CASE OF MARIGLIANO v. ITALY

Reclamantul s-a născut în 1946 și trăiește în Roma. Ea este proprietarul unui apartament din Coperchia (Salerno), pe care l-a lăsat F.T. Într-o scrisoare înregistrată din 12 iunie 1993, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 august 1994 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 28 iunie 1993, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Salerno. Inchiriatul a declarat reclamantului că nu va părăsi sediul. Prin decizia din 6 iulie 1993, care a fost făcută executivă la 22 februarie 1995, Magistratul Salerno a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 28 februarie 1995. La 4 martie 1995, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul.

10. La 24 martie 1995, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 3 aprilie 1995. 11. La 3 aprilie 1995, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii, care s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinii de posesie. 12. La 2 ianuarie 1996, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgenta cazare pentru ea. 13. La 8 ianuarie 1997, reclamantul a solicitat magistratului Salerno să primească asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. 14. La 8 mai 1998, Magistratul Salerno a decis să acorde asistența poliției. 15. Între 16 iulie 1998 și 27 ianuarie 1999, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 16. În conformitate cu legea nr. 431/98, procedurile de executare au fost suspendate. 17. La 20 februarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. 18. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

Sistemul de control al chirielor 19. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 20. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care prevedea echipamente pentru „chirierii echitabile” (denumitul equo canon) pe baza anumitor criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 21. Al doilea pas al autorităților italiene din august 1992. Acesta a fost luat în vederea liberalizării progresive a pieței tendințelor. În consecință, o legislație care se relaxează în ceea ce privește restricțiile la nivelurile de închiriere (denumitele patti în deroga) a intrat în vigoare. Proprietății și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de derogare a chiriei impuse prin lege și de a conveni cu privire la un preț diferit.

22. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat inchiriatele și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 23. Inchiriatul este obligat general de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locaiul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 24. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 stabilește, printre altele, o limită la compensația reclamabilă de către proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului.

25. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații are ca scop soluționarea inventarilor timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. Deși expulzările au fost suspendate ex lege, legea a predeterminat cuantitatea rambursării imputabile chiriașului, ambele măsuri sunt temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina de a dovedi daunele.

26. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației reclamabile de către proprietar neconstituționale în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conducerea chiriașului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș.

4. The applicant was born in 1946 and lives in Rome.