DECIZIE
cererii nr. 55634/00 prezentate de Alessandro CIANETTI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), sesizată pe 26 iunie 2003 într-o cameră compusă din: D-nii C.L. Rozakis, președinte, P. Lorenzen, G. Bonello, Dnele N. Vajić, S. Botoucharova, M. V. Zagrebelsky, D-na E. Steiner, judecători, și D-l S. Nielsen, grefier adjunct de secțiune, Având în vedere cererea sus-menționată introdusă pe 18 februarie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant, După deliberare, adoptă următoarea decizie: ÎN FAPT Reclamantul, D. Alessandro Cianetti, este cetățean italian, născut în 1936 și cu reședința la Petrignano di Assisi (Perugia).
Este reprezentat devant Curte de avocatul M. Modena, din Perugia. Guvernul pârât era reprezentat de agentul acestuia, D. U. Leanza, și de co-agentul acestuia, D. F. Crisafulli. A. Circumstanțele cauzei Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Declanșarea urmăririi penale și procedura de prima instanță În 1991, reclamantul era președintele unei comisii constituite în cadrul Universității din Perugia și încărcate cu evaluarea candidaților pentru posturi de asistent administrativ. La o dată neprecizată, urmăriri penale au fost declanșate împotriva reclamantului și a trei alți membri ai aceleiași comisii pentru mai multe fapte de abuz de putere și fals în înscrisuri.
Ei erau în particular acuzați că comiseseră infracțiunile în cauză în scopul de a favorizează un anumit D. S. în obținerea postului de asistent administrativ. Printr-o ordonanță din 10 noiembrie 1993, judecătorul investigațiilor preliminare din Perugia plasează reclamantul în detenție preventivă, estimând că indici gavi (gravi indizi di colpevolezza) cădeau asupra sa. Era vorba, în particular, de declarațiile lui D. S., a căror spontaneitate și credibilitate erau confirmate de numeroase alte elemente. Pe 1 decembrie 1993, reclamantul este eliberat. Pe 30 martie 1994, parchetul solicită ca reclamantul să fie provizoriu suspendat din funcțiile sale în Universitatea din Perugia. Printr-o ordonanță din 14 aprilie 1994, judecătorul investigațiilor preliminare din Perugia respinge această cerere.
Parchetul apelează atunci la camera tribunalului din Perugia încărcată cu reexaminarea măsurilor de precaution (tribunale della libertà e del riesame). Printr-o ordonanță din 20 mai 1994, aceasta din urmă, prezidată de X și din care făceau parte Y și Z, decide să suspende reclamantul din funcții pentru o perioadă de doi ani. Camera încărcată cu reexaminarea măsurilor de precaution observă în particular că nici o problemă nu se pune, în speța prezentă, cu privire la existența unor indici gravi în sarcina reclamantului. Se referă, pe acest punct, la elementele subliniază inițial de parchet și apoi de judecătorul investigațiilor preliminare în cadrul procedurii pentru plasarea reclamantului în detenție preventivă.
Camera observă apoi că reclamantul era în același timp membru al comisiei de evaluare și funcționar al Universității din Perugia încărcat cu o comisie pentru gestionarea personalului temporar. Or, reclamantul ar fi putut profita de această ultimă calitate pentru a comite infracțiuni similare cu acelea de care era acuzat. La acea ocazie, camera observa că numeroase investigații priveau abuzuri pretins comise în cadrul universității respective, și că una din aceste investigații, în cadrul căreia reclamantul era suspect, „privea angajarea unui număr foarte mare de muncitori pentru o perioadă de trei luni în încălcarea dispozițiilor care reglementează asemenea angajări (attiene alla assunzione di numerosissimi trimestrali in barba alle norme che regolano tali assunzioni)". Pe 30 iunie 1994, reclamantul și cei trei coacuzați sunt trimiși în judecată devant tribunalul din Perugia.
Data dezbaterilor este fixată la 30 noiembrie 1994. Pe 28 noiembrie 1994, reclamantul, având cunoștință că camera tribunalului încărcată cu cauza sa era compusă din X, Y și Z, introduce un recurs de recuzare devant curtea de apel din Perugia. Observa în particular că acești trei magistrați adoptaseră ordonanța din 20 mai 1994. De altfel, pe 4 iulie 1994, X și Y pronunțaseră o altă ordonanță, respingând o cerere de aplicare a unei măsuri de precaution împotriva reclamantului, în cadrul unei proceduri penale distincte dar care privea fapte analoge cu cele care formau obiectul prezentei chestiuni. Era vorba, în particular, dintr-un proces privind neregularități în gestionarea personalului temporar.
Or, ordonanța din 4 iulie 1994 indica că „angajarea de personal pentru o perioadă determinată (...) nu viza, potrivit ceea ce rezultă din investigații, să satisfacă cerințe (...) ale Universității, ci servea pentru a angaja persoane preselecționate cărora se cerea, în prealabil, să achiziționeze anumite calificări (...)". Din acest motiv, reclamantul considera că magistrații în cauză exprimaseră în mod nepotrivit convicția lor intimă cu privire la vinovăția sa. Printr-o ordonanță din 19 decembrie 1994, curtea de apel din Perugia declară recursul de recuzare al reclamantului inadmisibil. Observa că potrivit unei jurisprudențe urmărită de Curtea de Casație, cazurile incompatibilității unui judecător se limitau la participarea acestuia la pronunțarea unei sentințe sau a unei decizii care încheia investigațiile preliminare.
