COELHO TEIXEIRA contre le PORTUGAL

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59200/00 prezentate de António Carlos COELHO TEIXEIRA împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 17 iulie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE recurentul este un resortisant portughez, născut în 1957 și rezident în Porto (Portugalia). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul J.J.F. Alves, avocat la Matosinhos. Faptele, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul avea în posesia sa o scrisoare de schimb, care i-a fost dată de către M.O.Q., și a cărei valoare este de 6 400 Având în vedere că această scrisoare nu a fost plătită în termenul prevăzut, reclamantul a introdus, la 15 iunie 1994, în fața Tribunalului din Porto, o procedură de executare în vederea recuperării sumei în cauză împotriva domnului O.Q. La 6 octombrie 1994, debitoarea s-a opus (intervenții) executării. printr-o hotărâre din 15 iulie 1999, Tribunalul din Porto a respins opoziția. La 17 noiembrie 1999, reclamantul și-a declarat creanțele în cadrul unei proceduri de executare fiscală pendinte în fața instanței fiscale din Porto. La o dată necunoscută, instanța a acceptat cererea reclamantului.

Această hotărâre a fost confirmată de instanța judecătorească din Jurisça (Tribunalul da Relação ) din Porto printr-o hotărâre din 24 februarie 2000 și de Curtea Supremă (Supremo Tribunal de Justiça) ) printr-o hotărâre din 6 iulie 2000. Această procedură este în continuare pendinte. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În opinia sa, din jurisprudența Curții Supreme Administrative reiese clar că încălcarea dreptului la o decizie într-un termen rezonabil implică răspunderea civilă extracontractuală a statului și, prin urmare, implică obligația, pentru acesta din urmă, de a-i afecta pe cei afectați.

Guvernul susține că acțiunea în răspundere extracontractuală prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967 este un mijloc accesibil, adecvat și eficient de a remedia situația pusă în discuție de solicitant. Guvernul subliniază că trebuie să se facă distincție între mijloacele de prevenire, cum ar fi cererile de accelerare a procedurii, care vizează în principal prevenirea încălcării sau încetarea imediată a acesteia, și mijloacele de reparație, care privesc o încălcare care a avut loc deja. În cazul de față, deoarece presupusa încălcare fusese deja comisă, singura întrebare este dacă reclamantul avea la dispoziție un mijloc eficient de a obține despăgubiri. Pentru guvern, acesta era cazul.

Pentru reclamant, acțiunea în răspundere extracontractuală a lanului nu este o acțiune eficientă pentru a elimina durata unei proceduri, nici măcar din cauza duratei foarte mari a unei astfel de acțiuni. Curtea reamintește mai întâi că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne.

Comisia reamintește apoi că a fost deja chemată să examineze eficiența acțiunii în răspundere extracontractuală a statului, prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967. În Decizia sa Gouveia da Silva Torrado din 22 mai 2003 (dec., 65305/01, CEDO 2003), care se referea la o procedură internă pendinte, a considerat că o astfel de acțiune avea, cel puțin începând cu luna decembrie 1999, data la care Hotărârea Pires Neno, pronunțată la 15 octombrie 1998 de Curtea Supremă Administrativă, a fost publicată și comentată în revista juridică Cadernos de Justiça Administrativa 17 septembrie/octombrie 1999), dobândit un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și trebuie să fie utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, de asemenea, Paulino Tomás c. Portugalia , dec., nr. 58698/00, CEDO 2003). În speță, reclamantul nu a sesizat instanțele administrative cu privire la o acțiune în răspundere extracontractuală a la . În plus, în momentul introducerii prezentei acțiuni, la 17 iulie 2000, o astfel de acțiune avea deja caracterul unei acțiuni care trebuia să fie exercitată pentru a epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție.

Prin urmare, reclamantul nu a reușit să dea curs căilor de atac interne. Întrucât procedura în litigiu este, de altfel, în curs de desfășurare, nimic nu îl împiedică pe reclamant să introducă această cale de atac în fața instanțelor administrative. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Module Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 59200/00 présentée par António Carlos COELHO TEIXEIRA contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 25 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , P. Kūris , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja , juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 17 juillet 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant portugais, né en 1957 et résidant à Porto (Portugal). Il est représenté devant la Cour par M e J.J.F.

