Giunta împotriva Italiei

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE GIUNTA v. ITALIA (Declarația nr. 63514/00) JUDGMENT STRASBOURG 4 decembrie 2003 FINAL 04/03/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Giunta v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen Bonello Doamna Tulkens Kovler Zagrebelsky Hajiyev, judecători și dl Nielsen grefierul adjunct al secțiunii care a deliberat în privat la 13 noiembrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 63514/00) împotriva Republicii Italiene depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național italian, dl Salvatore Giunta („reclamantul”), la 27 iulie 2000. Reclamantul a fost reprezentat de MM.

D., A. și C. Mancuso, avocații care practică la Salerno. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de co-agentii lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl F. Cristafulli. La 10 octombrie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. Reclamantul s-a născut în 1933 și locuiește în Terni. El este proprietarul unui apartament din Scala (Salerno), pe care l-a lăsat G.C. și R.F. într-o scrisoare servită chiriașilor la 17 ianuarie 1991, reclamantul le-a informat că intenționează să termine închirierea la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și le-a cerut să abandoneze locațiile până la data respectivă. Prin decizia din 14 iunie 1991, care a fost pus în aplicare în aceeași zi, Magistratul Salerno a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 aprilie 1993. La 2 august 1993, reclamantul a furnizat anunțuri asupra chiriașilor care le impun să abandoneze sediul.

10. La 7 octombrie 1993, el a informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 21 octombrie 1993. 11. La 21 octombrie 1993, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii, care s-a dovedit nefruntat, deoarece reclamantul nu a primit asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. După acea dată și până la 29 februarie 2000, judecătorul nu a făcut nici o încercare de a recupera posesie deoarece reclamantul nu a fost acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 12. La 29 februarie 2000, reclamantul, ajungând la un acord prietenos cu chiriașii, a recuperat posesia apartamentului. II.

RELEVANT HOTĂRÂREA DOMESTICĂ 13. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

În sfârșit, pentru unele cazuri, suspendarea executării ordinilor de posesie până la 30 iunie Decretul legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al închirierilor 14. În ceea ce privește controlul închirierilor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 15. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care prevedea echipamente pentru „chirieri echitabile” (denumitul equo canon) ) pe baza anumitor criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 16. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor.

În consecință, o legislație care se relaxează în ceea ce privește restricțiile la nivelurile de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 17. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chiriașii și liberalizat chiriașii. Obligațiile chiriașilor în cazul restituirii tardive 18. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului.

În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 19. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită a compensației solicitabile de proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului. 20. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția.

Curtea Constituțională afirmă că este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată prin lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 21. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative.

În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 22. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 23. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 24. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 25. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz, subliniind că reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ șase ani și patru luni după singura încercare a judecătorului înainte de a fi capabil de a anula apartamentul.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 26. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 27. Reclamantul a solicitat cel puțin 50.000 de euro (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut. De asemenea, el a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. Reclamantul a prezentat această sumă ca urmare a diferenței dintre închirierea valorii de piață a apartamentului și închiriatul impus de lege.

În scopul evaluării închirierii valorii de piață, el a prezentat un contract de închiriere a anului 2001 a altui apartament situat în aceeași poziție a celui în cauză, dar mai mic. 28. Guvernul a contestat cererea. 29. Curtea consideră că reclamantul trebuie să primească o compensare pentru prejudiciile materiale. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant și având în vedere dovezile prezentate înaintea acesteia și perioada în cauză, decide să atribuie în mod echitabil 10.000 EUR sub acest cap. Prejudiciu moral 30. Reclamantul a solicitat 15.000 EUR pentru prejudiciile morale. De asemenea, el a lăsat această chestiune în favoarea Curții. 31. Guvernul a contestat reclamația. 32. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral.

Hotărând într-un mod echitabil, acesta îi acordă 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 33. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor juridice, după cum urmează: - 3,615,20 EUR pentru costurile procedurii de executare. Reclamantul a lăsat chestiunea la discreția Curții; - 9,580,79 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. 34. Guvernul a contestat cererile. 35. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 500 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne și de 2.000 EUR pentru procedura în fața Curții. 36. Curtea acordă o sumă totală de 2.500 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice.

Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 10.000 EUR ( zece mii de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 2.500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli legale; (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) cel care de la expirarea celor trei luni de mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 4 decembrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF GIUNTA v. ITALY (Application no. 63514/00) JUDGMENT STRASBOURG 4 December 2003 FINAL 04/03/2004 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Giunta v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr P. Lorenzen , Mr G. Bonello , Mrs F. Tulkens , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , Mr K. Hajiyev, judges , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 13 November 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1933 and lives in Terni.

RELEVANT DOMESTIC LAW

13. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30 June 2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24 June 2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

26. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 10,000 (ten thousand euros) for pecuniary damage; (ii) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) EUR 2,500 (two thousand five hundred euros) for legal costs and expenses; (iv) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 4 December 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President