Niciun lărgire a acestor cazuri prin cale de interpretare nu era autorizată. Pe fond, curtea de apel observa că ordonanța din 4 iulie 1994 fusese larg favorabilă reclamantului deoarece respingea o cerere a parchetului privind obținerea unor măsuri de precaution. În orice caz, judecătorii camerei specialized nu depășiseră limitele competențelor lor; se limitaseră la evaluarea elementelor în sarcină în unicul scop de a decide dacă era cazul să se ia o măsură de precaution. În aceste circumstanțe, nu se putea concluziona că exprimaseră „în mod nepotrivit" convicția lor intimă cu privire la faptele cauzei, după cum interziceau codul de procedură penală (în continuare „CPP"). În sfârșit, Curtea Constituțională declarase în mai multe rânduri evident nefondat problema dacă art. 34 § 2 din CPP era neconstituțional în măsura în care nu prevedea incompatibilitatea judecătorului care se pronunțase asupra reexaminării unei măsuri de precaution.
Pe 23 ianuarie 1995, reclamantul se pourvede în casație împotriva ordonanței din 19 decembrie 1994. Printr-o sentință din 19 mai 1995, Curtea de Casație, estimând că curtea de apel din Perugia motivase în mod logic și corect toate punctele controversate, respinge recursul reclamantului. Curtea de Casație observă în particular că camera specialized se limitase la stabilirea existenței unor indici gravi în sarcina reclamantului, fără a se substitui judecătorului de fond cu privire la evaluarea inocenței sau vinovăției acuzatului. Pe parcursul dezbaterilor devant tribunalul din Perugia, D. S. este examinat. Confirmă, în esență, că reclamantul îi indicase acțiunile, în parte ilegale, de întreprins și că se activase pentru a-i face obține postul de asistent administrativ.
Mai mulți alți martori sunt interogați. Printre aceștia figura D. M., care fusese de asemenea public confruntat cu D. S. Reclamantul este ascultat de tribunal. Printr-o sentință din 4 decembrie 1995, tribunalul din Perugia condamnă reclamantul pentru anumiți fapte de abuz de putere și fals în înscrisuri la o pedeapsă de un an și opt luni de închisoare cu suspendare. Reclamantul este achitat pentru restul acuzațiilor aduse împotriva lui. Tribunalul estimă că declarațiile lui D. S. erau credibile, precise și corroborate de alte elemente, cum ar fi anumiți documentidocumente și mărturisirea lui D. M. 2. Procedura de apel Pe 11 aprilie 1996, reclamantul apelează. Observa că printr-o hotărâre nr. 131 din 24 aprilie 1996, Curtea Constituțională declarase că art. 34 § 2 din CPP era neconstituțional în măsura în care permitea magistraților care participaseră la o decizie privind măsuri de precaution să se pronunțe asupra fondul acuzației.
Observând că recursul de recuzare al acestuia fusese respins deoarece introdusă înainte de decizia Curții Constituționale, reclamantul susținea că procesul său fusese inecitabil, și ar fi trebuit declarat nul și nedorit. Reclamantul considera de asemenea că D. S., care profitase de activitățile pretins ilegale comise în universitate și era conștient de caracterul ilegal al acestora, ar fi trebuit considerat coacuzat și nu martor; din acest motiv, declarațiile sale nu ar fi putut fi utilizate. Reclamantul contesta de altfel credibilitatea lui D. S. și solicitava o confruntare publică cu acuzatorul, precum și efectuarea unei expertiize grafologice. Printr-o hotărâre din 15 iunie 1998, curtea de apel din Perugia achită reclamantul pentru infracțiunea de fals în înscrisuri și pentru anumiți fapte de abuz de putere.
Curtea de apel condamnă reclamantul la o pedeapsă de zece luni de închisoare pentru restul acuzațiilor. Cât privește hotărârea Curții Constituționale nr. 131 din 1996, curtea de apel observa că nici o nulitate nu ar fi putut fi relevată în speța prezentă, cazurile incompatibilității unui judecător nefiind, în dreptul italian, sancționate de o nulitate. De altfel, o declarație de neconstituționalitate pronunțată după sentința tribunalului din Perugia nu putea avea niciun efect asupra unui incident care, cum ar fi procesul de prima instanță, era acum închis (rapporto processuale esaurito). Cât privește poziția lui D. S., curtea de apel observa că în o primă fază a declarațiilor sale acesta se limitase la a relata antecedente ale participării sale la concursul organizat de Universitate, și nu dezvăluise niciun element care ar fi putut să-l incrimineze.
Aceste prime declarații puteau deci fi utilizate. Cu toate acestea, D. S. relatase ulterior fapte care ar fi putut duce la incriminarea sa pentru complicitate în abuz de putere. Prin urmare, din acel moment D. S. ar fi trebuit informat de dreptul de a-și păstra tăcerea și ar fi trebuit să-și piardă calitatea de martor. Cum aceasta nu s-a întâmplat, restul declarațiilor lui D. S. nu putea fi utilizat. În măsura în care puteau fi utilizate, declarațiile lui D. S., credibile și confirmate de alte elemente, demonstrau că reclamantul era responsabil de un fapt de abuz de putere (în particular, comunicase lui D. S. subiectele care ar fi format obiectul concursului).
