional în cazul încălcării principiului priorităţii dreptului european, a subliniat că s-au instituit reguli speciale de procedură menite să asigure în acest caz respectarea principiului celerităţii jurisdicţionale.

Prin urmare, din modul de reglementare iniţială a acestui motiv de revizuire rezultă că încălcarea principiului priorităţii se raporta exclusiv la dreptul european (unional), astfel cum a fost interpretat de CJUE, existent la data pronunţării hotărârii supuse revizuirii, nu şi la hotărârile interpretative ulterioare. Chiar şi ulterior declarării neconstituţionale a tezei a II-a a normei înscrise la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit soluţiei de principiu adoptate de Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, termenul curgea de la momentul la care revizuentul a luat cunoştinţă pe orice cale de hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Pe de altă parte, se observă că formula redacţională a motivului de revizuire special din Legea nr. 554/2004 este total diferită de modul de redactare a motivelor de revizuire prevăzute la pct. 10 şi 11 ale art. 509 din Codul de procedură civilă, unde se face vorbire în mod expres de instanţa europeană de contencios a drepturilor omului – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), respectiv de instanţa de contencios constituţional din România – Curtea Constituţională (CCR); de aceea, termenele de revizuire în aceste două cazuri de revizuire curg de la data publicării hotărârii CEDO, respectiv a deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României.

În lumina Cauzei Târşia, precitată, dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 trebuie să li se dea o interpretare restrictivă (în sensul că încălcarea principiului priorităţii se raportează exclusiv la dreptul european – unional – astfel cum a fost interpretat de CJUE, existent la data pronunţării hotărârii supuse revizuirii), aşa încât principiul autorităţii de lucru judecat să nu fie golit de conţinut. Aşa cum a statuat CJUE la pct. 38 al Hotărârii pronunţate în Cauza Târşia, dreptul Uniunii nu impune unui organ judiciar obligaţia ca, pentru a ţine seama de interpretarea unei dispoziţii relevante a acestui drept, adoptată de Curte ulterior pronunţării de către acest organ judiciar a deciziei care a dobândit autoritate de lucru judecat, să revină, din principiu, asupra deciziei respective.

Este adevărat că, potrivit pct. 30 al aceleiaşi hotărâri, se menţionează că în cazul în care normele de procedură interne aplicabile prevăd posibilitatea ca instanţa naţională să revină, în anumite condiţii, asupra unei hotărâri care are autoritate de lucru judecat, pentru a face ca situaţia să fie compatibilă cu dreptul naţional, această posibilitate trebuie să prevaleze, în conformitate cu principiile echivalenţei şi eficacităţii, dacă sunt întrunite condiţiile menţionate, pentru a restabili conformitatea situaţiei în discuţie în litigiul principal cu dreptul Uniunii (în acest sens s-a făcut trimitere la Hotărârea Impresa Pizzarotti, Cauza C-213/13, pct. 62). Se observă însă că tocmai aceste condiţii de revenire asupra unei hotărâri înzestrate cu autoritate de lucru judecat sunt în discuţie în prezentul litigiu.

Atâta vreme cât art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu a avut în vedere hotărârile CJUE ulterioare rămânerii definitive a deciziei a cărei revizuire se cere, singurul remediu este angajarea răspunderii statului. Într-adevăr, în măsura în care hotărârea a cărei revizuire se cere (fiind definitivă şi pronunţată în recurs de o instanţă naţională de ultim grad, fără posibilitatea de mai fi desfiinţată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege) se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii, reţinută de Curtea de la Luxemburg ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă, jurisprudenţa constantă a CJUE a statuat că particularii nu pot fi privaţi de posibilitatea de a angaja răspunderea statului pentru a obţine, pe această cale (separată), o protecţie juridică a drepturilor lor (a se vedea în acest sens Hotărârea Kobler, C-224/01, pct. 34, şi Hotărârea Traghetti del Mediterraneo, C-173/03, pct. 31).

