SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 56507/00 prezentate de Comitato promotore referendum maggioritario (din 18/4/1999) și de Comitato promotore referrendum antiproporzionale (din 21/5/2000) împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află la 8 iulie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Tulkens dnii Levits Kovler Steiner, judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al dlui Nielsen, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 aprilie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, după ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții sunt Comitetul promotor pentru referendum în favoarea alegerilor majoritare din 18 aprilie 1999 și Comitetul promotor pentru referendum împotriva proporționalității din 21 mai 2000. Aceste două asociații italiene au domiciliul la Roma. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Stefano, avocat la Roma. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia și de co-agentul său, dl Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: referendumul din 18 aprilie 1999 Primul reclamant a organizat un referendum având ca scop abolirea, în cadrul alegerilor pentru Camera deputaților, a atribuirii a 25% din locurile care urmează să fie ocupate proporțional cu voturile exprimate. Acest referendum a avut loc la 18 aprilie 1999. La 19 și 26 mai 1999, asociația solicitantă a solicitat Biroului Central referendumuri la Curtea de Casație să efectueze un calcul al electoratului înainte de a anunța rezultatele referendumului. Ea susținea că italienii care locuiesc în străinătate, care nu erau găsiți și despre care nu se știa nimic, erau incluși în listele electorale, deși, pentru mulți dintre ei, existau suspiciuni puternice că ar fi putut fi decedați. Asociația s-a plâns, de asemenea, că alegătorii erau înregistrați pe listele electorale, deși termenul legal pentru menținerea acestora a expirat. Prin urmare, votul necesar pentru validarea referendumului a fost mai mare decât cel care a fost în realitate mai mare decât cel care nu a fost găsit (cel fără italienii negăsiti). Printr-o decizie din 26 mai 1999, Biroul Central al Referendumelor nu a valat referendumul, unul dintre cvorumurile necesare care lipseau: într-adevăr, majoritatea alegătorilor nu participaseră la vot. Reglementarea în vigoare nu prevedea niciun sistem de rambursare a cheltuielilor de campanie. referendumul din 21 mai 2000 La 30 aprilie 1999, cel de-al doilea reclamant a prezentat o nouă propunere de referendum având același obiect ca și cel din 18 aprilie 1999; printr-o hotărâre din 3 februarie 2000, Curtea Constituțională a declarat admisibilă propunerea menționată. Consultarea reverend a fost stabilită la 21 mai 2000. Între timp a fost adoptată Decretul-lege nr. 111 din 10 mai 2000. În aceeași zi, acesta prevedea măsuri de urgență în materie de registru civil al italienilor cu reședința în străinătate și în ceea ce privește revizuirea listelor electorale (Disposioni urgenti in materia di angrafe degli italiani residenti all În pofida actualizării listelor în conformitate cu aceste noi dispoziții - care duce la radierea a peste patru sute zece mii de persoane - la 21 mai 2000 cvorumul nu a fost atins. Prin urmare, Biroul central al referendumurilor nu a valat referendumul. GRIFS La introducerea cererii, cei doi reclamanți au invocat încălcarea articolelor 1 și 3 din Protocolul nr. (1) Ei s-au plâns de includerea în listele electorale a referendumurilor din 1999 și 2000, din Italia, care, în opinia lor, nu trebuiau să fie incluse. În observațiile din 20 august 2000, primul reclamant a invocat, de asemenea, art. 6 din Convenție. La 20 august 2000, primul reclamant a indicat că a renunțat la art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece rambursarea cheltuielilor campaniei remeditare nu fusese încă decisă. În aceeași zi, cel de-al doilea reclamant a informat Curtea că, în urma intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 111 din 10 mai 2000, precum și la sfârșitul referendumului din 21 mai 2000, acesta intenționa să își retragă în totalitate cererea. În observațiile sale, guvernul a indicat că nu se opune voinței reclamanților de a retrage într-un caz o Ö și, în celălalt caz, cererea. Curtea constată că, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, primul reclamant și-a exprimat dorința de a nu menține spătarul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și al doilea reclamant de a nu-și menține cererea. În plus, Curtea consideră că nu există nici o circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția n Prin urmare, este necesar să se șteargă cererea pentru rolul celui de-al doilea reclamant, primul reclamant declarând în primul rând încălcarea articolului 3 din Protocolul nr. 1, după cum urmează: Înaltele P ă r ț i contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere prin vot secret, în c o n d i ț ii care asigură libera exprimare a p o zi ț ii poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Reclamantul susține că statul pârât nu și-ar fi îndeplinit angajamentul de a organiza alegeri libere din cauza faptului că nu a revizuit în mod eficient listele electorale în vederea referendumului din 18 aprilie 1999. În opinia sa, art. 3 din Protocolul nr. 1 se aplică referendumurilor cu efect abrogativ, deoarece, în acest tip de referendum, voința poporului este atât de importantă încât acesta din urmă ar acționa ca corp legislativ însuși. Guvernul excită mai întâi din rejudecare pentru întârzieri, iar în ceea ce privește temeinicia fondului, reamintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, art. 3 din Protocolul nr. 1 nu s-ar aplica referendumurilor, deoarece această dispoziție nu vizează decât alegerile parlamentare. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței, numai particularii pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a articolului 3 din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea Scientology Kirche Deutschland e. V. c. Germania, n 34614/97, Decizia Comisiei din 7 aprilie 1997, Decizia și Raportul (DR) 89, p.171). Cu toate acestea, Comisia nu consideră că este necesar să se pronunțe asupra acestei chestiuni sau asupra excepției impuse de guvern. Într-adevăr, chiar presupunând că primul reclamant poate pretinde că este victimă și că cererea a fost introdusă în termen de șase luni, cauza reclamantului este în orice caz inadmisibilă din motivele următoare. Curtea amintește că obligațiile asumate de Înaltele P ă r i contractante în temeiul articolului 3 din Protocolul nr 1 sunt limitate la domeniul alegerilor parlamentare și nu vizează referendumurile (a se vedea în special Hilbe c. Liechtenstein (dec.), nr 391/96, CEDO 1999-VI, 7 septembrie 1999; Castelli și alte c. Italia, cererea nr. 3790/97 și 38438/97, Decizia Comisiei din 14 septembrie 1998, Decizia și Raportul (DR) 94, p. 102 și, în ceea ce privește referendumul abrogativ, Borghi c. Italia, (dec.), nr. 54767/00, CEDH 2002-V, 20 iunie 2002). Neincluzând în cazul de față nicio circumstanță specială care determină Curtea să se abată de la jurisprudența sa constantă în acest domeniu, rezultă că acest aspect este incompatibil cu raționala materie cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respins în conformitate cu art. 1 primul reclamant invocă ulterior art. 6 din Convenție, care, în partea sa relevantă, se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul s-a plâns cu privire la acest fapt după intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 111 din 10 mai 2000, revizuirea deciziei de invalidare a referendumului din 1999. El adaugă că nu i s-a deschis nicio cale de atac în dreptul intern împotriva deciziei Biroului Central de referendumuri din 26 mai 1999. În ceea ce privește aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) din Convenție în cazul de față, reclamantul susține caracterul civil al dreptului în cauză și reamintește că rezultatul negativ al procedurii în fața Biroului Central al referendumurilor ar fi afectat un drept patrimonial, deoarece aceasta a cauzat pierderea sumelor cheltuite pentru promovarea referendumului. În opinia sa, cauza este inadmisibilă pentru întârziere, pentru neobosirea căilor de atac interne și pentru că dispoziția invocată ar fi inaplicabilă rațional, Curtea nu va avea nevoie să se pronunțe asupra primelor două excepții de la Guvern, deoarece, în orice caz, litigiul este incompatibil cu raționalitatea materială. Într-adevăr, înainte de a se pronunța cu privire la temeinicia nedumeririi, Curtea