Afonso și Antonio împotriva Țărilor de Jos

Reclamanții, dna Florencia Afonso și fiica ei Maria Janete Antonio, sunt resortisanți angolani, care s-au născut în 1967 și respectiv 1989 și trăiesc în St. Oedenrode. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl J. J. Eizenga, un avocat care practică în „s-Hertogenbosch. Faptele cazului, astfel cum au prezentat reclamanții, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 mai 1985, prima reclamantă s-a căsătorit cu dl Castelo Antonio într-o ceremonie tradițională din Angola. Au avut trei copii, Engrazia Maya Antonio (născut în 1984), Manuel Jacinto Antonio (născut în 1986) și al doilea reclamant. În 1993, dl Castelo Antonio a fugit din Angola în Olanda, unde a solicitat azil. În cele din urmă, a fost acordat un permis de ședere pe baza unei politici de toleranță (gedoogdenbeleid), adică în cazul în care expulzarea ar implica dificultăți nejustificate având în vedere situația generală din țara de origine.

Primul reclamant și cei trei copii au continuat să trăiască în Luanda (Angola). La 15 februarie 1999, cei doi solicitanți au călătorit din Angola în Portugalia pentru care au obținut o viză de intrare. La 27 februarie 1999, au călătorit din Portugalia în Țările de Jos, unde la 5 martie 1999 au solicitat azil. Ceilalți doi copii, Engrazia și Manuel, au rămas la Luanda în grija unui prieten. Când a fost intervievat la 5 martie 1999 de către un oficial de imigrare din Olanda din motivele cererii de azil, primul reclamant a declarat că a solicitat azil în Olanda pentru că soțul ei locuia acolo, din care a devenit conștientă în 1998. La 9 martie 1999, Guvernul Țărilor de Jos a solicitat Portugalia să accepte responsabilitatea pentru reclamanții de azil în temeiul Convenției de la Dublin.

La 5 aprilie 1999, autoritățile portogheze au acceptat această responsabilitate. Reclamanții au fost respinse într-o decizie finală luată de Curtea Regională de la Haga (arrondissementsrechtbank) la 22 octombrie 1999. Între timp, la 19 aprilie 1999, primul reclamant a solicitat un permis de ședere pentru a rămâne cu soțul ei. De asemenea, a formulat această cerere în numele celui de-al doilea reclamant. Considerând că primul reclamant nu a stabilit existența unei căsătorii legal valabile cu dl Castelo Antonio prin intermediul unor documente oficiale autentificate și că dl Castelo Antonio nu a respectat cerințele de venit minim în temeiul normelor de imigrare aplicabile (adică, echivalentul de 956,97 euro pe lună), ministrul Adjunct al Justiției a respins această cerere la 22 septembrie 1999 și a emis un ordin de expulzare a reclamanților.

La 23 septembrie 1999, prima reclamantă a depus o obiecție (bezwaar) împotriva acestei decizii în fața ministrului adjunct și, în aceeași zi, a solicitat președintelui Curții Regionale de la Haga să elibereze o măsură intermediară care să nu fie expulzată în așteptarea procedurii de obiecție. La 14 decembrie 1999, dl Castelo Antonio a fost acordat cetățeniei Țărilor de Jos. La 11 ianuarie 2001, având în vedere faptul că ministrul adjunct a depășit considerabil termenul statutar pentru determinarea obiecției reclamantului și, prin urmare, nu a alocat nicio importanță unei expulziuni la scurt timp, președintele Curții regionale de la Haga a acordat măsurile intermediare solicitate de primul reclamant.