3. Recursul în casație al reclamantului Reclamantul se pourvede în casație împotriva hotărârii din 15 iunie 1998. Reia, în esență, excepția sa privind incompatibilitatea judecătorilor tribunalului din Perugia și susține că respingerea cererilor sale privind obținerea unei confruntări publice cu D. S. și a unei expertize grafologice se analiza ca refuz de a aduna o dovadă decisivă. Reclamantul considera pe de altă parte că niciunul din declarațiile lui D. S. nu ar fi trebuit utilizat. Pe 25 martie 1999, reclamantul prezintă noi mijloace de recurs. Observa în particular că la procesul de prima instanță, era reprezentat de doi avocați, Dnele A și B. Acesta din urmă desemnase un înlocuitor, Dna C. Or, doar Dnele A și C fuseseră informate despre depunerea la cancelarie a hotărârii curții de apel.
Niciun aviz nu fusese dat Dnei B. Reclamantul considera că înainte de orice decizie asupra recursului în casație, autoritățile ar fi trebuit informa Dna B. Reclamantul susținea în sfârșit că faptele constitutive ale infracțiunii pentru care fusese condamnat, comisă în 1991, era acum prescrisă. Printr-o hotărâre din 30 aprilie 1999, al cărei text fusese depus la cancelarie pe 29 august 1999, Curtea de Casație reduce pedeapsa infligată reclamantului la șase luni de închisoare. Estimând că curtea de apel motivase în mod logic și corect toate punctele controversate, respinge recursul reclamantului pentru restul.
Curtea de Casație observa în particular că nicio informație nu era datorată Dnei B, avocat care, nefiind primit nicio procură ad hoc, nu avea dreptul de a se pourveda în casație împotriva hotărârii din 15 iunie 1998. Cât privește prescripția invocată de reclamant, Curtea de Casație observa că, infracțiunea fiind comisă în noiembrie 1991, perioada de șapte ani și șase luni prevăzută de codul penal nu expirase încă. Curtea de Casație observa în sfârșit că redeschiderea investigației în apel avea o natură excepțională, trebuind admisă doar dacă elementele disponibile erau insuficiente pentru a decide asupra fondul acuzației. În speța prezentă, curtea de apel fondase decizia pe mărturii și documente.
Din acest motiv, respingerea implicită a cererilor reclamantului privind obținerea unei confruntări cu D. S. și a unei expertize grafologice nu putea antrena nulitatea deciziei de apel. GRIEF Invocând art. 6 și 7 din Convenție, reclamantul se plânge, sub diferite aspecte, de inechitatea procedurii penale împotriva lui. ÎN DREPT Reclamantul susține că procedura penală la care a fost supus a fost inechitabilă. Invocă art. 6 §§ 1 și 3 și 7 din Convenție. În părțile sale relevante, art. 6 din Convenție se citește după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial (...) care va hotărî (...) asupra fondul oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei.
(...) 3. Orice acuzat are dreptul în special: c) să se apere pe sine sau să aibă asistența unui apărător de alegerea sa și, dacă nu are mijloace pentru a remunera un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, când interesele justiției o cer; d) să interogeze sau să facă interogați martori acuzatori și obținerea chemării și interogării martorilor absolvitori în aceleași condiții ca martori acuzatori". Art. 7 § 1 din Convenție este redactat după cum urmează: „Niciun nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul când a fost comisă, nu constituia o infracțiune potrivit legii naționale sau internaționale.
De asemenea, nu este aplicată o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul când infracțiunea a fost comisă." 1. În măsura în care reclamantul invocă art. 7 din Convenție în sprijinul grievului, Curtea observă că la încheierea procedurii împotriva lui reclamantul a fost condamnat pentru o acțiune care, în momentul când a fost comisă, constituia o infracțiune (în particular, abuz de putere) potrivit legii naționale. De altfel, nu a fost susținut că pedeapsa infligată (șase luni de închisoare) era mai grea decât cea prevăzută de dispozițiile relevante ale codului penal. În aceste condiții, Curtea nu putea detecta nici o aparență de violare a art. 7 din Convenție. Din aceasta rezultă că acest grief trebuie respins ca evident nefondnat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2. În măsura în care reclamantul invocă art. 6 din Convenție, Curtea reamintește că cerințele paragrafului 3 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de §1 al acestei dispoziții. Prin urmare, Curtea va examina diferitele plângeri ale reclamantului sub unghiul acestor două texte combinate (a se vedea, printre altele, Van Geyseghem c. Belgia [Marea Cameră], nr. 26103/95, CEDO 1999-I, § 27). a) Reclamantul susține că judecătorii tribunalului din Perugia, X, Y și Z, nu erau imparțiali, pronunțîndu-se deja, în ordonanța din 20 aprilie 1994, asupra faptelor care i se impuțau. X și Y participaseră de altfel la adoptarea ordonanței din 4 iulie 1994, care, deși relată la o altă procedură penală, privea fapte analoge, legate de profesia reclamantului.
