RIBEIRO MARQUES CAMPOS contre le PORTUGAL

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58703/00 prezentate de Edmundo António RIBEIRO MARQUE CAMPOS împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 12 iunie 2003 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Zupančič Tsatsa-Nikolovska Traja judecători și grefier de secțiune, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 8 iunie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Edmundo António Ribeiro Marques Campos, este un resortisant portughez, născut în 1934 și rezident la Vila do Conde (Portugalia).

Acesta este reprezentat în fața Curții de către J. M. Goiana Mesquita, avocat în Porto . Guvernul pârât a fost reprezentat de domnul J. Miguel, procuror general adjunct. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 6 decembrie 1991, reclamantul a prezentat în fața Tribunalului Muncii din Porto o cerere în anulare de presupusă a fi încălcată împotriva angajatorului său, banca B.P.A. La 14 ianuarie 1992, pârâta și-a prezentat concluziile ca răspuns și a formulat o cerere reconvențională. La 24 februarie 1992, judecătorul a pronunțat o decizie pregătitoare (despacho saneador) În plus, a decis să respingă cererea reconvențională. Prin hotărârea din 15 februarie 1995, Curtea Supremă (Supremo Tribunal de Justiça) a confirmat această decizie.

La 4 februarie 1997, în cursul procedurii de încuviințare, judecătorul a respins o cerere din partea reclamantului, care a solicitat aplicarea în speță a unei legi de amnistie din 1991. Reclamantul a făcut apel la această ordonanță și dosarul a fost transmis instanței judecătorești (Tribunalul da Rela'' Cu toate acestea, aceasta a decis, printr-o hotărâre interlocutoare din 21 aprilie 1997, că acest apel nu trebuia examinat decât după ce a fost pronunțată o decizie cu privire la temeinicia cauzei. printr-o hotărâre din 15 iulie 1998, Tribunalul a primit cererea de anulare a concedierii, dar nu și cu privire la sancțiunea disciplinară. Cele două părți au făcut apel împotriva acestei hotărâri în fața instanței din Porto.

Aceasta, printr-o hotărâre din 29 noiembrie 1999, a decis mai întâi să soluționeze cererea interjucată de reclamant împotriva ordonanței din 4 februarie 1997. Aceasta a decis apoi să retrimite dosarul Tribunalului Muncii pentru ca acesta să aplice legea din 1991. Prin hotărârea din 28 iunie 2000, pârâta a decis să nu examineze recursul și să transmită dosarul în fața Curții Supreme. Aceasta a luat în considerare într-adevăr faptul că acesta face parte din instanta de apel și nu din instanța muncii de aplicare a legii de amnistie în cazul de față. Prin hotărârea din 18 decembrie 2000, instanța de apel a decis să anuleze concedierea și sancțiunea disciplinară, în temeiul legii din 1991. La 18 ianuarie 2001, pârâta s-a ocupat de Casația în fața Curții Supreme.

În noiembrie 2001, Curtea Supremă a respins recursul. GRIEF Invochează art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. (1) din Convenție, care se citește în special astfel: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În opinia sa, din jurisprudența Curții Supreme Administrative reiese clar că încălcarea dreptului la o decizie într-un termen rezonabil implică răspunderea civilă extracontractuală a statului și, prin urmare, implică obligația, pentru acesta din urmă, de a-i afecta pe cei afectați. Guvernul susține că acțiunea în răspundere extracontractuală prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967 este un mijloc accesibil, adecvat și eficient de a remedia situația pusă în discuție de solicitant.

Guvernul subliniază că trebuie să se facă distincție între mijloacele de prevenire, cum ar fi cererile de accelerare a procedurii, care vizează în principal prevenirea încălcării sau încetarea imediată a acesteia, și mijloacele de reparație, care privesc o încălcare care a avut loc deja. În cazul de față, deoarece presupusa încălcare fusese deja comisă, singura întrebare este dacă reclamantul avea la dispoziție un mijloc eficient de a obține despăgubiri. Pentru guvern, acesta era cazul. Pentru reclamant, ar fi rezonabil să se solicite justițiabililor să sesizeze în prealabil instanțele interne, în timp ce aceste instanțe sunt responsabile pentru durata lungă a procedurii în litigiu. Curtea reamintește mai întâi că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne.

Aceasta amintește apoi că a fost deja chemată să examineze eficiența acțiunii în răspundere extracontractuală a statului, prevăzută de Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967. În Decizia sa Paulino Tomás c. Portugalia din 22 mai 2003 (n 58698/00, CEDH 2003), care se referea la o procedură internă încheiată, a considerat că o astfel de acțiune avea, cel puțin începând cu luna decembrie 1999, data la care Hotărârea Pires Neno, pronunțată la 15 octombrie 1998 de Curtea Supremă Administrativă, a fost publicată și comentată în revista juridică Cadernos de Justiça Administrativa 17 septembrie/octombrie 1999), dobândit un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și trebuie să fie utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție.

După Hotărârea Pires Neno lal a fost, prin urmare, deschisă reclamantului și acesta din urmă putea să se aștepte la o astfel de decizie cu privire la epuizarea căilor de atac interne. În speță, reclamantul nu a sesizat instanțele administrative cu privire la o acțiune în răspundere extracontractuală a la . În plus, în momentul introducerii prezentei acțiuni, la 8 iunie 2000, o astfel de acțiune avea deja caracterul unei acțiuni care trebuia să fie exercitată pentru a epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, reclamantul nu a reușit să epuizeze căile de atac interne. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ressfleminer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 58703/00 présentée par Edmundo António RIBEIRO MARQUES CAMPOS contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 12 juin 2003 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , P. Kūris , B. Zupančič , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. K. Traja , juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 8 juin 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Edmundo António Ribeiro Marques Campos, est un ressortissant portugais, né en 1934 et résidant à Vila do Conde (Portugal).