La 1 iunie 2001, ministrul Adjunct al Justiției a retras decizia de politică în vigoare începând cu 20 august 1998 de a rămâne expulzate în Angola, având în vedere situația generală. Decizia de retragere a acestui morator s-a bazat pe rapoartele oficiale (ambtsberichten) din 26 iunie 2000 și 4 mai 2001 a Ministerului Afacerilor Externe din Olanda, conform căreia situația generală din Angola s-a îmbunătățit. Potrivit unui alt raport oficial din 27 august 2002 al Ministerului Țărilor de Afaceri Externe, situația de securitate din Angola s-a îmbunătățit considerabil începând cu 4 aprilie 2002, atunci când forțele guvernamentale angolane care sunt în luptă și forțele rebele UNITA au semnat un acord oficial de foc de foc sub forma unui memorandum de înțelegere pentru a pregăti calea pentru noi negocieri la nivel politic.

Raportul a afirmat că atât forțele guvernului, cât și forțele UNITA respectau acordul de arestare a focului. Totuși, unele incidente de jefuire armată, cauzate în principal de fostii luptători foame ai UNITA, încă au avut loc, fapte care nu pot fi întotdeauna contrazise în mod eficace de către forțele de poliție angolane. Unele foste zone nesigure nu pot fi încă clasificate ca sigure. În prezent, zonele clasificate ca fiind sigure au fost capitala Luanda, zonele de coastă ale provincilor Namibe, Benguela, Kwanza Sul și Cabinda, precum și toate capitalele provinciale. La 23 octombrie 2001, reclamantul a fost auzit de obiecția ei înainte de o comisie oficială (commissie ambtelijke). La 30 noiembrie 2001, ministrul Adjunct al Justiției a respins obiecția reclamantului și a ordonat expulzia ei din Țările de Jos.

La 11 decembrie 2001, prima reclamantă a depus un recurs (beroep) împotriva acestei decizii la Curtea Regională de la Haga și, în aceeași zi, a solicitat președintelui Curții Regionale de la Haga să elibereze o măsură intermediară care să îi permită să rămână în Țările de Jos în așteptarea procedurii privind recursul său. În decizia sa din 14 martie 2003, în urma unei audieri din 31 ianuarie 2003, Curtea Regională de la Haga care a stat în cadrul „s-Hertogenbosch a respins primul recurs al reclamantului (beroep) împotriva deciziei din 30 noiembrie 2001. În plus, Comisia a remarcat că, în conformitate cu normele legale privind imigrația aplicabile și cu orientările privind politica în domeniul imigrației, este o condiție importantă pentru admiterea soților străini că existența unei căsătorii este demonstrată prin documente oficiale și autentificate.

Având în vedere că primul reclamant nu a prezentat astfel de documente și nu a întreprins orice încercare de a contacta părinții ei, alți rude sau autoritățile (locale) din Angola pentru a obține documente oficiale și autentificate care să dovedească căsătoria ei cu dl Castelo Antonio, Curtea regională a concluzionat că ministrul adjunct a respins corect cererea primului reclamant de permis de ședere din cauza solicitării căsătoriei ei. Această constatare nu a fost modificată de înregistrarea statutului său conjugal, pe baza unei declarații declarate de primul reclamant, în baza de date a documentelor personale municipale (gemeentelijke baseadministratie) din orașul în care locuia în Țările de Jos, deoarece dispozițiile statutare privind aceste baze de date municipale nu au putut fi considerate drept un regulament specific destinat punerii în aplicare a normelor legale privind imigrația.

În măsura în care primul reclamant s-a plâns că refuzul de a-i acorda un permis de ședere era contrar drepturilor sale în temeiul articolului 8 din Convenție, Curtea Regională a susținut: „Nu se contează că în caz există viață de familie în sensul articolului 8 din Convenție între [primul reclamant], soțul ei (purportat) Castelo Antonio și fiica lor, Maria Janete Antonio. [Ministrul deputat] a considerat corect că nu a existat nici o interferență cu privire la dreptul de a respecta viața de familie, astfel cum se prevede la art. 8 din Convenție, deoarece refuzul de a permite ședere [în Țările de Jos] nu implică privarea [primul reclamant] de un titlu de reședință care îi permite să se bucure de viața de familie.