Guvernul observa că la momentul procesului de prima instanță, nici o incompatibilitate nu exista, în dreptul italian, între funcția de judecător de fond și cea de membru al camerei încărcate cu reexaminarea măsurilor de precaution. Aceasta fusese de altfel confirmată de Curtea Constituțională în hotărârea sa nr. 502 din 30 decembrie 1991. O asemenea incompatibilitate apare doar după pronunțarea, de către aceeași Curte Constituțională, a hotărârii nr. 131 din 24 aprilie 1996, adoptată când cererea de recuzare a reclamantului era definitiv tranșată de Curtea de Casație (hotărâre din 19 mai 1995). De altfel, hotărârea nr. 131 din 1996 fusese condiționate de intrarea în vigoare, după deciziile privind detenția preventivă a reclamantului, a legii nr. 332 din 8 august 1995, care impunea judecătorilor chemați să se pronunțe asupra unei măsuri de precaution o examinare mai aprofundă cu privire la existența unei probabilități a vinovăției inculpatului.
Guvernul subliniază de altfel că incompatibilitatea unui judecător nu este o cauză de nulitate a actelor și deciziilor acestuia, putând, cel mult, justifica introducerea unei cereri de recuzare (a se vedea hotărârea Curții de Casație, cameră plenară, nr. 23 din 1 februarie 2000). În speța prezentă, drepturile reclamantului ar fi fost pe deplin protejate, având în vedere că atât chestiunea ridicată în actul de recuzare cât și condamnarea de prima instanță au fost amplu examinate de curtea de apel din Perugia și de Curtea de Casație, jurisdicții care nu mai cunoșteau anterior de cauza sa. Reclamantul ar fi deci judecat de judecători „imparțiali" și pe deplin „capabili" (capaci), care ar fi adoptat decizii pe deplin valide.
Guvernul susține în sfârșit că imparțialitatea judecătorilor nu putea fi pusă sub semnul întrebării prin faptul că se pronunțaseră asupra măsurilor de precaution solicitate împotriva reclamantului deoarece, așa cum Curtea Constituțională afirmase în hotărârea sa nr. 502 din 1991, deciziile privind asemenea măsuri nu antrenează o evaluare asupra fondului cauzei care putând crea prejudecată cu privire la vinovăția inculpatului. Reclamantul reamintește a exciptat la timp de neconstituționalitatea art. 34 din CPP, fără totuși a obține niciun rezultat.
Observa la acea ocazie că chestiunea incompatibilității judecătorilor care se pronunțaseră asupra măsurilor de precaution era din octombrie 1993 în examinarea Curții Constituționale și că aceasta din urmă începuse să declare ilegale dispozițiile interne relevante de la hotărârea nr. 432 din 15 septembrie 1995, subliniind existența unei „tendințe naturale" a magistraților de a confirma hotărârile exprimate în deciziile anterioare. Reclamantul susține că ordonanțele din 20 aprilie și 4 iulie 1994 conțin aprecieri decelând opinia lui X, Y și Z cu privire la vinovăția sa la lumina elementelor culese în timpul investigațiilor preliminare și a tezelor parchetului. Potrivit reclamantului, aceasta nu putea decât condiționează, chiar involuntar, imparțialitatea magistraților în cauză, purtând atinge la regularitatea procesului și la dreptul la apărare.
Curtea consideră, la lumina ansamblului argumentelor părților, că grievul pune probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, dar necesită examinare pe fond; din aceasta rezultă că grievul nu putea fi declarat evident nefondnat, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevant. b) Reclamantul susține că faptele care i se impuțau nu cădeau în domeniu de aplicare a dispozițiunii codului penal care pedepsește abuzul de putere, că D. S. era puțin credibil, că pedeapsa infligată era excesivă, și că la lumina dispozițiilor interne relevante Curtea de Casație ar fi trebuit declara că faptele constitutive ale infracțiunii eram prescrisă.
Reclamantul susține de altfel că niciunul din declarațiile lui D. S. nu ar fi trebuit utilizat. Reclamantul se plânge pe de altă parte de respingerea cererilor sale privind obținerea unei expertize grafologice și a unei confruntări publice cu D. S., precum și de faptul că unul din avocații săi, Dna B, nu fusese informat despre depunerea la cancelarie a hotărârii curții de apel. Curtea reamintește că nu are pentru sarcină de se substitui jurisdicțiilor interne. Este în primul rând pe seama autorităților naționale, și în special pe cea a curților și tribunalelor, responsabilitatea de a interpreta legislația internă, de a decide asupra admisibilității probelor și de a aprecia faptele (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A.
c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33). Misiunea încredințată Curții de Convenție nu constă în pronunțarea asupra punctului dacă elemente au fost cu drept admise ca dovezi, ci în căutarea dacă procedura considerată în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de dovadă, a purtat un caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Doorson c. Țări de Jos, hotărâre din 26 martie 1996, Recueil 1996-II, p. 470, § 67, și Van Mechelen și alții c. Țări de Jos, hotărâre din 23 aprilie 1997, Recueil 1997-III, p. 711, § 50). În speța prezentă, Curtea observă că condamnarea reclamantului intervine în urma unei proceduri contradictorii și pe baza unor dovezi discutate la audiență, pe care tribunalele interne le estimaseră suficiente pentru a-i stabili vinovăția.
