Vieira de Matos împotriva Portugaliei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65450/01 prezentată de Ilidio José VIEIRA DE MATOS împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor L'pei (secțiunea a treia), care are loc la 25 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Zupančič H.S. Greve Traja judecători și de Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 23 ianuarie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE recurentul este un resortisant portughez, născut în 1959 și rezident la Beja (Portugalia). Acesta este reprezentat de domnul A. Rocha de Gouveia, avocată la Lisabona.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 octombrie 1996, reclamantul a prezentat în fața Tribunalului din Beja o cerere de expulzare a chiriașilor împotriva statului portughez. După schimbul de memorii între părți, judecătorul a pronunțat, la 27 iunie 1997, o decizie pregătitoare (despacho saneador) ) care precizează faptele deja stabilite și cele care rămân de stabilit. Lanch a fost stabilită la 25 februarie 1999, dar părțile au solicitat, la 24 februarie 1999, un termen de 60 de zile pentru a încerca să ajungă la o soluționare confidențială a cauzei. Judecătorul a acceptat această cerere și a declarat fără efect ținerea luării în custodie.

La 26 aprilie 1999, reclamantul a informat instanța cu privire la posibilitatea de a ajunge la o soluționare amiabilă și l-a invitat pe judecător să stabilească o nouă dată de încuviințarea instanței. Aceasta a avut loc la 24 septembrie 1999. Prin hotărârea din 27 octombrie 2000, instanța l-a exonerat pe reclamant de obligațiile sale. GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. (1) din Convenție, care se citește în special astfel: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În opinia sa, din jurisprudența Curții Supreme Administrative reiese clar că încălcarea dreptului la o decizie într-un termen rezonabil implică răspunderea civilă extracontractuală a statului și, prin urmare, implică obligația, pentru acesta din urmă, de a-i afecta pe cei afectați.

Guvernul susține că acțiunea în răspundere extracontractuală prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967 este un mijloc accesibil, adecvat și eficient de a remedia situația pusă în discuție de solicitant. Guvernul subliniază că trebuie să se facă distincție între mijloacele de prevenire, cum ar fi cererile de accelerare a procedurii, care vizează în principal prevenirea încălcării sau încetarea imediată a acesteia, și mijloacele de reparație, care privesc o încălcare care a avut loc deja. În cazul de față, deoarece presupusa încălcare fusese deja comisă, singura întrebare este dacă reclamantul avea la dispoziție un mijloc eficient de a obține despăgubiri. Pentru guvern, acesta era cazul.

Pentru reclamant, ar fi rezonabil să se solicite justițiabililor să sesizeze în prealabil instanțele interne, în timp ce aceste instanțe sunt responsabile pentru durata lungă a procedurii în litigiu. Curtea reamintește mai întâi că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne.

Aceasta amintește apoi că a fost deja chemată să examineze eficiența acțiunii în răspundere extracontractuală a statului, prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967. În Decizia sa Paulino Tomás c. Portugalia din 22 mai 2003 (dec., nr. 58698/00, CEDO 2003), care se referea la o procedură internă încheiată, Comisia a considerat că o astfel de acțiune avea, cel puțin începând cu luna decembrie 1999, data la care Hotărârea Pires Neno, pronunțată la 15 octombrie 1998 de Curtea Supremă Administrativă, a fost publicată și comentată în revista juridică Cadernos de Justiça Administrativa 17 septembrie/octombrie 1999), dobândit un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și trebuie utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, de asemenea, Gouveia da Silva Torrado c. Portugalia, dec., nr. 65305/00, CEDO 2003). În speță, reclamantul nu a sesizat instanțele administrative cu privire la o acțiune în răspundere extracontractuală a la . În plus, în momentul introducerii prezentei acțiuni, la 23 ianuarie 2001, o astfel de acțiune avea deja caracterul unei acțiuni care trebuia să fie exercitată pentru a epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție.

Prin urmare, reclamantul nu a reușit să epuizeze căile de atac interne. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ressfleminer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 65450/01 présentée par Ilidio José VIEIRA DE MATOS contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 25 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , P. Kūris , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja , juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 23 janvier 2001, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant portugais, né en 1959 et résidant à Beja (Portugal). Il est représenté par M e A. Rocha de Gouveia, avocate à Lisbonne.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 28 octobre 1996, le requérant introduisit devant le tribunal de Beja une demande en expulsion de locataire contre l’Etat portugais. Après l’échange de mémoire entre les parties, le juge rendit, le 27 juin 1997, une décision préparatoire ( despacho saneador ) spécifiant les faits déjà établis et ceux restant à établir. L’audience était fixée au 25 février 1999 mais les parties demandèrent, le 24 février 1999, un délai de 60 jours afin d’essayer de parvenir à un règlement amiable de l’affaire. Le juge accepta cette demande et déclara sans effet la tenue de l’audience. Le 26 avril 1999, le requérant informa le tribunal de l’impossibilité de parvenir à un règlement amiable et invita le juge à fixer une nouvelle date d’audience.

Celle-ci eut lieu le 24 septembre 1999. Par un jugement du 27 octobre 2000, le tribunal débouta le requérant de ses prétentions. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure. EN DROIT Le requérant se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit notamment ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Pour lui, il ressort clairement de la jurisprudence de la Cour suprême administrative que la violation du droit à une décision dans un délai raisonnable engage la responsabilité civile extra-contractuelle de l’Etat et implique, par conséquent, le devoir, pour ce dernier, d’indemniser les lésés.

Le Gouvernement soutient que l’action en responsabilité extra-contractuelle, prévue par le décret-loi n o 48051 du 21 novembre 1967, est un moyen accessible, adéquat et efficace pour redresser la situation mise en cause par le requérant. D’après lui, on ne saurait contester l’efficacité de ce recours sur la seule base de critères statistiques. Le Gouvernement relève qu’il faut distinguer les moyens de prévention, tels que les demandes tendant à l’accélération de la procédure, qui visent, pour l’essentiel, à prévenir la violation ou à lui mettre fin immédiatement, des moyens de réparation, qui concernent une violation qui a déjà eu lieu. En l’espèce, la violation alléguée ayant déjà été commise, la seule question est de savoir si le requérant avait à sa disposition un moyen efficace d’obtenir réparation.

Pour le Gouvernement, tel était le cas. Pour le requérant, il serait déraisonnable de demander aux justiciables de saisir au préalable les juridictions internes, alors que ces mêmes juridictions sont responsables de la longue durée de la procédure litigieuse. La Cour rappelle d’abord qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.

Elle rappelle ensuite avoir déjà été appelée à examiner l’efficacité de l’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat prévue par le décret-loi n o 48051 du 21 novembre 1967. Dans sa décision Paulino Tomás c. Portugal du 22 mai 2003 (déc., nº 58698/00, CEDH 2003), qui concernait une procédure interne terminée, elle a considéré qu’une telle action avait, au moins à partir du mois d’octobre 1999, date à laquelle l’arrêt Pires Neno , rendu le 15 octobre 1998 par la Cour suprême administrative, a été publié et commenté dans la revue juridique Cadernos de Justiça Administrativa (n o 17 de septembre/octobre 1999), acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (voir également Gouveia da Silva Torrado c. Portugal , déc., nº 65305/00, CEDH 2003). En l’espèce, le requérant n’a pas saisi les juridictions administratives d’une action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat.

Par ailleurs, lors de l’introduction de la présente requête, le 23 janvier 2001, une telle action avait déjà le caractère d’un recours devant être exercé pour épuiser les voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. Le requérant a donc manqué d’épuiser les voies de recours internes. La requête doit dès lors être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président