De Gennaro împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE GENNARO c. ITALIA (Declarația nr. 59634/00) JUDGMENT STRASBOURG 31 iulie 2003 FINAL 31/10/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul de Gennaro c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L.

Rozakis Președintele Lorenzen Bonello dna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky dna Steiner judecători și dl Nielsen grefierul secțiunii adjuncte, care a deliberat în privat la 8 iulie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 59634/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna Daniela De Gennaro („reclamantul”), la 21 iulie 2000. Reclamantul a fost reprezentat de doamna T. Cardarelli, avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de consilienții lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl F. Crisafulli.

La 7 martie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. Reclamantul s-a născut în 1946 și trăiește în Roma. Ea este proprietara unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat M.T.O.T. Într-o scrisoare servită în locatar la 28 ianuarie 1991, reclamantul i-a informat că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și a convocat-o să apară în fața Magistratului Roma. Prin decizia din 21 mai 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1992. La 1 februarie 1993, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul.

La 17 martie 1993, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 7 aprilie 1993. 10. Între 7 aprilie 1993 și 17 decembrie 1999, judecătorul a făcut treizeci și un încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. 11. La 25 ianuarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 12. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie.

Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. Sistemul de control al chirielor 13. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumată după cum urmează. 14. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 15. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate.

În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 16. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 17. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”.

18. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea reclamabilă de către proprietar care îl încheie la o sumă egală cu chiria plătită de către chiriaș la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 19. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege.

Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 20. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative.

În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 21. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a-și recupera posesia apartamentului, datorită lipsei de asistență de poliție. A susținut o încălcare a dreptului de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 22. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 23. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48).

24. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 26. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care le-a pus la 379.311.240 lire italiene (ITL) [195.897.91 euro (EUR)], suma fiind pierderea închirierii pentru perioada 1993-2000 sau la 360.000.000 lire ITL [185.924.48 EUR], suma fiind pierderea profitului din cauza imposibilității de vânzare a apartamentului.

În ceea ce privește pierderea închirierii, reclamantul a propus diferența dintre închirierea valorii de piață și închirierea impusă prin lege. În scopul evaluării închirierii valorii de piață, reclamantul a prezentat lista oficială de prețuri a Camerei În cele din urmă, reclamantul a subliniat că apartamentul în cauză este situat în centrul orașului și este compus din nouă camere plus bucătărie, baie, pivniță și două intrari. 27. Guvernul a contestat aceste afirmații. 28. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensație pentru prejudiciile materiale rezultate din pierderea închirierii pentru perioada de timp aferentă încălcărilor constatate.

Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant și având în vedere dovezile de față și perioada în cauză, decide să-i acorde 85.700 EUR sub acest cap. 29. În ceea ce privește afirmația privind pierderea profitului din cauza imposibilității de vânzare a apartamentului, Curtea consideră că reclamantul nu a prezentat nici o dovadă că a încercat, dar nu a putut, să vândă apartamentul. Prin urmare, reclamația este respinsă. Prejudiciu moral 30. 32. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, hotărând în mod echitabil, îi acordă 3000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 33. Reclamantul a solicitat următoarele sume: 5,672,000 ITL [2929,34 EUR] pentru costurile procedurii de executare; ITL 502,500 [259,52 EUR] pentru costurile asistenței medicale în timpul încercărilor judecătorului; 5.000 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții.

34. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat cererea. În ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat nicio observație. 35. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1.800 EUR pentru costurile procedurii de executare și 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. În ceea ce privește costurile pentru asistență medicală, Curtea consideră că suma solicitată de reclamant trebuie rambursată în întregime. Curtea acordă o sumă totală de 4 059,52 EUR pentru costuri și cheltuieli. Dobânzile implicite 36. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; consideră că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenția, următoarele sume: (i) 85.700 EUR (opt-cincă mii șapte sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 4.059.52 EUR (patru mii cincizeci nouă de euro și cincizeci și doi de cenți) (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 31 iulie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF DE GENNARO v. ITALY (Application no. 59634/00) JUDGMENT STRASBOURG 31 July 2003 FINAL 31/10/2003 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of de Gennaro v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr P. Lorenzen , Mr G. Bonello , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , judges , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 8 July 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1946 and lives in Rome.

RELEVANT DOMESTIC LAW

12. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court’s judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 85,700 (eighty-five thousand seven hundred euros) for pecuniary damage; (ii) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) EUR 4,059.52 (four thousand fifty-nine euros and fifty-two cents) (iv) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 31 July 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President