În ipoteza în care se va aprecia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că cererea de revizuire este admisibilă se impune a se analiza, în lumina regulilor care se conturează în materia contenciosului administrativ, dacă condiţia pozitivă ca dreptul material unional – ce a format obiectul interpretării instanţei de la Luxemburg – să fi fost invocat în fazele procesuale anterioare (fond sau recurs) trebuie îndeplinită.

Într-adevăr, motivele de nulitate, atât relativă, cât şi absolută, ale actului administrativ dedus judecăţii instanţei de contencios trebuie invocate în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004. Cu alte cuvinte, omisiunea invocării de către reclamant a unui motiv de nulitate, fie prin acţiunea introductivă, fie în condiţiile Codului de procedură civilă, prin precizările ulterioare (evident dacă se respectă termenele statornicite de Legea nr. 554/2004), face ca respectivul viciu de nelegalitate al actului administrativ atacat să se acopere.

Or, invocarea unei hotărâri CJUE ulterioare rămânerii definitive a unei hotărâri înzestrate cu autoritate de lucru judecat, fără ca în faţa primei instanţe să se fi indicat norme de drept unional pretins a fi fost încălcate prin emiterea actului administrativ [cu atât mai mult în recurs, unde nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, conform art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă aplicabil potrivit normei de trimitere încorporate la art. 494 din acelaşi act normativ], eludează regulile speciale de formulare a acţiunilor în contencios administrativ. Cu alte cuvinte, o hotărâre CJUE nu poate fi aplicată izolat de contextul factual şi legal al speţei, chestiunea trebuind să fie pertinentă, adică să influenţeze soluţionarea litigiului.

Nimic nu îl împiedică pe reclamant să invoce încălcări ale dreptului Uniunii în condiţiile Legii nr. 554/2004, chiar dacă la momentul formulării acţiunii nu exista o hotărâre CJUE care să interpreteze dreptul material unional. Instanţa de contencios fie va face aplicarea directă a dreptului unional, fie, dacă are nevoie de o interpretare a normei, va sesiza CJUE, în condiţiile art. 267 din TFUE. Aşa fiind, se apreciază că această condiţie a invocării încălcării dreptului unional trebuie să se aplice cu atât mai mult căii extraordinare de atac a revizuirii.

În ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept se apreciază că stabilirea termenului de exercitare a revizuirii şi data de la care curge acest termen depind de soluţia dată chestiunii admisibilităţii cererii.

Într-adevăr, în ipoteza în care se apreciază că motivul de revizuire nu a avut în vedere hotărâri CJUE ulterioare, atunci revizuirea poate fi exercitată în termenul de drept comun de o lună, care curge de la data când partea a luat cunoştinţă, pe orice cale, de hotărârea supusă revizuirii.

În cealaltă ipoteză, în care se apreciază că revizuirea este admisibilă, se consideră preferabilă orientarea jurisprudenţială care s-a preocupat de identificarea unui termen rezonabil, care să asigure echilibrul între principiul securităţii raporturilor juridice şi obiectivul înlăturării încălcării principiului priorităţii dreptului unional.

Într-adevăr, stabilirea termenului de 3 luni de la data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene [pe temeiul principiului echivalenţei cu termenele stabilite pentru motivele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 10 şi 11 din Codul de procedură civilă] ar prezenta neajunsul că ar putea pune în cauză stabilitatea raporturilor juridice câtă vreme ar fi posibil ca hotărârea CJUE să survină după o perioadă mare de timp de la momentul rămânerii definitive a hotărârii. Pe de altă parte însă ar prezenta avantajul certitudinii şi previzibilităţii sale, în comparaţie cu stabilirea de la caz la caz a unui termen rezonabil de exercitare a căii extraordinare de atac. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale şi opiniile exprimate de acestea

