CASE OF DE GENNARO v. ITALY

CASE OF DE GENNARO v. ITALY (CtEDO, 2003)

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE GENNARO c. ITALIA (Declarația nr. 59634/00) JUDGMENT STRASBOURG 31 iulie 2003 FINAL 31/10/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul de Gennaro c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello dna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky dna Steiner judecători și dl Nielsen grefierul secțiunii adjuncte, care a deliberat în privat la 8 iulie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 59634/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna Daniela De Gennaro („reclamantul”), la 21 iulie 2000. Reclamantul a fost reprezentat de doamna T. Cardarelli, avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de consilienții lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl F. Crisafulli. La 7 martie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. Reclamantul s-a născut în 1946 și trăiește în Roma. Ea este proprietara unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat M.T.O.T. Într-o scrisoare servită în locatar la 28 ianuarie 1991, reclamantul i-a informat că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și a convocat-o să apară în fața Magistratului Roma. Prin decizia din 21 mai 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1992. La 1 februarie 1993, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 17 martie 1993, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 7 aprilie 1993. 10. Între 7 aprilie 1993 și 17 decembrie 1999, judecătorul a făcut treizeci și un încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. 11. La 25 ianuarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 12. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. Sistemul de control al chirielor 13. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumată după cum urmează. 14. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 15. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 16. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 17. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 18. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea reclamabilă de către proprietar care îl încheie la o sumă egală cu chiria plătită de către chiriaș la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 19. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 20. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 21. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a-și recupera posesia apartamentului, datorită lipsei de asistență de poliție. A susținut o încălcare a dreptului de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 22. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 23. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48). 24. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 26. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care le-a pus la 379.311.240 lire italiene (ITL) [195.897.91 euro (EUR)], suma fiind pierderea închirierii pentru perioada 1993-2000 sau la 360.000.000 lire ITL [185.924.48 EUR], suma fiind pierderea profitului din cauza imposibilității de vânzare a apartamentului. În ceea ce privește pierderea închirierii, reclamantul a propus diferența dintre închirierea valorii de piață și închirierea impusă prin lege. În scopul evaluării închirierii valorii de piață, reclamantul a prezentat lista oficială de prețuri a Camerei În cele din urmă, reclamantul a subliniat că apartamentul în cauză este situat în centrul orașului și este compus din nouă camere plus bucătărie, baie, pivniță și două intrari. 27. Guvernul a contestat aceste afirmații. 28. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensație pentru prejudiciile materiale rezultate din pierderea închirierii pentru perioada de timp aferentă încălcărilor constatate. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant și având în vedere dovezile de față și perioada în cauză, decide să-i acorde 85.700 EUR sub acest cap. 29. În ceea ce privește afirmația privind pierderea profitului din cauza imposibilității de vânzare a apartamentului, Curtea consideră că reclamantul nu a prezentat nici o dovadă că a încercat, dar nu a putut, să vândă apartamentul. Prin urmare, reclamația este respinsă. Prejudiciu moral 30. 32. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, hotărând în mod echitabil, îi acordă 3000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 33. Reclamantul a solicitat următoarele sume: 5,672,000 ITL [2929,34 EUR] pentru costurile procedurii de executare; ITL 502,500 [259,52 EUR] pentru costurile asistenței medicale în timpul încercărilor judecătorului; 5.000 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. 34. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat cererea. În ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat nicio observație. 35. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1.800 EUR pentru costurile procedurii de executare și 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. În ceea ce privește costurile pentru asistență medicală, Curtea consideră că suma solicitată de reclamant trebuie rambursată în întregime. Curtea acordă o sumă totală de 4 059,52 EUR pentru costuri și cheltuieli. Dobânzile implicite 36. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; consideră că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenția, următoarele sume: (i) 85.700 EUR (opt-cincă mii șapte sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 4.059.52 EUR (patru mii cincizeci nouă de euro și cincizeci și doi de cenți) (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 31 iulie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

DE GENNARO v. ITALY

(Application no. 59634/00)

JUDGMENT

STRASBOURG

31 July 2003

FINAL

31/10/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of de Gennaro v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 8 July 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 59634/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mrs Daniela De Gennaro (“the

applicant”), on 21 July 2000.

2.

The applicant was represented by Mrs T. Cardarelli, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 7 March 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1946 and lives in Rome.

5.

She is the owner of a flat in Rome, which she had let to M.T.O.T.

6.

In a writ served on the tenant on 28 January 1991, the applicant informed her that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1991 and summoned her to appear before the Rome Magistrate.

7.

By a decision of 21 May 1991, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1992.

8.

On 1 February 1993, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

9.

On 17 March 1993, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 7 April 1993.

10.

Between 7 April 1993 and 17 December 1999, the bailiff made thirty-one attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

11.

On 25 January 2000, the applicant recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

12.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court’s judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

A. The system of control of the rents

13.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

14.

The first relevant measure was the Law

no.

392 of 27

July

1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

15.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

16.

Lastly, Law

no.

431 of 9

December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

17.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages”.

18.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

n.

392 of 27

July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

19.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

20.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

21.

The applicant complained of her prolonged inability to recover possession of her flat, owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of her right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol

No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

22.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

23.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-48).

24.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately six years and ten months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

26.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage she had sustained, which she put either at 379,311,240 Italian lire (ITL) [195,897.91

euros

(EUR)], the sum being the loss of rent for the period from 1993 to 2000, or at ITL 360,000,000 [EUR 185,924.48], the sum being the loss of profit due to the impossibility to sell the flat. As regards the loss of rent, the applicant proposed the difference between the market value rent and the rent imposed by law. For the purpose of assessing the market value rent, the applicant submitted the official price list of the Chamber

of Commerce of Rome for the years from 1993 to 2000. Lastly, the applicant stressed that the flat concerned is located in the city centre and it is composed of nine rooms plus kitchen, bathroom, a cellar and two entrances.

27.

The Government contested those claims.

28.

The Court considers that the applicant must be awarded compensation for the pecuniary damage resulting from the loss of rent for the period of time related to the violations found. Having regard to the means of calculation proposed by the applicant and in the light of the evidence before it and the period concerned, it decides to award her EUR

85,700 under this head.

29.

As regards the claim concerning the loss of profit due to the impossibility to sell the flat, the Court considers that the applicant failed to submit any evidence that she had attempted, but had not been able, to sell the flat. Consequently, the claim is dismissed.

B.

Non-pecuniary damage

30.

The applicant claimed ITL 30,000,000 [EUR 15.493,71] for the non-pecuniary damage.

31.

The Government contested the claim.

32.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards her EUR

3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

33.

The applicant claimed the following amounts:

-

ITL 5,672,000 [EUR 2,929.34] for the costs of the enforcement proceedings;

-

ITL 502,500 [EUR 259.52] for the costs of medical assistance during the attempts of the bailiff;

-

EUR 5,000 for the costs and expenses before the Court.

34.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Government contested the claim. As regards the costs and expenses before the Court, the Government did not make any submissions.

35.

On the basis of the information in its possession and the Court’s case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 1,800 for the costs of the enforcement proceedings and EUR 2,000 for the costs and expenses incurred before the Court. As regards the costs for medical assistance, the Court considers that the amount claimed by the applicant must be reimbursed in full.

The Court awards a total sum of EUR 4,059.52 for costs and expenses.

D.

Default interest

36.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i) EUR 85,700 (eighty-five thousand seven hundred euros) for

pecuniary damage;

(ii) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii) EUR 4,059.52 (four thousand fifty-nine euros and fifty-two

cents)

(iv) any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 31 July 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President