Sabatini și di Giovanni împotriva Italiei

Prima secțiune CAUZĂ DE SABATINI ȘI DI GIOVANNI c. ITALIA (Declarația nr. 5953838/00) HOTĂRÂREA STASBOURG 2 octombrie 2003 FINAL 02/01/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Sabatini și di Giovanni c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L.

Rozakis P. Lorenzen G. Bonello, dna N. Vajiç, dna S. Botoucharova V. Zagrebelsky Dna E. Steiner judecători și dna Nielsen grefierul adjunct al Secției care a deliberat în privat la 11 septembrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 595383/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți italieni, dl Enzo Sabatini și dna Rita Di Giovanni („reclamanții”), la 13 iulie 2000. Reclamanții au fost reprezentați de dl F. Milanese, avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de co-agentii lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl F. Crisafulli.

La 26 martie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. Reclamanții s-au născut în 1946 și 1950 și trăiesc în Roma. Ele sunt proprietarii unui apartament din Roma, pe care le-au lăsat în A.M. Într-o scrisoare servită în chiriașul din 19 decembrie 1986, reclamanții au informat-o despre intenția lor de a încheia închiriere și au convocat-o să apară în fața Magistratului de la Roma. Prin decizia din 9 mai 1987, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 septembrie 1988. La 7 octombrie 1989, reclamanții au notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 12 decembrie 1989, ei au comunicat că locatarul i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 29 decembrie 1989. 10. Între 29 decembrie 1989 și 20 aprilie 2001, judecătorul a făcut cincizeci și unu încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. 11. La 6 mai 2001, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 12. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

Sistemul de control al chirielor 13. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 14. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 15. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit.

16. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 17. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 18. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar l-a implicat la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului.

19. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele.

20. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 21. Reclamanții se plângeau de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului lor, datorită lipsei de asistență de poliție, care au susținut o încălcare a dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 22. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 23. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 24. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz.

Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 26. Reclamanții au solicitat, în primul rând, o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-au suportat, pe care le-au calculat după cum urmează: 38.000 euro (EUR), suma fiind pierderea chiriei pentru o perioadă de treisprezece ani.

Reclamanții au prezentat suma menționată mai sus ca urmare a diferenței dintre închirierea valorii de piață – după cum se estimează pe baza contractelor de închiriere pentru apartamente similare – și a chiriei impuse de lege. 27. Guvernul a contestat cererea. 28. Curtea consideră că reclamanții trebuie acordate compensații pentru prejudiciile materiale care rezultă din pierderea închirierii pentru perioada de timp aferentă încălcărilor constatate. Cu toate acestea, nu este convins că dovezile înainte de a fi suficiente pentru a stabili daunele solicitate și decidă să atribuie reclamanților, pe o bază echitabilă, 1,540 EUR (770 EUR pentru fiecare solicitant) sub acest cap. Reclamanții au solicitat 37.000 EUR pentru prejudiciile morale.

30. Guvernul a contestat cererea. 31. Tribunalul consideră că reclamanții trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Deciziile pe o bază echitabilă, acordă fiecare reclamant 3,000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 32. Reclamanții au solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor juridice, după cum urmează: - 6,000 EUR pentru costurile procedurii de executare; - 13,000 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. 33. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat reclamația. În ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat nicio observație. 34. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamanților suma de 1 800 EUR pentru costurile procedurii de executare și de 2000 EUR pentru procedura în fața Curții.

35. Curtea atribuie o sumă totală de 3 800 EUR (1 900 EUR pentru fiecare solicitant) pentru costuri și cheltuieli juridice. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească fiecare dintre reclamanții, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 770 EUR (sette sute șapte sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 1,900 EUR (o mie nouă sute de euro) pentru costurile și cheltuielile juridice; (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) faptul că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada implicită plus trei puncte procentuale; Președintele adjunct al grefierului Rozakis, Søren Nielsen Christos Rozakis, a declarat în limba engleză și a notificat în scris, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură.

FIRST SECTION

CASE OF SABATINI AND DI GIOVANNI v. ITALY (Application no. 59538/00) JUDGMENT STRASBOURG 2 October 2003 FINAL 02/01/2004 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Sabatini and di Giovanni v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr P. Lorenzen , Mr G. Bonello, Mrs N. Vajiç, Mrs S. Botoucharova , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , judges , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 11 September 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicants were respectively born in 1946 and 1950 and live in Rome.

RELEVANT DOMESTIC LAW

12. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay each of the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 770 (seven hundred seventy euros) for pecuniary damage; (ii) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) EUR 1,900 (one thousand nine hundred euros) for legal costs and expenses; (iv) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 2 October 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President