Prin urmare, se pune întrebarea dacă există fapte și circumstanțe de o asemenea natură că dreptul la respectarea vieții familiale ar da naștere unei obligații pozitive [ministrul deputat] de a acorda totuși [primul reclamant] reședință [în Țările de Jos]. Pentru a răspunde la această întrebare, interesele [ministrului deputat] trebuie să fie echilibrate față de interesele [primului reclamant]. Este de importanță primară să ajungă la un „echilibru echilibrat” între aceste interese, în care [ministrul deputat] beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Un aspect important al acestei echilibrare a intereselor este întrebarea dacă este posibil să se exercite viața de familie în țara de origine.

Curtea regională este de părere că [ministrul deputat] ar putea găsi în orice rezonabilitate că interesele [primului reclamant] nu au depășit interesul general. În această constatare, este important să nu existe nici pentru [primul reclamant] nici pentru ceilalți membri ai familiei sale obstacole obiective pentru exercitarea vieții de familie în afara Țărilor de Jos sau în Angola, țara [prima reclamantă] de origine. În acest sens, este la fel de relevant că soțul (achiziționat) al [primului reclamant], care nu a fost admis în Țările de Jos ca refugiat, provine, de asemenea, din țara respectivă. Observarea rapoartelor oficiale (ambtsberichten) ale ministrului afacerilor externe din 26 iunie 2000 și 4 mai 2001, situația din Angola nu constituie, de asemenea, un obstacol.

În ceea ce privește argumentul [primului reclamant], pe baza hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 2 august 2001 ... (Boultif v. Elveția) ... că, în cazul ei, ar trebui examinat, de asemenea, dacă, în orice rezonabilitate, se poate aștepta de la soțul ei, având în vedere naționalitatea sa Țărilor de Jos, că se întoarce în Angola sau se duce [cu ea] în Portugalia, Curtea Regională consideră că, în orice rezonabilitate, poate fi așteptat soțului (aproporționat) că se întoarce în Angola sau că [cu primul reclamant] se duce la Portugalia să exercite viața de familie acolo, având în vedere faptul că el (original) provine din Angola și că nici un obstacol obiectiv nu a devenit evident.

De asemenea, problemele de sănătate avansate de [primul reclamant] nu constituie neapărat un obstacol pentru exercitarea vieții familiale în afara Țărilor de Jos sau în țara de origine, deoarece separarea familiei a fost [în parte] cauza problemelor [primului reclamant] de sănătate. În plus, doi copii ai familiei rezide încă în Angola. De asemenea, pe acest temei, Curtea Regională nu înțelege de ce viața de familie nu poate fi exercitată acolo.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea Regională consideră că [ministrul adjunct] ar putea concluziona în mod rezonabil că nu a existat nicio obligație pozitivă de a acorda reședința [prima reclamantă] în Țările de Jos din motivele articolului 8 din Convenție.” La 14 martie 2003, judecătorul de măsuri provizorii (voorzieningenrechter) al Curții Regionale de la Haga, ședința în „sHertogenbosch, a respins cererea primului reclamant de a aduce o măsură intermediară ca recurs împotriva hotărârii din 30 noiembrie 2001 a fost respins de Curtea Regională de la Haga.

The applicants, Mrs Florencia Afonso and her daughter Maria Janete Antonio, are Angolan nationals, who were born in 1967 and 1989 respectively and live in St. Oedenrode. They are represented before the Court by Mr J.J. Eizenga, a lawyer practising in ‘s-Hertogenbosch. The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. On 7 May 1985, the first applicant married Mr Castelo Antonio in a traditional ceremony in Angola. They had three children, Engrazia Maya Antonio (born in 1984), Manuel Jacinto Antonio (born in 1986) and the second applicant. In 1993, Mr Castelo Antonio fled from Angola to the Netherlands, where he applied for asylum. He was eventually granted a residence permit on grounds of a policy of tolerance (gedoogdenbeleid), i.e.