trebuie să își pună întrebarea dacă art. 6 este aplicabil. În special, aceasta trebuie să verifice dacă litigiul se referă la un drept civil al reclamantului. Curtea amintește în acest sens că, potrivit jurisprudenței sale constante, procedurile privind litigiul electoral nu se referă la drepturi și obligații cu caracter civil și, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) (a se vedea n 23151/94, c. 9.5.94, D.R. 77, p. 122; n 18997/91, d. 28.2.94, D.R. 76, p. 65; n 11068/84, c. 6.5.85, D.R. 43, p. 195 și Cadikis c. Letonia (dec.), nr 47634/99, 29 iunie 2000. Curtea consideră că dreptul d 3 și trebuie să fie respins în conformitate cu articolul În momentul comunicării Õ cu privire la art. 6 din Convenție, Curtea a considerat că este relevant să ia în considerare și art. 13 din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul care se opune aplicabilității articolului 13 în speță, întrucât principalul motiv invocat de reclamant nu ar putea fi apărat în sensul jurisprudenței în materie. Curtea amintește că, pentru ca art. 13 să găsească să se aplice unui Ö Õ, acesta trebuie să poată fi considerat ca fiind pârât (a se vedea Conka c. Belgia, n 51564/99, §§ 75-76, 5 februarie 2002).În speță, Curtea tocmai a concluzionat că tîlcul întemeiat pe art. 3 din Protocolul nr 1 este incompatibil rațional cu dispozițiile Convenției. Principala cauză a reclamantului care nu poate fi considerată ca fiind pârâtă în temeiul Convenției, art. 13 nu găsește să se aplice. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol în șeful celui de-al doilea reclamant Declară restul cererii inadmisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
56507/00
présentée par
Comitato promotore referendum maggioritario (del 18/4/1999) et
Comitato promotore referendum antiproporzionale (del 21/5/2000)
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 8 juillet 2003 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner,
juges
,
M.
L.
Ferrari Bravo,
juge
ad hoc,
et de M.
S.
Nielsen,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 avril 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants sont le comité promoteur pour le référendum en faveur du scrutin majoritaire du 18 avril 1999 et le comité promoteur pour le référendum contre la proportionnelle du 21 mai 2000. Ces deux associations italiennes sont domiciliées à Rome. Elles sont représentées devant la Cour par M
e
M.
de
Stefano, avocat à Rome. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M.
I.M.
Braguglia, et par son co-agent, M.
F.
Crisafulli.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
Le référendum du 18 avril 1999
Le premier requérant se fit promoteur d’un référendum ayant pour but l’abolition, lors des élections de la chambre des députés, de l’attribution de 25 % des sièges à pourvoir en proportion des suffrages exprimés.
Ce référendum eut lieu le 18 avril 1999.
Les 19 et 26 mai 1999, l’association requérante demanda au Bureau central des référendums auprès de la Cour de cassation de procéder à un calcul des électeurs avant de proclamer les résultats du référendum. Elle alléguait que les italiens résidant à l’étranger qui étaient introuvables et dont on n’avait pas de nouvelles, étaient inclus dans les listes électorales bien que, pour beaucoup d’entre eux, il y eût de forts soupçons qu’ils pouvaient être décédés. L’association se plaignait aussi de ce que des électeurs étaient inscrits sur les listes électorales bien que le délai légal pour les maintenir fût expiré. De ce fait, le quorum des votants nécessaire pour la validation du référendum était plus élevé que le «
vrai quorum
» (celui sans les italiens introuvables).
Par une décision du 26 mai 1999, le Bureau central des référendums ne valida pas le référendum, l’un des quorums requis faisant défaut
: en effet, la majorité des électeurs n’avait pas participé au scrutin.
La réglementation en vigueur ne prévoyait aucun système de remboursement des frais de campagne.
B.
Le référendum du 21 mai 2000
Le 30 avril 1999, le second requérant présenta une nouvelle proposition de référendum ayant le même objet que celui du 18 avril 1999. Par un arrêt du 3 février 2000, la Cour constitutionnelle déclara admissible ladite proposition. La consultation référendaire fut fixée au 21 mai 2000.