Alves, avocat à Matosinhos. Les faits, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant avait en sa possession une lettre de change, qui lui avait été donnée par M me O.Q., et dont le montant s’élevait à 6 400 000 escudos portugais (PTE). Cette lettre n’ayant pas été payée dans le délai prévu, le requérant introduisit, le 15 juin 1994, devant le tribunal de Porto une procédure d’exécution en vue du recouvrement de la somme en cause contre M me O.Q. Le 6 octobre 1994, la débitrice fit opposition ( embargos ) à l’exécution. Par un jugement du 15 juillet 1999, le tribunal de Porto rejeta l’opposition. Le 17 novembre 1999, le requérant déclara ses créances dans le cadre d’une procédure d’exécution fiscale pendante devant le tribunal fiscal de Porto.

A une date inconnue, la cour fit droit à la demande du requérant. Ce jugement fut confirmé par la cour d’appel ( Tribunal da Relação ) de Porto par un arrêt du 24 février 2000 et par la Cour suprême ( Supremo Tribunal de Justiça ) par un arrêt du 6 juillet 2000. Cette procédure est toujours pendante. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure. EN DROIT Le requérant se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit notamment ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Pour lui, il ressort clairement de la jurisprudence de la Cour suprême administrative que la violation du droit à une décision dans un délai raisonnable engage la responsabilité civile extra-contractuelle de l’Etat et implique, par conséquent, le devoir, pour ce dernier, d’indemniser les lésés. Le Gouvernement soutient que l’action en responsabilité extra-contractuelle, prévue par le décret-loi n o 48051 du 21 novembre 1967, est un moyen accessible, adéquat et efficace pour redresser la situation mise en cause par le requérant. D’après lui, on ne saurait contester l’efficacité de ce recours sur la seule base de critères statistiques. Le Gouvernement relève qu’il faut distinguer les moyens de prévention, tels que les demandes tendant à l’accélération de la procédure, qui visent, pour l’essentiel, à prévenir la violation ou à lui mettre fin immédiatement, des moyens de réparation, qui concernent une violation qui a déjà eu lieu.

En l’espèce, la violation alléguée ayant déjà été commise, la seule question est de savoir si le requérant avait à sa disposition un moyen efficace d’obtenir réparation. Pour le Gouvernement, tel était le cas. Pour le requérant, l’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat n’est pas un recours efficace afin d’attaquer la durée d’une procédure, ne serait-ce qu’en raison de la durée vraisemblablement elle-même excessive d’une telle action. La Cour rappelle d’abord qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.

Elle rappelle ensuite avoir déjà été appelée à examiner l’efficacité de l’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat prévue par le décret-loi n o 48051 du 21 novembre 1967. Dans sa décision Gouveia da Silva Torrado c. Portugal du 22 mai 2003 (déc., n o 65305/01, CEDH 2003), qui concernait une procédure interne pendante, elle a considéré qu’une telle action avait, au moins à partir du mois d’octobre 1999, date à laquelle l’arrêt Pires Neno , rendu le 15 octobre 1998 par la Cour suprême administrative, a été publié et commenté dans la revue juridique Cadernos de Justiça Administrativa (n o 17 de septembre/octobre 1999), acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (voir également Paulino Tomás c. Portugal , déc., nº 58698/00, CEDH 2003). En l’espèce, le requérant n’a pas saisi les juridictions administratives d’une action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat.

Par ailleurs, lors de l’introduction de la présente requête, le 17 juillet 2000, une telle action avait déjà le caractère d’un recours devant être exercé pour épuiser les voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. Le requérant a donc manqué d’épuiser les voies de recours internes. La procédure litigieuse étant d’ailleurs pendante, rien n’empêche le requérant d’introduire ce recours devant les juridictions administratives. La requête doit dès lors être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président