where expulsion would entail undue hardship given the general situation in the country of origin. The first applicant and the three children continued to live in Luanda (Angola). On 15 February 1999, the two applicants travelled from Angola to Portugal for which country they had obtained an entry visa. On 27 February 1999, they travelled from Portugal to the Netherlands, where on 5 March 1999 they applied for asylum. The two other children, Engrazia and Manuel, remained in Luanda in the care of a friend. When interviewed on 5 March 1999 by a Netherlands immigration official on the reasons for her asylum request, the first applicant stated that she had applied for asylum in the Netherlands because her husband was living there, of which fact she had become aware in 1998. On 9 March 1999, the Netherlands Government requested that Portugal accept responsibility for the applicants’ asylum request pursuant to the Dublin Convention.

On 5 April 1999, the Portuguese authorities accepted that responsibility. The Netherlands Deputy Minister of Justice (Staatssecretaris van Justitie) subsequently declared inadmissible the applicants’ asylum request. The applicants’ appeal was rejected in a final decision taken by the Hague Regional Court (arrondissementsrechtbank) on 22 October 1999. In the meantime, on 19 April 1999, the first applicant applied for a residence permit to stay with her husband. She also made this application on behalf of the second applicant. Holding that the first applicant had not established the existence of a legally valid marriage with Mr Castelo Antonio by way of authenticated official documents, and that Mr Castelo Antonio did not comply with the minimum income requirement under the applicable immigration rules (i.e.

the equivalent of 956.97 euros per month), the Deputy Minister of Justice rejected this request on 22 September 1999 and issued an order for the applicants’ expulsion. On 23 September 1999, the first applicant filed an objection (bezwaar) against this decision with the Deputy Minister and, on the same day, requested the President of the Hague Regional Court to issue an interim measure to the effect that she would not be expelled pending the proceedings on her objection. On 14 December 1999, Mr Castelo Antonio was granted Netherlands nationality. On 11 January 2001, considering that the Deputy Minister had considerably exceeded the statutory time-limit for determining the applicant’s objection, and thus apparently attached no great importance to an expulsion at short notice, the President of the Hague Regional Court granted the interim measure requested by the first applicant.

On 1 June 2001, the Deputy Minister of Justice withdrew the policy decision in force since 20 August 1998 to stay expulsions to Angola given the general situation there. The decision to withdraw this moratorium was based on the official reports (ambtsberichten) of 26 June 2000 and 4 May 2001 of the Netherlands Ministry of Foreign Affairs, according to which the general situation in Angola had improved. According to a further official report of 27 August 2002 of the Netherlands Ministry of Foreign Affairs, the security situation in Angola had considerably improved since 4 April 2002 when the warring Angolan Government forces and the UNITA rebel forces signed an official ceasefire agreement in the form of a Memorandum of Understanding in order to pave the way for further negotiations on a political level.

The report stated that both the Government and UNITA forces respected the ceasefire agreement. However, some incidents of armed plundering, mostly caused by hungry former UNITA fighters, had still occurred, which incidents could not always be effectively countered by the Angolan police forces. Certain former unsafe areas could therefore not yet be classified as secure. Areas now classified as safe were the capital Luanda, the coastal areas of the provinces Namibe, Benguela, Kwanza Sul and Cabinda, and all the provincial capitals. On 23 October 2001, the applicant was heard on her objection before an official committee (ambtelijke commissie). On 30 November 2001, the Deputy Minister of Justice rejected the applicant’s objection and ordered her expulsion from the Netherlands.

On 11 December 2001, the first applicant filed an appeal (beroep) against this decision with the Hague Regional Court and, on the same day, requested the President of the Hague Regional Court to issue an interim measure allowing her to remain in the Netherlands pending the proceedings on her appeal. In its decision of 14 March 2003, following a hearing held on 31 January 2003, the Hague Regional Court sitting in ‘s-Hertogenbosch rejected the first applicant’s appeal (beroep) against the decision of 30 November 2001. It noted at the outset that the first applicant had failed to substantiate her marriage with Mr Castelo Antonio with authenticated documents. It further noted that, pursuant to the applicable statutory immigration rules and the pertaining immigration policy guidelines, it was a material condition for the admission of foreign spouses that the existence of a marriage be shown by official and authenticated documents.

As the first applicant had failed to submit such documents and had failed to undertake any attempts to contact her parents, other relatives or the (local) authorities in Angola in order to obtain official and authenticated documents proving her marriage with Mr Castelo Antonio, the Regional Court concluded that the Deputy Minister had correctly rejected the first applicant’s request for a residence permit on the grounds of her purported marriage. This finding was not altered by the recording of her marital status, on the basis of an affidavit given by the first applicant, in the municipal personal records database (gemeentelijke basisadministratie) of the town where she lived in the Netherlands, as the statutory provisions on such municipal databases could not be regarded as a specific regulation aimed at implementing statutory immigration rules.

Insofar as the first applicant complained that the refusal to grant her a residence permit was contrary to her rights under Article 8 of the Convention, the Regional Court held: “It is not disputed that in casu there is family life within the meaning of Article 8 of the Convention between [the first applicant], her (purported) spouse Castelo Antonio and their daughter, Maria Janete Antonio. The [Deputy Minister] has correctly considered that there has been no interference as to the right to respect for family life as meant by Article 8 of the Convention as the refusal to allow residence [in the Netherlands] did not entail depriving [the first applicant] of a residence title enabling her to enjoy family life.

The question thus arises whether there are facts and circumstances of such a nature that the right to respect for family life would give rise to a positive obligation for the [Deputy Minister] nevertheless to grant [the first applicant] residence [in the Netherlands]. In order to answer that question, the interests of the [Deputy Minister] must be balanced against the interests of [the first applicant]. It is of primary importance to attain a “fair balance” between those interests, in which the [Deputy Minister] enjoys a certain margin of appreciation. An important aspect of this balancing of interests is the question whether it is possible to exercise family life in the country of origin. The Regional Court is of the opinion that the [Deputy Minister] could find in all reasonableness that the [first applicant’s] interests did not outweigh the general interest.

In this finding it is important that neither for [the first applicant] nor for the other members of her family are there any objective obstacles to the exercise of family life outside the Netherlands or in Angola, the [first applicant’s] country of origin. In this connection it is equally relevant that the (purported) spouse of [the first applicant], who has not been admitted to the Netherlands as a refugee, also originates from that country. Noting the official reports (ambtsberichten) of the Minister of Foreign Affairs of 26 June 2000 and 4 May 2001, the situation in Angola also does not form an obstacle.

As to the [first applicant’s] argument, based on the judgment of the European Court of Human Rights of 2 August 2001 ... (Boultif v. Switzerland) ..., that in her case it should also be examined whether in all reasonableness it can be expected from her husband, in view of his Netherlands nationality, that he returns to Angola or goes [with her] to Portugal, the Regional Court considers that it can in all reasonableness be expected of the (purported) spouse that he returns to Angola or goes [with the first applicant] to Portugal to exercise family life there in view of the fact that he (originally) comes from Angola and that no objective obstacle has become apparent. Also the health problems advanced by [the first applicant] do not necessarily constitute an obstacle to the exercise of family life outside the Netherlands or in the country of origin as the family’s separation was [partly] the cause of the [first applicant’s] health problems.

Furthermore, two children of the family still reside in Angola. Also on that ground, the Regional Court fails to see why family life could not be exercised there. In view of the above considerations, the Regional Court is of the opinion that the [Deputy Minister} could in all reasonableness conclude that there was no positive obligation to grant [the first applicant] residence in the Netherlands on the grounds of Article 8 of the Convention.” On 14 March 2003, the provisional measures judge (voorzieningenrechter) of the Hague Regional Court sitting in ‘sHertogenbosch rejected the first applicant’s request for an interim measure as her appeal against the decision of 30 November 2001 had been rejected by the Hague Regional Court.