CtEDO 26.08.2003 Auto

MIHAILESCU v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
26.08.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MIHAILESCU v. ROMANIA (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Florin Mihăilescu, este un național român, care s-a născut în 1924 și locuiește în județul Fălticeni, Suceava. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl Bogdan Aurescu. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1967 reclamantul a solicitat un brevet pentru o invenție. În 1971, Oficiul de Stat a eliberat brevetul reclamantului. În 1972, Ministerul Finanțelor și Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie au stabilit redevențele care urmează să fie plătite reclamantului pentru exploatarea invenției care fac obiectul brevetului. Exploatarea invenției a fost apoi atribuită unei întreprinderi de stat, împreună cu un fond special pentru acoperirea drepturilor datorate inventorilor, inclusiv reclamantului. În 1973, după ce reclamantul a primit 95 000 de lei români (ROL), plata drepturilor suplimentare a fost suspendată. În 1974 Parlamentul a adoptat legea nr. 62/1974, care a redus în mod considerabil redevențele plătibile pentru utilizarea invențiilor. În 1991 Parlamentul a adoptat legea nr. 64/1991, care prevede, printre altele, compensarea pentru persoanele care au suferit pierderi în urma efectelor prejudiciale ale legii nr. 62/1974. La 18 octombrie 1993, reclamantul a depus Curtea Regională de București o cerere pentru redevențele pe care întreprinderile de stat menționate mai sus îi datorează în temeiul brevetului original pentru utilizarea invenției. La 31 ianuarie 1996, Curtea Regională de București a permis cererea și a ordonat întreprinderii să plătească reclamantului ROL 43.082.257 în domenii de drept, precum și taxe de judecată de 200.000 ROL. Ambele părți au apelat. Reclamantul, fiind nemulțumit cu suma acordată, a susținut că instanța de primă instanță nu a avut în vedere necesitatea de a indexa rata orară și salariul minim în momentul calculului compensației datorate acestuia pe baza brevetului său original. Inculpatul a susținut că, în 1986, acesta a încetat să utilizeze metoda care este caracterul central al invenției reclamantului. Din acest motiv, dreptul reclamantului la compensare după data respectivă a fost interzis. La 15 ianuarie 1997, Curtea de Apel a permis recursul reclamantului și a modificat în parte decizia Curții regionale de la București prin acordarea ROL 73.761.200 în compensare. Curtea a respins recursul întreprinderii inculpate și a susținut restul deciziei. Acuzatul a depus un recurs la Curtea Supremă împotriva ambelor hotărâri, susținând că acțiunea reclamantului a fost depusă din timp. La 19 iunie 1997, Curtea Supremă a respins recursul ca fiind nefondată și a susținut hotărârile Curții Regionale și Curții de Apel, constatând că reclamantul și-a depus acțiunea în timp util. La 15 septembrie 1997, reclamantul și motorul-chef angajat de către întreprinderile acuzate au semnat procesul-verbal al unei reuniuni preliminare de decontare în care s-a declarat că fondurile de stat pentru plata drepturilor inventatorilor nu au fost niciodată puse la dispoziția întreprinderii. Procesul-verbal menționează în continuare că, înainte de a întocmi bilanțul negocierilor, Ministerul Finanțelor și Fondul de Stat pentru proprietate ar trebui să precizeze modul în care trebuie plătit suma datorată reclamantului. În 1997 reclamantul s-a plâns la Ministerul Finanțelor cu privire la neexecutarea hotărârii inițiale. Într-o scrisoare din 19 septembrie 1997, Ministerul a informat reclamantul că hotărârea trebuie pusă în aplicare, în lipsa căreia reclamantul ar putea depune o nouă cerere de daune. La 14 aprilie 1998, după cererea reclamantului, judecătorii Curții Regionale de București au elaborat un minut privind executarea hotărârii din 31 ianuarie 1996. În minuta menționează, printre altele, faptul că directorul general al întreprinderii a declarat că era conștient de suma datorată reclamantului în temeiul acestei hotărâri, dar că suma în cauză nu a putut fi plătită din cauza lipsei de fonduri; prin urmare, judecătorii au luat două elemente din stocul întreprinderii evaluate la ROL 416.803.322 și, respectiv, ROL 223.011.794. Aceste