Il est représenté devant la Cour par M e J. M. Goiana Mesquita, avocat à Porto . Le gouvernement défendeur était représenté par M. J. Miguel, Procureur général adjoint. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 6 décembre 1991, le requérant introduisit devant le tribunal du travail de Porto une demande en annulation de licenciement prétendument abusif contre son employeur, la banque « B.P.A. ». Il demanda également l’annulation d’une sanction disciplinaire de suspension sans rémunération dont il avait fait l’objet. Le 14 janvier 1992, la défenderesse déposa ses conclusions en réponse et formula une demande reconventionnelle. Le 24 février 1992, le juge rendit une décision préparatoire ( despacho saneador ) spécifiant les faits déjà établis et ceux restant à établir.

Il décida par ailleurs de rejeter la demande reconventionnelle. La défenderesse fit appel de cette décision devant la cour d’appel ( Tribunal da Relação ) de Porto, laquelle rejeta le recours par un arrêt du 26 octobre 1992. Par un arrêt du 15 février 1995, la Cour suprême ( Supremo Tribunal de Justiça ) confirma cette décision. Le 4 février 1997, au cours de l’audience, le juge rejeta une demande du requérant, lequel avait demandé l’application en l’espèce d’une loi d’amnistie de 1991. Le requérant fit appel contre cette ordonnance et le dossier fut transmis à la cour d’appel ( Tribunal da Relação ) de Porto. Toutefois, celle-ci décida, par un arrêt interlocutoire du 21 avril 1997, que cet appel ne devait être examiné qu’après qu’une décision sur le bien-fondé de l’affaire eut été rendue.

Par un jugement du 15 juillet 1998, le tribunal fit droit à la demande en annulation du licenciement mais pas à celle concernant la sanction disciplinaire. Les deux parties firent appel contre ce jugement devant la cour d’appel de Porto. Celle-ci, par un arrêt du 29 novembre 1999, décida d’abord d’accueillir l’appel interjeté par le requérant contre l’ordonnance du 4 février 1997. Elle décida ensuite de renvoyer le dossier au tribunal du travail afin que celui-ci fasse application de la loi d’amnistie de 1991. La défenderesse se pourvut en cassation devant la Cour suprême. Celle-ci, par un arrêt du 28 juin 2000, décida ne pas examiner le pourvoi et de transmettre le dossier à la cour d’appel.

Elle considéra en effet qu’il appartenait à la cour d’appel et non pas au tribunal du travail de faire application de la loi d’amnistie au cas d’espèce. Par un arrêt du 18 décembre 2000, la cour d’appel décida d’annuler le licenciement et la sanction disciplinaire, en vertu de la loi d’amnistie de 1991. Le 18 janvier 2001, la défenderesse se pourvut en cassation devant la Cour suprême. En novembre 2001, la Cour suprême rejeta le pourvoi. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.

EN DROIT Le requérant se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit notamment ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Pour lui, il ressort clairement de la jurisprudence de la Cour suprême administrative que la violation du droit à une décision dans un délai raisonnable engage la responsabilité civile extra-contractuelle de l’Etat et implique, par conséquent, le devoir, pour ce dernier, d’indemniser les lésés.

Le Gouvernement soutient que l’action en responsabilité extra-contractuelle, prévue par le décret-loi n o 48051 du 21 novembre 1967, est un moyen accessible, adéquat et efficace pour redresser la situation mise en cause par le requérant. D’après lui, on ne saurait contester l’efficacité de ce recours sur la seule base de critères statistiques. Le Gouvernement relève qu’il faut distinguer les moyens de prévention, tels que les demandes tendant à l’accélération de la procédure, qui visent, pour l’essentiel, à prévenir la violation ou à lui mettre fin immédiatement, des moyens de réparation, qui concernent une violation qui a déjà eu lieu. En l’espèce, la violation alléguée ayant déjà été commise, la seule question est de savoir si le requérant avait à sa disposition un moyen efficace d’obtenir réparation.

Pour le Gouvernement, tel était le cas. Pour le requérant, il serait déraisonnable de demander aux justiciables de saisir au préalable les juridictions internes, alors que ces mêmes juridictions sont responsables de la longue durée de la procédure litigieuse. La Cour rappelle d’abord qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.

Elle rappelle ensuite avoir déjà été appelée à examiner l’efficacité de l’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat prévue par le décret-loi n o 48051 du 21 novembre 1967. Dans sa décision Paulino Tomás c. Portugal du 22 mai 2003 (n o 58698/00, CEDH 2003), qui concernait une procédure interne terminée, elle a considéré qu’une telle action avait, au moins à partir du mois d’octobre 1999, date à laquelle l’arrêt Pires Neno , rendu le 15 octobre 1998 par la Cour suprême administrative, a été publié et commenté dans la revue juridique Cadernos de Justiça Administrativa (n o 17 de septembre/octobre 1999), acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention.

Après l’arrêt Pires Neno l’action en question était donc ouverte au requérant et ce dernier pouvait s’attendre à une telle décision concernant l’épuisement des voies de recours internes. En l’espèce, le requérant n’a pas saisi les juridictions administratives d’une action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat. Par ailleurs, lors de l’introduction de la présente requête, le 8 juin 2000, une telle action avait déjà le caractère d’un recours devant être exercé pour épuiser les voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. Le requérant a donc manqué d’épuiser les voies de recours internes. La requête doit dès lors être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président