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat următoarele decizii care tratează în mod special problema de drept supusă dezlegării: deciziile nr. 6.394 din 26 septembrie 2013, nr. 4.713 din 9 decembrie 2014, nr. 2.340 din 5 iunie 2015, nr. 3.347 din 28 octombrie 2015, nr. 3.846 din 2 decembrie 2015 şi nr. 565 din 1 martie 2016, din care, în continuare, vor fi redate selectiv câteva considerente relevante. 27. „Teza a doua din art. 21 alin. (2) al Legii nr. 554/2004, conţinând termenul pentru exercitarea revizuirii, a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Cum legiuitorul nu a intervenit pentru a pune în acord prevederea neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, prevăzut în art. 147 alin. (1) din Constituţia României, iar reglementarea de drept comun a revizuirii, cuprinsă în Codul de procedură civilă, nu conţine o normă unitară privind durata şi momentul de la care curge termenul pentru exercitarea căii de atac, acestea fiind stabilite distinct pentru fiecare motiv de revizuire prevăzut în Cod, revine instanţei judecătoreşti sarcina de a hotărî asupra aspectelor menţionate, cu respectarea unui echilibru între principiul securităţii raporturilor juridice şi obiectivul înlăturării încălcării principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene. În speţă, revizuenta a invocat încălcarea dreptului Uniunii Europene întemeindu-se pe interpretarea obligatorie dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene printr-o hotărâre preliminară pronunţată ulterior deciziei atacate cu revizuire, iar calea de atac a fost exercitată în mai puţin de o lună de la data publicării hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, motiv pentru care Înalta Curte urmează să respingă excepţia de tardivitate, invocată de intimată”. (Decizia nr. 6.394 din 26 septembrie 2013) 28. „Apărarea pe care intimata a formulat-o, cu referire la hotărârile CJUE din Cauzele C-224/01 (Kobler) şi C-234/04 (Kapferer) nu este în măsură să paralizeze demersul procesual al revizuentei, pentru că, în acele hotărâri, CJUE a subliniat importanţa principiului autorităţii lucrului judecat, în sensul ca hotărârile definitive să nu mai poată fi puse în discuţie după epuizarea căilor de atac disponibile, după expirarea termenelor prevăzute pentru exercitarea acestora sau pentru motive şi în condiţii care nu sunt prevăzute de normele de procedură internă; or în speţă revizuenta a exercitat în mod legal o cale de atac de retractare prevăzută de legea română”. (Decizia nr. 6.394 din 26 septembrie 2013) 29. „Este adevărat că, în privinţa termenului de exercitare a dreptului de a formula revizuire pentru motivul prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, problema nu este clarificată la nivel legislativ, deoarece Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.609/2010 a declarat neconstituţionale prevederile art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privitoare la termenul de exercitare a revizuirii. Cum prevederile neconstituţionale nu au fost puse în acord cu dispoziţiile Constituţiei, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, efectele juridice ale acestora au încetat în virtutea dispoziţiilor art. 141 alin. (1) din Constituţie. În aceste condiţii, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a decis că revizuirea poate fi exercitată în termenul de drept comun de o lună, care curge de la data când partea a luat cunoştinţă, pe orice cale, de hotărârea supusă revizuirii”. (soluţie de principiu adoptată de judecătorii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 7 februarie 2011) (Decizia nr. 565 din 1 martie 2016)

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel au comunicat jurisprudenţă şi puncte de vedere referitoare la problemele de drept în discuţie, din analiza cărora se desprind următoarele orientări şi opinii pertinente: A) – cererea de revizuire formulată în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este admisibilă şi în baza unor decizii CJUE ulterioare hotărârii a cărei revizuire se cere, dacă în litigiul de bază se invocaseră dispoziţii de drept unional 1 ; s-a argumentat, în acest sens, că hotărârea CJUE, deşi ulterioară, constată o încălcare a dreptului unional care exista în fapt şi în drept la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită; (în cadrul acestei opinii s-a apreciat că, în condiţiile în care decizia CJUE exista la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere, iar instanţa naţională nu a respectat-o, este vorba de o greşeală de judecată, care nu ar putea fi îndreptată pe calea revizuirii 2 ); 1 Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bucureşti – opinia minoritară, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Satu Mare. 2 Curtea de Apel Bucureşti – opinia majoritară. – termenul de formulare a cererii de revizuire este cel reglementat de art. 324 alin. (3) raportat la art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv art. 511 alin. (3) raportat la art. 509 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 2010, de 3 luni, şi începe să curgă de la data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 3 ; în susţinerea acestui punct de vedere au fost invocate dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi art. 5 din Codul de procedură civilă din 2010 şi principiul securităţii raporturilor juridice; 3 Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Vâlcea. B) – cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii CJUE ulterioare hotărârii a cărei revizuire se solicită, chiar în lipsa invocării în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept unional încălcate 4 , având în vedere obligativitatea magistraţilor de a cunoaşte şi a aplica în mod prioritar dreptul Uniunii Europene în litigiile naţionale; 4 Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Constanţa, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Bihor, Tribunalul Argeş, Tribunalul Vâlcea. – termenul de formulare a cererii de revizuire este cel de o lună, prevăzut de art. 324 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv art. 511 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, şi curge de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a deciziei de interpretare a TFUE 5 ; în acest sens s-a reţinut că, în lipsa intervenţiei legiuitorului pentru reglementarea termenului de revizuire în cazul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie. 5 Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Vrancea. C) Motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este admisibil numai în baza deciziilor CJUE existente la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită şi în condiţiile invocării dreptului Uniunii interpretat în litigiul de bază 6 ; s-a argumentat că textul Legii nr. 554/2004 trebuie interpretat restrictiv, în sensul că încălcarea principiului priorităţii se raportează exclusiv la dreptul european (unional), astfel cum a fost interpretat de CJUE, existent la data pronunţării hotărârii supuse revizuirii, aşa încât principiul autorităţii de lucru judecat să nu fie golit de conţinut; dacă s-ar considera altfel s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. 6 Tribunalul Galaţi, Tribunalul Vrancea. D) Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este admisibilă, indiferent de momentul pronunţării deciziilor CJUE şi de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept unional încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere 7 , ca o consecinţă a principiului supremaţiei şi aplicabilităţii directe a dreptului european. 7 Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Prahova. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituţionale.

Conform considerentelor Curţii Constituţionale, teza a doua a alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, care reglementa termenul de declarare a revizuirii, a avut o redactare defectuoasă, generatoare de confuzii şi incertitudini, care puteau constitui veritabile obstacole în calea exercitării efective a dreptului de acces liber la justiţie. Curtea a sancţionat, prin decizia de neconstituţionalitate, lipsa de rigoare juridică în reglementarea acestui termen.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, dispoziţiile Legii nr. 299/2011, care au abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituţionale; au fost declarate neconstituţionale, de asemenea, prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, în măsura în care acestea se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.

În motivarea Deciziei nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „Aplicând cele reţinute de Curtea Constituţională, rezultă că dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vor continua să producă efecte juridice după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, cu excepţia prevederilor cuprinse în teza a doua a textului, declarate ca neconstituţionale prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Efectele juridice ale acestor din urmă norme au încetat în virtutea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie. Cât priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia, acestea urmează a continua să producă efecte juridice. Este adevărat că în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare – Legea nr. 299/2011 – respectiv 25 decembrie 2011 şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii de constatare a neconstituţionalităţii normei abrogatoare, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 erau abrogate şi nu au produs efecte juridice, însă, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislaţiei.” VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa instanţelor europene au fost identificate următoarele hotărâri relevante pentru soluţionarea problemelor de drept a căror dezlegare se solicită: hotărârile CJUE pronunţate în cauzele C-69/14 Dragoş Constantin Târşia împotriva statului român şi Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor şi C-2/06 Willy Kempter KG v Hauptzollamt Hamburg-Jonas.

De asemenea pot prezenta relevanţă şi hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C-213/13 Impresa Pizzarotti & C. SpA v Comune di Bari and Others şi C-224/01 Gerhard Kobler v Republik Osterreich, precum şi alte hotărâri ale instanţelor europene care vor fi menţionate în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, la locul potrivit.