elemente au rămas în locația întreprinderii. De asemenea, judecătorii au stabilit o limită de 30 de zile pentru executarea hotărârii. La o dată neespecificată în 1998, judecătorii au informat reclamantul că nu au reușit să vândă bunurile confiscate de la întreprindere, deoarece nu au fost găsite cumpărători potențiali. Într-o scrisoare din 2 septembrie 1998, în urma plângerii reclamantului cu privire la neexecuția hotărârii de mai sus, Oficiul Vrancea al Fondului de stat de proprietate a informat reclamantul că este un acționar minoritar din întreprindere, că întreprinderea are dificultăți financiare și, prin urmare, nu a fost în măsură să satisfacă datoria hotărârii reclamantului. Scrisoarea menționată că Fondul a hotărât că întreprinderea ar trebui să plătească reclamantului un avans de ROL 2.000.000 până la 8 septembrie 1998, restul fiind plătit după ce bunurile confiscate au fost vândute. Cu toate acestea, nu s-a luat nicio dată măsuri pentru a pune în aplicare această decizie. La o dată neespecificată în 2001, una dintre societățile creditore ale întreprinderii a instituit proceduri de faliment împotriva întreprinderii. La 4 decembrie 2001, în conformitate cu Ordinea Guvernului nr. 11 din 23 ianuarie 1996 privind executarea datoriilor plătite bugetului de stat, diferite active ale întreprinderii debitoare au fost vândute la o licitație publică. La 17 ianuarie 2002, Curtea Regională Vrancea a făcut ca întreprinderile debitoare să facă obiectul procedurii de lichidare în conformitate cu legea nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară și falimentul. Curtea a numit, de asemenea, una dintre societățile creditoare ca administrator al activelor întreprinderii debitoare. La 21 martie 2002, Curtea Regională Vrancea a declarat că întreprinderile debitoare au faliment. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 64 privind brevetele din 11 octombrie 1991 se citesc după cum urmează: Secțiunea 61 „Disputele privind capacitatea unui inventator sau deținător de brevete, alte drepturi care rezultă dintr-un brevet, inclusiv drepturile pecuniare ale inventatorului, precum și contractele de atribuire și licență (...), intră în competența instanțelor de drept (...). Secțiunea 66 (2) „Drepturile pecuniare datorate inventorilor, pe baza brevetelor acordate pentru invențiile lor care au fost exploatate, parțial remunerate sau nemunificate, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, se negociează între inventorul și entitatea care a utilizat invenția. (...) În cazul în care părțile nu ajung la un acord, drepturile pecuniare se stabilesc în conformitate cu dispozițiile articolului 61 din prezenta lege.” Dispozițiile relevante ale Deciziei Guvernului României din 30 aprilie 1992 de aprobare a Regulamentului privind aplicarea Legii nr. 64 privind brevetele din 11 octombrie 1991 se citește după cum urmează: Capitolul 5 „Drepturile pecuniare ale inventatorilor prevăzute la art. 66 § 2 din Legea 53 - Invenții aplicate și neremunerate sau parțial remunerate (1) (...) Aceste obligații pecuniare sunt considerate datorii ca urmare a nerespectării de către stat, reprezentate de entitățile la care a fost acordat brevetul și de alte entități care au exploatatat invențiile, obligațiile sale juridice și contractuale (...).” Dispozițiile relevante ale Codului României de Procedură Civilă se citesc după cum urmează: „Cercare procedură de punere în aplicare poate fi contestată de orice persoană amănuntă sau de altă persoană interesată.” Dispozițiile relevante ale Legii nr. 64 privind reorganizarea judiciară și falimentul din 22 iunie 1995 au fost descrise după cum urmează: Secțiunea 1 „Prezenta lege se aplică entităților comerciale – persoane fizice sau întreprinderi comerciale – care nu pot să își îndeplinească datoriile comerciale (...). Secțiunea 29 (1) Orice creditor, care are o datorie specifică, lichidă și executabilă, are dreptul de a aduce în judecată o creanță împotriva debitorului, care timp de cel puțin 30 de zile a încetat să efectueze plăți. Secțiunea 31 (2) În termen de 48 de ore de la înregistrarea creanței (...), judecătorul desemnat pentru administrarea activelor debitorului transmite o copie a creanței debitorului (...).”

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă