SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60035/00 prezentate de José ENCARNAÇÃO PEREIRA împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 25 septembrie 2003 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Zupančič H.S. Greve Traja judecători și de Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 25 iulie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului este un resortisant portughez, născut în 1938 și rezident la Lisabona. Faptele, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 17 decembrie 1992, reclamantul a depus la Tribunalul Muncii din Lisabona o cerere împotriva angajatorului său de a pune capăt contractului său de muncă din motive imputabile acestuia din urmă și a solicitat plata unei despăgubiri, precum și a anumitor remunerații pretinse nepermise. La o dată nespecificată, societatea pârâtă și-a prezentat concluziile ca răspuns, precum și o cerere reconvențională. Prin hotărârea din 5 ianuarie 1998, tribunalul a acceptat parțial cererea reclamantului și cererea reconvențională. Având în vedere sumele în cauză, reclamantul a fost condamnat să plătească pârâtului suma de 580 571 escudos portughez (PTE). La apelul reclamantului, Tribunalul din Justiça (Tribunalul da Relação) a confirmat decizia luată printr-o hotărâre din 10 februarie 1999. La recursul reclamantului, Curtea Supremă (Supremo Tribunal de Justiça), printr-o hotărâre din 9 februarie 2000, a anulat parțial decizia atacată și a decis că reclamantul trebuia să plătească pârâtului suma de 97 735 PTE. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În opinia sa, din jurisprudența Curții Supreme Administrative reiese clar că încălcarea dreptului la o decizie într-un termen rezonabil implică răspunderea civilă extracontractuală a statului și, prin urmare, implică obligația, pentru acesta din urmă, de a-i afecta pe cei afectați. Guvernul susține că acțiunea în răspundere extracontractuală prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967 este un mijloc accesibil, adecvat și eficient de a remedia situația pusă în discuție de solicitant. Guvernul subliniază că trebuie să se facă distincție între mijloacele de prevenire, cum ar fi cererile de accelerare a procedurii, care vizează în principal prevenirea încălcării sau încetarea imediată a acesteia, și mijloacele de reparație, care privesc o încălcare care a avut loc deja. În cazul de față, deoarece presupusa încălcare fusese deja comisă, singura întrebare este dacă recurentul avea la dispoziție un mijloc eficient de a obține despăgubiri. Pentru guvern, acesta era cazul. Pentru reclamant, ar fi rezonabil să se solicite justițiabililor să sesizeze în prealabil instanțele interne, în timp ce aceste instanțe sunt responsabile pentru durata lungă a procedurii în litigiu. Curtea reamintește mai întâi că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Aceasta amintește apoi că a fost deja chemată să examineze eficiența acțiunii în răspundere extracontractuală a statului, prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967. În Decizia sa Paulino Tomás c. Portugalia din 22 mai 2003 (dec., nr. 58698/00, CEDO 2003), care se referea la o procedură internă încheiată, Comisia a considerat că o astfel de acțiune avea, cel puțin începând cu luna decembrie 1999, data la care Hotărârea Pires Neno, pronunțată la 15 octombrie 1998 de Curtea Supremă Administrativă, a fost publicată și comentată în revista juridică Cadernos de Justiça Administrativa 17 septembrie/octombrie 1999), dobândit un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și trebuie utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, de asemenea, Gouveia da Silva Torrado c. Portugalia, dec., nr. 65305/00, CEDO 2003). În speță, reclamantul nu a sesizat instanțele administrative cu privire la o acțiune în răspundere extracontractuală a la . În plus, în momentul introducerii prezentei acțiuni, la 25 iulie 2000, o astfel de acțiune avea deja caracterul unei acțiuni care trebuia să fie exercitată pentru a epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, reclamantul nu a reușit să dea curs căilor de atac interne. Întrucât procedura în litigiu este, de altfel, în curs de desfășurare, nimic nu îl împiedică pe reclamant să introducă această cale de atac în fața instanțelor administrative. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Module Președinte
de la requête n
o
60035/00
présentée par José ENCARNAÇÃO PEREIRA
contre le Portugal
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 25 septembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de
M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 25 juillet 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant portugais, né en 1938 et résidant à Lisbonne. Il agit en personne devant la Cour.
Les faits, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 17 décembre 1992, le requérant introduisit devant le tribunal du travail de Lisbonne une demande contre son employeur visant à mettre un terme à son contrat de travail pour des motifs imputables à ce dernier. Il demanda le paiement d’une indemnisation ainsi que de certaines rémunérations prétendument non perçues.
A une date non précisée, la société défenderesse déposa ses conclusions en réponse ainsi qu’une demande reconventionnelle.
Par un jugement du 5 janvier 1998, le tribunal fit partiellement droit à la demande du requérant et à la demande reconventionnelle. Vu les sommes en question, le requérant fut condamné à payer à la défenderesse le montant de 580
571 escudos portugais (PTE).
Sur appel du requérant, la cour d’appel (
Tribunal da Relação
) confirma la décision entreprise par un arrêt du 10 février 1999.
Sur recours du requérant, la Cour suprême (
Supremo Tribunal de Justiça
), par un arrêt du 9 février 2000, annula partiellement la décision attaquée et décida que le requérant devait payer à la défenderesse la somme de 97
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit notamment ainsi :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Pour lui, il ressort clairement de la jurisprudence de la Cour suprême administrative que la violation du droit à une décision dans un délai raisonnable engage la responsabilité civile extra-contractuelle de l’Etat et implique, par conséquent, le devoir, pour ce dernier, d’indemniser les lésés.
Le Gouvernement soutient que l’action en responsabilité extra-contractuelle, prévue par le décret-loi n
o
48051 du 21 novembre 1967, est un moyen accessible, adéquat et efficace pour redresser la situation mise en cause par le requérant. D’après lui, on ne saurait contester l’efficacité de ce recours sur la seule base de critères statistiques.
Le Gouvernement relève qu’il faut distinguer les moyens de prévention, tels que les demandes tendant à l’accélération de la procédure, qui visent, pour l’essentiel, à prévenir la violation ou à lui mettre fin immédiatement, des moyens de réparation, qui concernent une violation qui a déjà eu lieu. En l’espèce, la violation alléguée ayant déjà été commise, la seule question est de savoir si le requérante avait à sa disposition un moyen efficace d’obtenir réparation. Pour le Gouvernement, tel était le cas.
Pour le requérant, il serait déraisonnable de demander aux justiciables de saisir au préalable les juridictions internes, alors que ces mêmes juridictions sont responsables de la longue durée de la procédure litigieuse.
La Cour rappelle d’abord qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.
Elle rappelle ensuite avoir déjà été appelée à examiner l’efficacité de l’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat prévue par le décret-loi n
o
48051 du 21 novembre 1967. Dans sa décision
Paulino Tomás
c. Portugal
du 22 mai 2003 (déc., nº 58698/00, CEDH 2003), qui concernait une procédure interne terminée, elle a considéré qu’une telle action avait, au moins à partir du mois d’octobre 1999, date à laquelle l’arrêt
Pires Neno
, rendu le 15 octobre 1998 par la Cour suprême administrative, a été publié et commenté dans la revue juridique
Cadernos de Justiça Administrativa
(n
o
17 de septembre/octobre 1999), acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention ( voir également
Gouveia da Silva Torrado c. Portugal
, déc.,
nº 65305/00, CEDH 2003).
En l’espèce, le requérant n’a pas saisi les juridictions administratives d’une action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat. Par ailleurs, lors de l’introduction de la présente requête, le 25 juillet 2000, une telle action avait déjà le caractère d’un recours devant être exercé pour épuiser les voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention.
Le requérant a donc manqué d’épuiser les voies de recours internes. La procédure litigieuse étant d’ailleurs pendante, rien n’empêche le requérant d’introduire ce recours devant les juridictions administratives.
La requête doit dès lors être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président