CASE OF CAVICCHI AND RUGGERI v. ITALY

CASE OF CAVICCHI AND RUGGERI v. ITALY (CtEDO, 2003)

Prima secțiune CAUZĂ DE CAVICCHI ȘI RUGGERI v. ITALIA (Declarația nr. 56717/00) HOTĂRÂREA STASBOURG 30 octombrie 2003 FINAL 30/01/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Cavicchi și Ruggeri v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca o cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis dna Tulkens dna Vajić Levits dna Botoucharova, ovler, judecători agrebelsky și dl Grefierul Secțiunii E Ribergh, deliberat în privat la 9 octombrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 56717/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de trei resortisanți italieni, dl Stefano Cavicchi, dl Renzo Cavicchi și dna Maria Ruggeri („reclamanții”), la 3 decembrie 1999. Reclamanții au fost reprezentați de dl F. Pietrini, avocat practicant la Florența. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de consilienții lor succesivi, respectiv V. Esposito și F. Crisafulli. La 31 ianuarie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1962, 1932 și 1934 și trăiesc în Florența. Ele sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat lui P.V. Într-o scrisoare înregistrată din 25 iulie 1983, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 aprilie 1984 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 24 aprilie 1984, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 11 mai 1984, care a fost făcută executivă la 13 iunie 1984, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 11 mai 1985. 10. La 21 iunie 1985, judecatorul Florenței a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 aprilie 1986. 11. La 5 iunie 1986, reclamanții au notificat chiriașul care l-a solicitat să părăsească sediul. 12. La 23 iunie 1986, ei au comunicat că locatarul l-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 3 septembrie 1986. 13. Între 3 septembrie 1986 și 16 decembrie 1998, judecătorul a făcut treizeci și cinci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. 14. La 12 iulie 1999, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat Curtea de District din Florența să suspende procedura de evacuare. 15. La 9 aprilie 2001, chiriașul a murit și fiul său a refuzat să părăsească apartamentul. 16. La 11 mai 2001, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece reclamanții nu au primit asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Următoarea încercare a fost amânată până la 16 octombrie 2001. 17. Între 16 octombrie 2001 și 21 noiembrie 2002, judecătorul a făcut patru încercări de recuperare a posesiunii, care s-au dovedit eșuate deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 18. La 3 martie 2003, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. II. LEI DOMESTICE RELEVANT 19. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Sistemul de control al chirielor 20. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 21. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 22. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 23. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 24. Locatarul este sub obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 25. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar care îl aduc la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 26. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daune. 27. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 28. Reclamanții se plângeau de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului lor, datorită lipsei de asistență de poliție, care au susținut o încălcare a dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 29. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 30. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care au susținut chestiuni similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 31. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 32. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 33. Reclamanții au solicitat, în primul rând, o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-au suferit, pe care le-au calculat după cum urmează: 500.000 de lire italiene (ITL) [258,23 euro (EUR)] pe lună plus interese pentru o perioadă de timp între august 1992 și martie 2003, suma fiind pierderea închirierii ca diferență între închirierea valorii de piață – estimată pe baza a două oferte primite în 1993 și în 1996 – și închirierea impusă de lege. 34. Guvernul a contestat cererea. 35. Curtea consideră că reclamanții trebuie să primească o compensare pentru prejudiciile materiale care rezultă din pierderea închirierii pentru perioada de timp aferentă încălcărilor constatate. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de solicitanți și având în vedere dovezile din față și perioada în cauză, aceasta decide să le acorde 32 793 EUR (10 931 EUR) sub acest cap. Prejudiciu moral 36. Reclamanții au solicitat 35 000 000 EUR ITL [18 075,99 EUR] pentru prejudiciile morale. 37. Guvernul a contestat cererea. 38. Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi suferit unele pagube morale, hotărând în mod echitabil, acordă fiecare 3,000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 39. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 15,816,60 EUR pentru costurile și cheltuielile lor în fața Curții. 40. Guvernul nu a formulat nicio observație la acest punct. 41. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamanților a sumei de 2,100 EUR (700 EUR pentru fiecare reclamant) sub acest cap. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanții, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 10.931 EUR (10.000.000.30.0 euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (3.000 euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 700 EUR (sapte sute de euro) pentru costurile și cheltuielile juridice; (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de decontare plus trei puncte procentuale; Președintele grefierului Erik F ribergh Christos Rozakis, în limba engleză și notificat în scris la 30 octombrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de judecată.