Astfel, în Cauza Kempter, CJUE a statuat că „În cadrul unei proceduri în faţa unui organ administrativ care are ca obiect reexaminarea unei decizii administrative rămase definitivă în temeiul unei hotărâri pronunţate de către o instanţă de ultim grad, această hotărâre fiind întemeiată pe o interpretare eronată a dreptului european, având în vedere jurisprudenţa Curţii ulterioară acestei hotărâri, dreptul european nu impune condiţia să fi fost invocat de către reclamantul din acţiunea principală în cadrul unei căi de atac din dreptul intern pe care a formulat-o împotriva acestei decizii” şi „Dreptul comunitar nu impune nicio limită de timp pentru introducerea unei cereri având ca obiect reexaminarea unei decizii administrative rămase definitivă. Cu toate acestea, statele membre au libertatea să stabilească termene rezonabile de introducere a acţiunilor, în conformitate cu principiile comunitare ale efectivităţii şi echivalenţei”.

De asemenea, în Cauza Târşia, CJUE a declarat că „Dreptul Uniunii, în special principiile echivalenţei şi efectivităţii, trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă”. IX. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 479/C/2039/III-5/2016 din 24 iunie 2016, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. X. Punctul de vedere teoretic exprimat de specialiştii din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara A. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a exprimat opinia că motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este admisibil doar în baza deciziilor CJUE existente la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită şi în lipsa invocării dispoziţiilor de drept unional în litigiul de bază, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Revizuirea este o cale de atac extraordinară prin intermediul căreia hotărârea atacată este criticată pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la data pronunţării hotărârii.

În speţă, judecătorul trebuie să îşi întemeieze hotărârea pe normele (naţionale şi unionale) în vigoare la data deliberării şi pronunţării soluţiei, lucru pe care l-a făcut, cu respectarea principiului priorităţii dreptului european, care la acel moment nu a fost încălcat, decizia CJUE, la care se face referire, neexistând la data respectivă. De altfel, la momentul soluţionării cauzei nici nu se punea problema priorităţii dreptului european, între acesta şi normele dreptului naţional neexistând elemente contradictorii care să fi generat un conflict de legi.

Susţinerea celuilalt punct de vedere, respectiv admisibilitatea revizuirii în baza unor decizii ale CJUE ulterioare hotărârii a cărei revizuire se cere, ar determina o serie de dificultăţi de interpretare şi de exercitare a revizuirii pe acest motiv, atât pentru judecător, cât şi pentru justiţiabil, dificultăţi generate şi de neclaritatea şi imprecizia legii în această materie, în special cu referire la durata şi momentul de la care curge termenul pentru exercitarea acestei căi de atac. Practic, principala dificultate ar fi legată de stabilirea perioadei de timp considerată a fi rezonabilă pentru a „aştepta” o hotărâre ulterioară a CJUE, care să reprezinte norma de drept aflată în neconcordanţă cu legea naţională, pentru ca, astfel, să fie încălcat principiul priorităţii dreptului unional, care să dea conţinut motivului de revizuire aflat în discuţie.

În al doilea rând, referitor tot la prima chestiune, se pune problema invocării dispoziţiilor de drept unional în litigiul de bază, ca o condiţie a admisibilităţii revizuirii pe motivul prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, avându-se, evident, în vedere deciziile CJUE existente la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere.

În această privinţă se consideră că nu se impune, ca o condiţie de admisibilitate, obligaţia invocării dispoziţiilor de drept unional în litigiul de bază. Deciziile CJUE au caracter obligatoriu pentru toate instanţele statelor membre. De asemenea incumbă fiecărui judecător obligaţia să cunoască legislaţia internă şi europeană, să respecte principiul aplicării prioritare a dreptului unional şi să îndepărteze dreptul naţional incompatibil. Nu este vorba aici de o excepţie procesuală pe care partea să fi trebuit să o invoce în litigiul de bază; este vorba de legislaţie, de jurisprudenţa CJUE, de norme pe care judecătorul trebuie să le cunoască. Nu neapărat şi justiţiabilul.