Entre-temps fut adopté le décret-loi n
o
111 du 10 mai 2000. Entré en vigueur le même jour, ce dernier édictait des mesures d’urgence en matière de registre d’état civil des italiens résidant à l’étranger et quant à la révision des listes électorales (
«
Disposizioni urgenti in materia di anagrafe degli italiani residenti all’estero e sulla revisione delle liste elettorali
»
).
Malgré la mise à jour des listes selon ces nouvelles dispositions - qui aboutit à la radiation de plus de quatre cent dix milles personnes -, le 21
mai 2000 le quorum ne fut pas atteint. Par conséquent, le Bureau central des référendums ne valida pas le référendum.
1.
Lors de l’introduction de la requête, les deux requérants invoquaient la violation des articles 1 et 3 du Protocole n
o
1.Ils se plaignaient de l’inclusion, dans les listes électorales des référendums de 1999 et 2000, d’italiens résidant à l’étranger qui, selon eux, ne devaient pas y figurer.
2.
Dans des observations du 20 août 2000, le premier requérant a invoqué également l’article 6 de la Convention. Il s’est plaint de la violation de son droit d’accès à un tribunal .
1.
Le 20 août 2000, le premier requérant a indiqué qu’il renonçait au grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 parce que le remboursement des frais de la campagne référendaire n’avait pas encore été décidé.
Le même jour, le second requérant a informé la Cour qu’à la suite de l’entrée en vigueur du décret-loi n
o
111 du 10 mai 2000 ainsi qu’à l’issue du référendum du 21 mai 2000, il entendait retirer intégralement sa requête.
Dans ses observations, le Gouvernement a indiqué qu’il ne s’opposait pas à la volonté des requérants de retirer dans un cas un grief et, dans l’autre cas la requête.
La Cour constate que, en application de l’article 37 § 1 a) de la Convention, le premier requérant a exprimé le souhait de ne pas maintenir le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 et le second requérant de ne pas maintenir sa requête. La Cour considère, en outre, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen du grief que le premier requérant souhaiter retirer et de la requête du second requérant en vertu de l’article
37
§
1
in
fine
de la Convention.
Partant, il y a lieu de rayer la requête du rôle quant au second requérant.
2.
Le premier requérant allègue en premier lieu la violation de l’article 3 du Protocole n
o
1, ainsi libellé:
«
Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif.
»
Le requérant soutient que l’Etat défendeur aurait manqué à son engagement d’organiser des élections libres du fait de ne pas avoir révisé de manière efficace les listes électorales en vue du référendum du 18 avril 1999. Selon lui, l’article 3 du Protocole n
o
1 s’appliquerait aux référendums à effet abrogatif, car, dans ce type de référendum, la volonté du peuple est tellement importante que ce dernier agirait «
en tant que corps législatif lui
‑
même
».
Le Gouvernement excipe d’abord de l’irrecevabilité de la requête pour tardiveté. Quant au bien-fondé du grief, il rappelle que, conformément à la jurisprudence constante de la Cour, l’article 3 du Protocole n
o
1 ne s’appliquerait pas aux référendums, car cette disposition ne vise que les élections législatives.
La Cour rappelle que, selon la jurisprudence, seuls les particuliers peuvent se prétendre victimes d’une violation de l’article 3 du Protocole n
o
1 à la Convention (voir Scientology Kirche Deutschland e. V. c.
Allemagne, n
o
34614/97, décision de la Commission du 7 avril 1997, Décision et Rapport (DR) 89, p.171).
Cependant, elle n’estime pas nécessaire de se prononcer sur cette question ni sur l’exception soulevée par le Gouvernement. En effet, même à supposer que le premier requérant puisse se prétendre victime et que la requête ait été introduite dans le délai de six mois, le grief du requérant est de toute manière irrecevable pour les motifs qui suivent.