FIRST SECTION

CASE OF

CAVICCHI AND RUGGERI v. ITALY

(Application no. 56717/00)

JUDGMENT

STRASBOURG

30 October 2003

FINAL

30/01/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Cavicchi and Ruggeri v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mrs

S.

Botoucharova,

Mr

A

.

K

ovler,

Mr

V

.

Z

agrebelsky

,

judges

,

and Mr E

.

F

ribergh

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 9 October 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 56717/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by three Italian nationals, Mr Stefano Cavicchi, Mr

Renzo Cavicchi and Mrs Maria Ruggeri (“the applicants”), on 3

December

1999.

2.

The applicants were represented by Mr F. Pietrini, a lawyer practising in Florence. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 31 January 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicants were respectively born in 1962, 1932 and 1934 and live in Florence.

5.

They are the owners of a flat in Florence, which they had let to P.V.

6.

In a registered letter of 25 July 1983, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 30

April 1984 and asked him to vacate the premises by that date.

7.

In a writ served on the tenant on 24 April 1984, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

8.

By a decision of 11 May 1984, which was made enforceable on 13

June 1984, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 11 May 1985.

9.

The tenant asked the Florence Magistrate that the enforcement be postponed.

10.

On 21 June 1985, the Florence Magistrate ordered that the premises be vacated by 30 April 1986.

11.

On 5 June 1986, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

12.

On 23 June 1986, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 3

September

1986.

13.

Between 3 September 1986 and 16 December 1998, the bailiff made thirty-five attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

14.

On 12 July 1999, pursuant to article 6 of Law no. 431/98, the tenant asked the Florence District Court to suspend the eviction proceedings.

15.

On 9 April 2001, the tenant died and his son refused to leave the flat.

16.

On 11 May 2001, the bailiff made one attempt to recover possession, which proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. The next attempt was deferred to 16 October 2001.

17.

Between 16 October 2001 and 21 November 2002, the bailiff made four attempts to recover possession, which proved unsuccessful as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

18.

On 3 March 2003, the applicants recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

19.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

A.

The system of control of the rents

20.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

21.

The first relevant measure was the Law no. 392 of 27 July 1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

22.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

23.

Lastly, Law no. 431 of 9 December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

24.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages.”

25.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

no.

392 of 27 July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

26.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

27.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

28.

The applicants complained of their prolonged inability to recover possession of their flat, owing to the lack of police assistance. They alleged a violation of their right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

29.

The applicants also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

30.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy

, no. 21463/93, §§

34-46, 11

January

2001;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, §§ 33-48, 30

November 2000).

31.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicants had to wait approximately sixteen years and six months after the first access of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

32.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

33.

The applicants sought, firstly, reparation for the pecuniary damage they had sustained, which they calculated as follows: 500,000 Italian lire (ITL) [258,23 euros (EUR)] per month plus interests for a period of time from August 1992 to March 2003, the sum being the loss of rent as the difference between the market value rent – as estimated on the basis of two offers they received in 1993 and in 1996 – and the rent imposed by law.

34.

The Government contested the claim.

35.

The Court considers that the applicants must be awarded compensation for the pecuniary damage resulting from the loss of rent for the period of time related to the violations found.

Having regard to the means of calculation proposed by the applicants and in the light of the evidence before it and the period concerned, it decides to award them EUR 32,793 (EUR 10,931 for each applicant) under this head.

B.

Non-pecuniary damage

36.

The applicants claimed ITL 35,000,000 [EUR 18,075.99] for the non-pecuniary damage.

37.

The Government contested the claim.

38.

The Court considers that the applicants must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards each of them EUR 3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

39.

The applicants also claimed EUR 15,816.60 for their costs and expenses before the Court.

40.

The Government did not make any submissions on that point.

41.

On the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court considers it reasonable to award the applicants the sum of EUR 2,100 (EUR 700 for each applicant) under this head.

D.

Default interest

42.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay each of the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 10,931 (ten thousand nine hundred thirty-one euros) for pecuniary damage;

(ii)

EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

EUR 700 (seven hundred euros) for legal costs and expenses;

(iv)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 30 October 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Erik F

ribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President