Cât privește omisiunea informării Dnei B despre depunerea hotărârii curții de apel, trebuie notat că Curtea de Casație estimase că o asemenea informație nu era prevăzută, avocatul în cauză nefiind primit nicio procură ad hoc. În orice caz, depunerea litigioasă fusese comunicată la doi din avocații reclamantului, Dnele A și C, care avuseră oportunitatea de a se pourveda în casație și de a prezenta apărări pe care le estimaseră necesare în interesul clientului lor. Cât privește respingerea cererii privind obținerea unei confruntări publice cu D. S., Curtea observa că martorul a fost examinat în cursul procesului de prima instanță și confruntat cu alt martor, D. M. Reclamantul a avuto deci o ocazie echitabilă de a-l interoga sau de a-l face interogat.
Cât privește expertiza grafologică, reclamantul nu indicase în ce măsură acest mijloc de dovadă, oportun adus la atenția jurisdicțiilor naționale, ar fi putut pune în cauză judecata asupra credibilității lui D. S. sau aduce elemente noi și relevante pentru examinarea cauzei sale. De mai mult, Curtea observa că în deciziile judiciare puse în cauză de reclamant toate punctele controversate au fost amplu motivate, ceea ce permite excluderea oricărui risc de arbitrar. Din aceasta rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca evident nefondat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibil, sub rezerva tuturor mijloacelor de fond, grievul reclamantului pe baza lipsei imparțialității tribunalului din Perugia; Declară cererea inadmisibilă pentru restul.
Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier adjunct Președinte
DÉCISION
de la requête n o 55634/00 présentée par Alessandro CIANETTI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 26 juin 2003 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner , juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 18 février 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Alessandro Cianetti, est un ressortissant italien, né en 1936 et résidant à Petrignano di Assisi (Pérouse).
Il est représenté devant la Cour par M e M. Modena, avocat à Pérouse. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son co-agent, M. F. Crisafulli. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Le déclenchement des poursuites et la procédure de première instance En 1991, le requérant était le président d’une commission constituée au sein de l’Université de Pérouse et chargée d’évaluer les candidats à des postes d’assistant administratif. A une date non précisée, des poursuites furent entamées contre le requérant et trois autres membres de la même commission pour plusieurs faits d’abus de fonctions publiques et faux en écritures.
Ils étaient notamment accusés d’avoir commis les infractions en question dans le but de favoriser un certain M. S. en lui faisant obtenir le poste d’assistant administratif. Par une ordonnance du 10 novembre 1993, le juge des investigations préliminaires de Pérouse plaça le requérant en détention provisoire, estimant que des indices sérieux ( gravi indizi di colpevolezza ) pesaient à sa charge. Il s’agissait, en particulier, des déclarations de M. S., dont la spontanéité et crédibilité étaient confirmées par des nombreux autres éléments. Le 1 er décembre 1993, le requérant fut remis en liberté. Le 30 mars 1994, le parquet demanda que le requérant fût provisoirement suspendu de ses fonctions au sein de l’Université de Pérouse.
Par une ordonnance du 14 avril 1994, le juge des investigations préliminaires de Pérouse rejeta cette demande. Le parquet interjeta alors appel devant la chambre du tribunal de Pérouse chargée de réexaminer les mesures de précaution ( tribunale della libertà e del riesame ). Par une ordonnance du 20 mai 1994, cette dernière, présidée par X et dont faisaient partie Y et Z, décida de suspendre le requérant de ses fonctions pour une durée de deux mois. La chambre chargée de réexaminer les mesures de précaution observa notamment qu’aucun problème ne se posait, en l’espèce, quant à l’existence d’indices sérieux à la charge du requérant. Elle se refera, sur ce point, aux éléments soulignés d’abord par le parquet et puis par le juge des investigations préliminaires dans le cadre de la procédure pour le placement du requérant en détention provisoire.
La chambre releva ensuite que le requérant était en même temps membre de la commission d’évaluation et fonctionnaire de l’Université de Pérouse chargé d’une commission pour la gestion du personnel temporaire. Or, le requérant aurait pu profiter de cette dernière qualité pour commettre des infractions similaires à celles dont il était accusé. A cet égard, la chambre observa que de nombreuses enquêtes concernaient des abus prétendûment commis au sein de ladite Université, et que l’une de ces enquêtes, dans le cadre de laquelle le requérant était soupçonné, « concern[ait] l’embauche de très nombreux travailleurs pour une durée de trois mois au mépris des dispositions qui régl[aient] de tels embauches ( attiene alla assunzione di numerosissimi trimestrali in barba alle norme che regolano tali assunzioni ) ». Le 30 juin 1994, le requérant et ses trois coïnculpés furent renvoyés en jugement devant le tribunal de Pérouse.
La date des débats fut fixée au 30 novembre 1994. Le 28 novembre 1994, le requérant, ayant appris que la chambre du tribunal chargée de son affaire était composée de X, Y et Z, introduisit un recours en récusation devant la cour d’appel de Pérouse. Il observa notamment que ces trois magistrats avaient adopté l’ordonnance du 20 mai 1994. En outre, le 4 juillet 1994, X et Y avaient prononcé une autre ordonnance, rejetant une demande d’application de mesure de précaution contre le requérant, dans le cadre d’une procédure pénale distincte mais qui portait sur des faits analogues à ceux qui faisaient l’objet de la présente affaire. Il s’agissait, notamment, d’un procès concernant des irrégularités dans la gestion du personnel temporaire.