Cât priveşte termenul în care se poate formula cererea de revizuire, acesta nu poate fi decât termenul de drept comun de o lună, prevăzut de art. 511 din Codul de procedură civilă, care are ca moment de la care începe să curgă data comunicării hotărârii a cărei revizuire se cere.

Orice alt termen (special) nu poate fi acceptat fiindcă nu este expres prevăzut de lege, derogatoriu de la termenul de drept comun. Este normal şi suficient ca partea interesată să aibă la dispoziţie un termen de o lună (de la comunicarea hotărârii) pentru a formula o cerere de revizuire prin care să invoce încălcarea principiului priorităţii dreptului unional, semnalând existenţa unei norme europene (primare sau derivate) care reglementează diferit de dreptul naţional respectiva sferă de relaţii sociale, pe care instanţa nu a luat-o în considerare când a soluţionat raportul juridic litigios.

Pentru ipoteza subsidiară în care, contrar celor arătate, s-ar reţine că motivul de revizuire este admisibil în baza unor decizii ale CJUE ulterioare hotărârii a cărei revizuire se cere, se apreciază că termenul de exercitare a căii de atac ar trebui să fie de 3 luni, care începe să curgă de la data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În această ipoteză există similitudini între acest motiv de revizuire şi motivele prevăzute în art. 509 alin. (1) pct. 10 şi 11 din Codul de procedură civilă, astfel că şi termenul de exercitare trebuie să fie similar. B. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a apreciat că motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 poate fi admisibil în baza unor decizii ale CJUE, chiar ulterioare hotărârii a cărei revizuire se cere şi chiar în lipsa invocării dispoziţiilor de drept unional în litigiul de bază, cu condiţia ca normele de drept al Uniunii Europene protejate de principiul priorităţii la care face referire art. 21 alin. (2) din legea internă, prin sintagma „drept comunitar”, să fie de „ordine publică” pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Caracterul de „ordine publică” al normei de drept european fie a fost deja stabilit pe cale pretoriană de către CJUE în beneficiul unora dintre dispoziţiile dreptului Uniunii (de exemplu, art. 101, 102 din TFUE, diverse dispoziţii ale directivelor în materia protecţiei consumatorilor etc.), fie poate fi apreciat de judecătorul naţional, prin aplicarea principiului echivalenţei în favoarea respectivelor dispoziţii de drept al Uniunii, în măsura în care dispoziţii legale naţionale corelative sunt, în sistemul naţional de drept, de ordine publică.

În fapt, în afara drepturilor fundamentale, care, potrivit jurisprudenţei CJUE, sunt de ordine publică, Curtea nu a stabilit criteriile potrivit cărora o dispoziţie de drept al Uniunii poate fi considerată „fundamentală” sau „esenţială” în sensul jurisprudenţei sale, dar a impus judecătorilor naţionali să aprecieze ca atare norme ale dreptului Uniunii Europene echivalente cu norme care, în sistemele naţionale de drept şi potrivit standardelor proprii ale acestora, sunt de ordine publică.

Ca regulă generală, dreptul Uniunii Europene nu impune judecătorilor statelor membre obligaţia de a invoca din oficiu dreptul Uniunii, în pofida faptului că aceştia, în domeniile de competenţă cedate, sunt judecătorii comuni de drept european. A contrario, în cazul în care dreptul Uniunii Europene în discuţie are un caracter de ordine publică sau atunci când, potrivit regulilor de drept naţional incidente, judecătorul naţional este obligat să invoce din oficiu unele dispoziţii de drept intern, dreptul Uniunii Europene echivalent acestor dispoziţii trebuie, de asemenea, invocat şi aplicat de instanţele naţionale, din oficiu.