La Cour rappelle que les obligations assumées par les Hautes Parties contractantes en vertu dudit article 3 du Protocole n
o
1 sont limitées au domaine des élections législatives et ne visent pas les référendums (voir, notamment,
Hilbe c. Liechtenstein
(déc.), n
o
septembre1999
; Castelli et autres c. Italie, requête n
os
35790/97
et 38438/97, décision de la Commission, du 14 septembre 1998, Décision et Rapport (DR) 94, p.102 et, en matière de référendum abrogatif,
Borghi c.
Italie,
(déc.), n
o
54767/00, CEDH 2002-V, 20 juin 2002).
Ne relevant dans le cas d’espèce aucune circonstance particulière amenant la Cour à s’écarter de sa jurisprudence constante en la matière, il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
3.
Le premier requérant invoque par la suite l’article 6 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le requérant se plaint de ce qu’il n’a pu demander, après l’entrée en vigueur du décret-loi n
o
111 du 10 mai 2000, la révision de la décision d’invalidation du référendum de 1999. Il allègue que cette impossibilité
aurait engendré la violation de son droit d’accès à un tribunal au sens de l’article 6 § 1. Il fait valoir que ce n’est qu’à partir du 10 mai 2000 qu’il a eu connaissance «
officielle
» des irrégularités contenues dans les listes électorales. Il ajoute qu’aucune voie de recours ne lui était ouverte en droit interne contre la décision du Bureau central des référendums du 26 mai 1999.
En ce qui concerne l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention au cas d’espèce, le requérant fait valoir le caractère civil du droit en cause. Il rappelle que l’issue négative de la procédure devant le Bureau central des référendums aurait porté atteinte à un droit patrimonial, car elle a causé la perte des sommes dépensées pour promouvoir le référendum.
Le Gouvernement s’oppose à la thèse du requérant. Il estime que le grief est irrecevable pour tardiveté, pour non-épuisement des voies de recours interne et parce que la disposition invoquée serait inapplicable
ratione materiae
.
La Cour n’a pas besoin de statuer sur les deux premières exceptions d’irrecevabilité du Gouvernement, car le grief est en tous cas incompatible
ratione materiae
. En effet, avant de statuer sur le bien-fondé de la doléance, la Cour doit se poser la question de savoir si l’article 6 est applicable. En particulier, elle doit vérifier si la contestation portait sur un «
droit de caractère civil
» du requérant.
La Cour rappelle à ce propos que, selon sa jurisprudence constante, les procédures concernant le contentieux électoral ne portent pas sur des droits et obligations de caractère civil et partant, échappent au champ d’application de l’article 6 § 1 (cf. n
o
23151/94, déc. 9.5.94, D.R. 77, p. 122
; n
o
18997/91, déc. 28.2.94, D.R. 76, p. 65
; n
o
11068/84, déc. 6.5.85, D.R. 43, p. 195 et
Kadikis c. Lettonie
(déc.), n
o
47634/99, 29 juin 2000). La Cour estime que le droit d’attaquer en justice la décision statuant sur la validité d’un référendum proposé par le requérant est
, a fortiori,
un droit auquel l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer.
Il s’ensuit que ce grief aussi est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
4.
Lors de la communication du grief visant l’article 6 de la Convention, la Cour a estimé pertinent de prendre en considération également l’article 13 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement conteste l’applicabilité de l’article 13 en l’espèce, car le grief principal soulevé par le requérant ne serait pas défendable au sens de la jurisprudence en la matière.
La Cour rappelle que pour que l’article 13 trouve à s’appliquer à un grief, il faut que celui-ci puisse passer pour défendable (voir
Conka c. Belgique
, n
o
51564/99, §§
75-76, 5 février 2002). En l’espèce, la Cour vient de conclure que le grief tiré de l’article 3 du Protocole n
o
1 est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention. Le grief principal du requérant ne pouvant pas être considéré comme défendable au regard de la Convention, l’article 13 ne trouve pas à s’appliquer.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle dans le chef du second requérant
;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président