Or, l’ordonnance du 4 juillet 1994 indiquait que « l’embauche de personnel pour une durée déterminée (...) ne visait pas, selon ce qui ressort des enquêtes, à satisfaire les exigences (...) de l’Université, mais servait à embaucher de personnes présélectionnées auxquelles on demandait, au préalable, d’acquérir certaines qualifications (...) ». De ce fait, le requérant estima que les magistrats en question avaient indûment exprimé leur conviction intime quant à sa culpabilité. Par une ordonnance du 19 décembre 1994, la cour d’appel de Pérouse déclara le recours en récusation du requérant irrecevable. Elle observa que selon une jurisprudence suivie par la Cour de cassation, les cas d’incompatibilité d’un juge se limitaient à la participation de ce dernier au prononcé d’un jugement ou d’une décision clôturant les investigations préliminaires.
Aucun élargissement de ces cas par voie d’interprétation n’était autorisé. Sur le fond, la cour d’appel releva que l’ordonnance du 4 juillet 1994 avait été largement favorable au requérant puisqu’elle rejetait une demande du parquet visant à obtenir des mesures de précaution. En tout état de cause, les juges de la chambre spécialisée n’avaient pas dépassé les limites de leurs attributions ; ils s’étaient bornés à évaluer les éléments à charge dans le seul but de décider s’il y avait lieu de prendre une mesure de précaution.
Dans ces circonstances, on ne saurait conclure qu’ils avaient « indûment » manifesté leur conviction intime quant aux faits de la cause, comme l’interdisait le code de procédure pénale (ci-après le « CPP »). Enfin, la Cour constitutionnelle avait à plusieurs reprises déclaré manifestement mal fondée la question de savoir si l’article 34 § 2 du CPP était inconstitutionnel dans la mesure où il ne prévoyait pas l’incompatibilité du juge s’étant prononcé sur le réexamen d’une mesure de précaution. Le 23 janvier 1995, le requérant se pourvut en cassation contre l’ordonnance du 19 décembre 1994. Par un jugement du 19 mai 1995, la Cour de cassation, estimant que la cour d’appel de Pérouse avait motivé de façon logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant de son pourvoi.
La Cour de cassation observa notamment que la chambre spécialisée s’était bornée à établir l’existence d’indices sérieux à la charge du requérant, sans se substituer au juge du fond quant à l’évaluation de l’innocence ou de la culpabilité de l’accusé. Au cours des débats devant le tribunal de Pérouse, M. S. fut examiné. Il confirma, pour l’essentiel, que le requérant lui avait indiqué les actions, en partie illégales, à entreprendre et qu’il s’était activé afin de lui faire obtenir le poste d’assistant administratif. Plusieurs autres témoins furent interrogés. Parmi ces derniers figurait M. M., qui fut également publiquement confronté avec M. S. Le requérant fut entendu par le tribunal. Par un jugement du 4 décembre 1995, le tribunal de Pérouse condamna le requérant pour certains faits d’abus de fonctions publiques et faux en écritures à une peine d’un an et huit mois d’emprisonnement avec sursis.
Le requérant fut relaxé du restant des charges portées contre lui. Le tribunal estima que les déclarations de M. S. étaient crédibles, précises et corroborées par d’autres éléments, tels que certains documents et le témoignage de M. M. 2. La procédure d’appel Le 11 avril 1996, le requérant interjeta appel. Il observa que par un arrêt n o 131 du 24 avril 1996, la Cour constitutionnelle avait déclaré que l’article 34 § 2 du CPP était inconstitutionnel dans la mesure où il permettait aux magistrats ayant participé à une décision relative à des mesures de précaution de se prononcer sur le bien-fondé de l’accusation. Relevant que son recours en récusation avait été rejeté car introduit avant la décision de la Cour constitutionnelle, le requérant allégua que son procès avait été inéquitable, et aurait dû être déclaré nul et non avenu.
Le requérant estima également que M. S., qui avait tiré profit des activités prétendument illicites commises au sein de l’université et était au courant de leur caractère illégal, aurait dû être considéré comme coïnculpé et non comme témoin ; de ce fait, ses déclarations n’auraient pas pu être utilisées. Le requérant contesta en outre la crédibilité de M. S. et demanda une confrontation publique avec son accusateur, ainsi que l’accomplissement d’une expertise graphologique. Par un arrêt du 15 juin 1998, la cour d’appel de Pérouse relaxa le requérant pour l’infraction de faux en écritures et pour certains faits d’abus de fonctions publiques. La cour d’appel condamna le requérant à une peine de dix mois d’emprisonnement pour le restant des charges.
Pour ce qui était de l’arrêt de la Cour constitutionnelle n o 131 de 1996, la cour d’appel observa qu’aucune invalidité n’aurait pu être relevée en l’espèce, les cas d’incompatibilité d’un juge n’étant pas, en droit italien, sanctionnés par une nullité. Par ailleurs, une déclaration d’inconstitutionnalité prononcée après le jugement du tribunal de Pérouse ne pouvait avoir aucun effet sur un incident qui, comme le procès de première instance, était désormais clos ( rapporto processuale esaurito ). Quant à la position de M. S., la cour d’appel observa que dans une première phase de ses déclarations celui-ci s’était borné à relater des antécédents à sa participation au concours organisé par l’Université, et n’avait dévoilé aucun élément qui aurait pu l’incriminer.
