CASE OF GATTI AND OTHERS v. ITALY

CASE OF GATTI AND OTHERS v. ITALY (CtEDO, 2003)

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE GATTI ȘI ALȚII v. ITALIA (Declarația nr. 59454/00) HOTĂRÂREA Strasburg 31 iulie 2003 FINAL 31/10/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Gatti v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Doamna Tulkens Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii, care s-a deliberat în privat la 8 iulie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 59454/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de șapte resortisanți italieni, dl Giovanni Gatti, dna Artina Gatti, dna Maria Gatti, dl Anselmo Gatti, dl Giuseppe Gatti, dna Giovanna Gatti și Dna Carla De Simone („reclamanții”), la 20 iulie 2000, reclamanții sunt reprezentați de dl G. Cieri, avocat care practică la Roma. Guvernul italian („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl U. Leanza și, respectiv, de coagentii lor succesivi, dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. La 18 aprilie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamanții locuiesc în Roma. Ele sunt proprietarii unui apartament din Roma, pe care le-au lăsat G.B. și R.B.F. într-o scrisoare a servit chiriașilor la 23 iulie 1992, reclamanții au informat chiriașul de intenția lor de a încheia închiriere și i-au convocat să apară înaintea Magistratului de Roma. Prin decizia din 17 decembrie 1992, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 august 1993. La 8 octombrie 1993, reclamanții au notificat chiriașilor care le-au cerut să abandoneze sediul. La 29 octombrie 1993, ei au notificat chiriașilor să le informeze că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 16 decembrie 1993. 10. Între 16 decembrie 1993 și 25 ianuarie 2000, judecătorul a făcut treizeci și două încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. 11. La 27 martie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 12. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Sistemul de control al chirielor 13. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 14. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 15. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, o legislație care se relaxează cu privire la restricțiile de închiriere (denumitele patti în derogare) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă de lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 16. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 17. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 18. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea reclamabilă de către proprietar care îl încheie la o sumă egală cu chiria plătită de către chiriaș la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 19. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 20. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 21. Reclamanții se plângeau de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului lor, datorită lipsei de asistență de poliție, care au susținut o încălcare a dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 22. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 23. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48). 24. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 26. Reclamanții au solicitat reparații pentru prejudiciile materiale pe care le-au suferit, pe care le-au calculat după cum urmează: 60 000 000 de lire italiene (ITL) [30.987.41 euro (EUR)], suma fiind pierderea închirierii pentru perioada decembrie 1993 (prima încercare a judecătorului) până în martie 2000 (în cazul în care reclamanții au recuperat posesiunile apartamentului lor). Cu toate acestea, au lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil, având în vedere imposibilitatea de a determina exact pierderea chiriei. 27. Guvernul a contestat cererea. 28. În ceea ce privește suma solicitată de către reclamanți, Curtea consideră că acestea nu au prezentat informații referitoare la reclamația lor, împreună cu documentele justificative sau bonuri relevante, astfel cum se prevede în art. 60 din Regulamentul de procedură. Prin urmare, Curtea decide să respingă reclamația. Reclamanții au susținut 15 000 000 de ITL [7 746,85 EUR] pentru prejudiciile morale. 30. Guvernul a contestat cererea. 31. Tribunalul consideră că reclamanții trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Deciziile pe o bază echitabilă le conferă suma reclamată în întregime (1 106,69 EUR pentru fiecare solicitant). Costuri și cheltuieli 32. Reclamanții au solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor juridice, după cum urmează: 7.500.000 ITL [3 873.43 EUR] pentru costurile procedurii de executare; 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile din fața Curții. În ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, reclamanții au lăsat, de asemenea, chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 33. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat cererea, iar în ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat niciun argument. 34. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să se atribuie fiecărui reclamant suma de 285,71 EUR pentru costurile procedurii de executare și suma de 285,71 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanții, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 1.106,69 EUR (1 sută șase euro și șase nouă cenți) pentru prejudiciu moral; (ii) 571,42 EUR (cincă sută șaptezeci și șaptezeci și doi cenți) pentru costuri și cheltuieli legale; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) cel de la expirarea celor trei luni de mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 31 iulie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

GATTI AND OTHERS v. ITALY

(Application no. 59454/00)

JUDGMENT

STRASBOURG

31 July 2003

FINAL

31/10/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Gatti v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 8 July 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 59454/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by seven Italian nationals, Mr Giovanni Gatti, Mrs

Artina

Gatti, Mrs Maria Gatti, Mr Anselmo Gatti, Mr Giuseppe Gatti, Mrs

Giovanna

Gatti and Mrs Carla De Simone (“the applicants”), on 20

July 2000.

2.

The applicants are represented by Mr G. Cieri, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 18 April 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicants live in Rome.

5.

They are the owners of a flat in Rome, which they had let to G.B. and R.B.F.

6.

In a writ served on the tenants on 23 July 1992, the applicants informed the tenant of their intention to terminate the lease and summoned them to appear before the Rome Magistrate.

7.

By a decision of 17 December 1992, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 August 1993.

8.

On 8 October 1993, the applicants served notice on the tenants requiring them to vacate the premises.

9.

On 29 October 1993, they served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 16

December 1993.

10.

Between 16 December 1993 and 25 January 2000, the bailiff made thirty-two attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

11.

On 27 March 2000, the applicants recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

12.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court’s judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

A.

The system of control of the rents

13.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

14.

The first relevant measure was the Law

no.

392 of 27

July

1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called equo canone) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

15.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called patti in deroga) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

16.

Lastly, Law

no.

431 of 9

December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

17.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages”.

18.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

n.

392 of 27

July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

19.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

20.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

21.

The applicants complained of their prolonged inability to recover possession of their flat, owing to the lack of police assistance. They alleged a violation of their right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol

No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

22.

The applicants also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

23.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-48).

24.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicants had to wait approximately six years and three months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

26.

The applicants sought reparation for the pecuniary damage they had sustained, which they calculated as follows: 60,000,000 Italian lire (ITL) [30,987.41 euros (EUR)], the sum being the loss of rent for the period from December 1993 (first attempt of the bailiff) to March 2000 (when the applicants recovered possessions of their flat). However, they left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner given the impossibility to exactly determine the loss of rent.

27.

The Government contested the claim.

28.

As regards the amount claimed by the applicants, the Court considers that they failed to submit itemised particulars of their claim, together with the relevant supporting documents or vouchers, as required under Rule 60 of the Rules of Court.

Consequently, the Court decides to reject the claim.

B.

Non-pecuniary damage

29.

The applicants claimed ITL 15,000,000 [EUR 7,746.85] for the non-pecuniary damage.

30.

The Government contested the claim.

31.

The Court considers that the applicants must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards them the amount claimed in full (EUR 1,106.69 for each applicant).

C.

Costs and expenses

32.

The applicants also claimed reimbursement of their legal costs and expenses as follows:

-

ITL 7,500,000 [EUR 3,873.43] for the costs of the enforcement proceedings;

-

EUR 2,000 for the costs and expenses before the Court.

As regards the costs and expenses before the Court, the applicants also left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

33.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Government contested the claim. As regards the costs and expenses before the Court, the Government did not make any submissions.

34.

On the basis of the information in its possession and the Court’s case-law, the Court considers it reasonable to award each applicant the sum of EUR 285.71 for the costs of the enforcement proceedings and the sum of EUR 285.71 for the costs and expenses incurred before the Court.

D.

Default interest

35.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay each of the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 1,106.69 (one thousand one hundred six euros and sixty-nine cents) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 571.42 (five hundred seventy-one euros and forty-two

cents) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 31 July 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President