Cavicchi și Ruggeri împotriva Italiei

Prima secțiune CAUZĂ DE CAVICCHI ȘI RUGGERI v. ITALIA (Declarația nr. 56717/00) HOTĂRÂREA STASBOURG 30 octombrie 2003 FINAL 30/01/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Cavicchi și Ruggeri v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca o cameră compusă din: Președintele C.L.

Rozakis dna Tulkens dna Vajić Levits dna Botoucharova, ovler, judecători agrebelsky și dl Grefierul Secțiunii E Ribergh, deliberat în privat la 9 octombrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 56717/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de trei resortisanți italieni, dl Stefano Cavicchi, dl Renzo Cavicchi și dna Maria Ruggeri („reclamanții”), la 3 decembrie 1999. Reclamanții au fost reprezentați de dl F. Pietrini, avocat practicant la Florența. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de consilienții lor succesivi, respectiv V. Esposito și F. Crisafulli.

La 31 ianuarie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1962, 1932 și 1934 și trăiesc în Florența. Ele sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat lui P.V. Într-o scrisoare înregistrată din 25 iulie 1983, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 aprilie 1984 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 24 aprilie 1984, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței.

Prin decizia din 11 mai 1984, care a fost făcută executivă la 13 iunie 1984, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 11 mai 1985. 10. La 21 iunie 1985, judecatorul Florenței a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 aprilie 1986. 11. La 5 iunie 1986, reclamanții au notificat chiriașul care l-a solicitat să părăsească sediul. 12. La 23 iunie 1986, ei au comunicat că locatarul l-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 3 septembrie 1986. 13. Între 3 septembrie 1986 și 16 decembrie 1998, judecătorul a făcut treizeci și cinci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie.

14. La 12 iulie 1999, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat Curtea de District din Florența să suspende procedura de evacuare. 15. La 9 aprilie 2001, chiriașul a murit și fiul său a refuzat să părăsească apartamentul. 16. La 11 mai 2001, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece reclamanții nu au primit asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Următoarea încercare a fost amânată până la 16 octombrie 2001. 17. Între 16 octombrie 2001 și 21 noiembrie 2002, judecătorul a făcut patru încercări de recuperare a posesiunii, care s-au dovedit eșuate deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie.

18. La 3 martie 2003, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. II. LEI DOMESTICE RELEVANT 19. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

Sistemul de control al chirielor 20. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 21. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 22. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit.

23. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 24. Locatarul este sub obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 25. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar care îl aduc la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului.

26. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daune.

27. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 28. Reclamanții se plângeau de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului lor, datorită lipsei de asistență de poliție, care au susținut o încălcare a dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 29. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 30. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care au susținut chestiuni similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 31. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz.

Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 32. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 33. Reclamanții au solicitat, în primul rând, o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-au suferit, pe care le-au calculat după cum urmează: 500.000 de lire italiene (ITL) [258,23 euro (EUR)] pe lună plus interese pentru o perioadă de timp între august 1992 și martie 2003, suma fiind pierderea închirierii ca diferență între închirierea valorii de piață – estimată pe baza a două oferte primite în 1993 și în 1996 – și închirierea impusă de lege.

34. Guvernul a contestat cererea. 35. Curtea consideră că reclamanții trebuie să primească o compensare pentru prejudiciile materiale care rezultă din pierderea închirierii pentru perioada de timp aferentă încălcărilor constatate. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de solicitanți și având în vedere dovezile din față și perioada în cauză, aceasta decide să le acorde 32 793 EUR (10 931 EUR) sub acest cap. Prejudiciu moral 36. Reclamanții au solicitat 35 000 000 EUR ITL [18 075,99 EUR] pentru prejudiciile morale. 37. Guvernul a contestat cererea. 38. Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi suferit unele pagube morale, hotărând în mod echitabil, acordă fiecare 3,000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 39. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 15,816,60 EUR pentru costurile și cheltuielile lor în fața Curții.

40. Guvernul nu a formulat nicio observație la acest punct. 41. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamanților a sumei de 2,100 EUR (700 EUR pentru fiecare reclamant) sub acest cap. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanții, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 10.931 EUR (10.000.000.30.0 euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (3.000 euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 700 EUR (sapte sute de euro) pentru costurile și cheltuielile juridice; (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de decontare plus trei puncte procentuale; Președintele grefierului Erik F ribergh Christos Rozakis, în limba engleză și notificat în scris la 30 octombrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de judecată.

FIRST SECTION

CASE OF CAVICCHI AND RUGGERI v. ITALY (Application no. 56717/00) JUDGMENT STRASBOURG 30 October 2003 FINAL 30/01/2004 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Cavicchi and Ruggeri v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mrs S. Botoucharova, Mr A . K ovler, Mr V . Z agrebelsky , judges , and Mr E . F ribergh , Section Registrar , Having deliberated in private on 9 October 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicants were respectively born in 1962, 1932 and 1934 and live in Florence.

RELEVANT DOMESTIC LAW

19. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

32. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay each of the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 10,931 (ten thousand nine hundred thirty-one euros) for pecuniary damage; (ii) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) EUR 700 (seven hundred euros) for legal costs and expenses; (iv) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 30 October 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Erik F ribergh Christos Rozakis Registrar President