Ces premières déclarations pouvaient donc être utilisées. Cependant, M. S. avait ensuite relaté des faits qui auraient pu conduire à son incrimination pour complicité en abus de fonctions publiques. Par conséquent, à partir de ce moment M. S. aurait dû être informé de son droit de garder le silence et aurait dû perdre sa qualité de témoin. Comme ceci n’avait pas eu lieu, le restant des déclarations de M. S. ne pouvait pas être utilisé. Dans la mesure où elles pouvaient être utilisées, les déclarations de M. S., crédibles et confirmées par d’autres éléments, démontraient que le requérant était responsable d’un fait d’abus de fonctions publiques (en particulier, il avait communiqué à M. S. les sujets qui auraient formé l’objet du concours).
3. Le pourvoi en cassation du requérant Le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt du 15 juin 1998. Il réitéra, pour l’essentiel, son exception concernant l’incompatibilité des juges du tribunal de Pérouse et allégua que le rejet de ses demandes visant à obtenir une confrontation publique avec M. S. et une expertise graphologique s’analysait comme un refus d’acquérir une preuve décisive. Le requérant considéra en outre qu’aucune des déclarations de M. S. n’aurait dû être utilisée. Le 25 mars 1999, le requérant présenta des nouveaux moyens de pourvoi. Il observa notamment que lors du procès de première instance, il était représenté par deux avocats, M es A et B. Ce dernier avait nommé un suppléant, M e C. Or, seuls M es A et C avaient été informés du dépôt au greffe de l’arrêt de la cour d’appel.
Aucun avis n’avait été donné à M e B. Le requérant considéra qu’avant toute décision sur son pourvoi en cassation, les autorités auraient dû informer M e B. Le requérant allégua enfin que les faits constitutifs de l’infraction pour laquelle il avait été condamné, commise en 1991, étaient désormais prescrits. Par un arrêt du 30 avril 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 29 août 1999, la Cour de cassation réduisit la peine infligée au requérant à six mois d’emprisonnement. Estimant que la cour d’appel avait motivé de façon logique et correcte tous les points controversés, elle rejeta le pourvoi du requérant pour le surplus.
La Cour de cassation observa notamment qu’aucune information n’était due à M e B, avocat qui, n’ayant reçu aucune procuration ad hoc , n’avait pas le droit de se pourvoir en cassation contre l’arrêt du 15 juin 1998. Quant à la prescription invoquée par le requérant, la Cour de cassation releva que, l’infraction ayant été commise en novembre 1991, le période de sept ans et six mois prévue par le code pénal n’avait pas encore expiré. La Cour de cassation observa enfin que la réouverture de l’instruction en appel avait une nature exceptionnelle, devant être admise seulement si les éléments disponibles étaient insuffisants pour décider du bien-fondé de l’accusation. En l’espèce, la cour d’appel avait fondé sa décision sur des témoignages et des documents.
De ce fait, le rejet implicite des demandes du requérant visant à obtenir une confrontation avec M. S. et une expertise graphologique ne pouvait pas entraîner la nullité de la décision d’appel. GRIEF Invoquant les articles 6 et 7 de la Convention, le requérant se plaint, sous différents aspects, de l’iniquité de la procédure pénale contre lui. EN DROIT Le requérant allègue que la procédure pénale dont il a fait l’objet a été inéquitable. Il invoque les articles 6 §§ 1 et 3 et 7 de la Convention. Dans ses parties pertinentes, l’article 6 de la Convention se lit comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ; d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ». L’article 7 § 1 de la Convention est ainsi libellé : « Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
» 1. Dans la mesure où le requérant invoque l’article 7 de la Convention à l’appui de son grief, la Cour relève qu’à l’issue de la procédure contre lui le requérant a été condamné pour une action qui, au moment où elle avait été commise, constituait une infraction (notamment, abus de fonctions publiques) selon le droit national. Par ailleurs, il n’a pas été allégué que la peine infligée (six mois d’emprisonnement) était plus forte que celle prévue par les dispositions pertinentes du code pénal. Dans ces conditions, la Cour ne saurait déceler aucune apparence de violation de l’article 7 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2. Dans la mesure où le requérant invoque l’article 6 de la Convention, la Cour rappelle que les exigences du paragraphe 3 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de cette disposition. Partant, la Cour examinera les différentes doléances du requérant sous l’angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d’autres, Van Geyseghem c. Belgique [GC], n o 26103/95, CEDH 1999-I, § 27 ). a) Le requérant allègue que les juges du tribunal de Pérouse, X, Y et Z, n’étaient pas impartiaux, s’étant déjà prononcés, dans l’ordonnance du 20 avril 1994, sur les faits qui lui étaient reprochés. X et Y avaient en outre participé à l’adoption de l’ordonnance du 4 juillet 1994, qui, bien que relative à une autre procédure pénale, concernait des faits analogues, liés à la profession du requérant.
Le Gouvernement observe qu’à l’époque du procès de première instance, aucune incompatibilité n’existait, en droit italien, entre la fonction de juge du fond et celle de membre de la chambre chargée de réexaminer les mesures de précaution. Ceci avait par ailleurs été confirmé par la Cour constitutionnelle dans son arrêt n o 502 du 30 décembre 1991. Une telle incompatibilité est apparue seulement après le prononcé, par la même Cour Constitutionnelle, de l’arrêt n o 131 du 24 avril 1996, adopté lorsque la demande de récusation du requérant était définitivement tranchée par la Cour de cassation (arrêt du 19 mai 1995). Par ailleurs, l’arrêt n o 131 de 1996 avait été conditionné par l’entrée en vigueur, après les décisions concernant la détention provisoire du requérant, de la loi n o 332 du 8 août 1995, qui imposait aux juges appelés à se prononcer sur une mesure de précaution un examen plus approfondi quant à l’existence d’une probabilité de la culpabilité du prévenu.