În particular, în ceea ce priveşte situaţia cauzei Curţii de Apel Cluj, care a determinat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept amintită, fără a intra în detalii, se poate argumenta în sensul că dispoziţiile de drept al Uniunii care nu au fost avute în vedere în soluţionarea cauzei de către instanţele naţionale şi asupra cărora CJUE s-a pronunţat ulterior sunt de ordine publică. În fapt, în acţiunea de contencios administrativ şi fiscal, nu au fost invocate nici de către partea interesată, nici de către instanţă, din oficiu, dispoziţiile de drept material al Uniunii Europene referitoare la protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal. Or, potrivit unei jurisprudenţe constante a CJUE, datând din 1969, drepturile fundamentale au valoarea juridică a unor principii generale pentru ordinea de drept a Uniunii Europene, dreptul la protecţia datelor fiind, în sine, prevăzut în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În măsura în care aceasta din urmă este obligatorie pentru statele membre, principiul echivalenţei ar fi impus ca instanţele administrative să fi verificat dacă actele administrative controlate nu aduc atingere acestui drept, chiar în absenţa invocării lui exprese de către partea interesată.

În ceea ce priveşte termenul în care se poate formula cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în ipoteza în care o astfel de cerere ar fi admisibilă, arată că principiul autonomiei procedurale şi limitele sale, echivalenţa şi eficienţa, sunt, de asemenea, incidente în privinţa termenului în care se poate formula cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Or, în acest sens, în observaţiile sale formulate în cadrul procedurii ocazionate de Cazul Târşia, Comisia Europeană a arătat că „revine instanţei naţionale să verifice dacă cererea de revizuire a fost introdusă într-un termen echivalent cu termenul prevăzut în cazul declarării neconstituţionalităţii unei prevederi naţionale, mai precis de 3 luni, calculat de la data publicării hotărârii Curţii” (paragraful 19), termen despre care Comisia apreciază expressis verbis că prezintă o „echivalenţă suficientă pentru a asigura exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii”. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se apreciază, în principal, că, faţă de dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, nefiind îndeplinită condiţia noutăţii; se arată că la nivelul instanţelor judecătoreşti din ţară şi la nivelul instanţei supreme s-au pronunţat soluţii contradictorii, de o bună perioadă de timp, astfel că scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunile de drept care au suscitat-o creând deja divergenţă în jurisprudenţă.

Cu privire la fondul chestiunilor de drept supuse analizei, prin raport se propune, în subsidiar, soluţia admiterii sesizării, cu două variante de dispozitiv: a) „- Revizuirea este admisibilă numai în baza dreptului Uniunii şi deciziilor interpretative ale CJUE existente la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere şi în condiţiile neinvocării/neanalizării respectivelor dispoziţii în litigiul de bază. – Termenul în care se poate formula cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este termenul general de o lună de la data când partea a luat cunoştinţă, în mod efectiv, de hotărârea supusă revizuirii, în conformitate cu prevederile art. 324 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 sau cu cele ale art. 511 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 2010 şi principiile securităţii raporturilor juridice.” b) „- Cererea de revizuire este admisibilă, indiferent de momentul pronunţării deciziilor CJUE şi de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, ca o consecinţă a principiului supremaţiei şi aplicabilităţii directe a dreptului european. – Termenul în care se poate formula cererea de revizuire este cel de 3 luni, prevăzut de art. 324 alin. 3 raportat la art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 511 alin. (3) raportat la art. 509 pct. 10 şi art. 5 din Codul de procedură civilă din 2010; termenul începe să curgă de la data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi într-un termen rezonabil de la data rămânerii definitive a hotărârii a cărei revizuire se cere.” XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele: A. Asupra admisibilităţii

Chestiunea preliminară a admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se verifică în raport cu cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, care, în cazul de faţă, se apreciază a fi îndeplinite, după cum se va arăta în continuare:

Chestiunea de drept este una reală, vizând o normă de drept susceptibilă de mai multe interpretări şi de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei pendinte, fiind ridicată în cursul judecăţii în faţa unei curţi de apel, care soluţionează cauza în ultimă instanţă.

De asemenea, şi condiţia noutăţii problemei de drept ce constituie obiectul sesizării se apreciază a fi îndeplinită, întrucât aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nu a fost, deja, lămurită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre pron