Le Gouvernement souligne également que l’incompatibilité d’un juge n’est pas une cause de nullité des actes et des décisions de celui-ci, pouvant, tout au plus, justifier l’introduction d’une demande de récusation (voir l’arrêt de la Cour de cassation, chambre plénière, n o 23 du 1 er février 2000). En l’espèce, les droits du requérant auraient été pleinement protégés, étant donné que tant la question soulevée dans son acte de récusation que sa condamnation en première instance ont été amplement examinées par la cour d’appel de Pérouse et par la Cour de cassation, juridictions qui n’avaient auparavant jamais connu de son affaire. Le requérant aurait donc été jugé par des juges « impartiaux » et pleinement « capables » ( capaci ), qui auraient adopté des décisions tout à fait valides.
Le Gouvernement soutient enfin que l’impartialité des juges ne saurait être mise en doute par le fait qu’ils se sont prononcés sur les mesures de précaution sollicitées contre le requérant car, comme la Cour constitutionnelle l’avait affirmé dans son arrêt n o 502 de 1991, les décisions concernant de telles mesures n’entraînent pas une évaluation sur le fond de l’affaire pouvant créer un préjugé quant à la culpabilité du prévenu. Le requérant rappelle avoir excipé en temps utile de l’inconstitutionnalité de l’article 34 du CPP, sans toutefois obtenir aucun résultat.
Il observe à cet égard que la question de l’incompatibilité des juges s’étant prononcés sur les mesures de précaution était depuis octobre 1993 à l’examen de la Cour constitutionnelle et que cette dernière avait commencé à déclarer illégales les dispositions internes pertinentes à partir de l’arrêt n o 432 du 15 septembre 1995, soulignant l’existence d’une « tendance naturelle » des magistrats à confirmer les jugements exprimés dans des décisions antérieures. Le requérant soutient que les ordonnances des 20 avril et 4 juillet 1994 contiennent des appréciations décelant l’opinion de X, Y et Z quant à sa culpabilité à la lumière des éléments recueillis pendant les investigations préliminaires et des thèses du parquet.
Selon le requérant, ceci n’a pu que conditionner, même involontairement, l’impartialité des magistrats en question, portant ainsi atteinte à la régularité de son procès et à son droit à la défense. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
b) Le requérant allègue que les faits qui lui ont été reprochés ne tombaient pas dans le champ d’application de la disposition du code pénal punissant l’abus de fonctions publiques, que M. S. était peu crédible, que la peine infligée était excessive, et qu’à la lumière des dispositions internes pertinentes la Cour de cassation aurait dû déclarer que les faits constitutifs de l’infraction étaient prescrits. Le requérant soutient également qu’aucune des déclarations de M. S. n’aurait dû être utilisée contre lui. Le requérant se plaint en outre du rejet de ses demandes visant à obtenir une expertise graphologique et une confrontation publique avec M. S., ainsi que du fait que l’un de ses avocats, M e B, n’a pas été informé du dépôt au greffe de l’arrêt de la cour d’appel.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne, de décider de la recevabilité des preuves et d’apprécier les faits (voir, parmi beaucoup d’autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A.
c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33). La mission confiée à la Cour par la Convention ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si des éléments ont été à bon droit admis comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, entre autres, Doorson c. Pays-Bas , arrêt du 26 mars 1996, Recueil 1996-II, p. 470, § 67, et Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , arrêt du 23 avril 1997, Recueil 1997-III, p. 711, § 50). En l’espèce, la Cour relève que la condamnation du requérant est intervenue à la suite d’une procédure contradictoire et sur la base de preuves discutées à l’audience, que les tribunaux internes ont estimées suffisantes pour établir sa culpabilité.
Pour ce qui est de l’omission d’informer M e B du dépôt de l’arrêt de la cour d’appel, il convient de noter que la Cour de cassation a estimé qu’une telle information n’était pas prévue, l’avocat en question n’ayant reçu aucune procuration ad hoc . En tout état de cause, le dépôt litigieux a été communiqué à deux des avocats du requérant, M es A et C, qui ont eu l’opportunité de se pourvoir en cassation et de présenter les défenses qu’ils ont estimées nécessaires dans l’intérêt de leur client. Quant au rejet de la demande visant à obtenir une confrontation publique avec M. S., la Cour relève que ce témoin a été examiné au cours du procès de première instance et confronté avec un autre témoin, M. M. Le requérant a donc eu une occasion équitable de l’interroger ou de le faire interroger.
Pour ce qui est de l’expertise graphologique, le requérant n’a pas indiqué en quoi ce moyen de preuve, tardivement porté à l’attention des juridictions nationales, aurait pu remettre en cause le jugement sur la crédibilité de M. S. ou apporter des éléments nouveaux et pertinents pour l’examen de son affaire. De plus, la Cour relève que dans les décisions judiciaires mises en cause par le requérant tous les points controversés ont été amplement motivés, ce qui permet d’écarter tout risque d’arbitraire. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré du manque d’impartialité du tribunal de Pérouse ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.
Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président