DECIZIE
al cererilor nr. 70600/01, 70601/01, 70603/01, 70604/01, 70608/01, 70609/01, 70610/01, 78148/01, 78153/01, 78155/01, 78157/01, 78158/01, 78160/01, 78162/01 și 78163/01 împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință pe 9 septembrie 2003 într-o cameră compusă din: Domenii A.B. Baka, președinte, J.-P. Costa, Gaukur Jörundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, Doamna A. Mularoni, judecători, și Domnul T.L. Early, grefier adjunct de secție, Având în vedere cererile sus-menționate introduse pe 6 iunie, 27 noiembrie și 13 decembrie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie: ÎN FAPT Reclamantele, stabilimente de sănătate private, ale căror sedii se găsesc în Franța, sunt reprezentate înaintea Curții de Doamna François Musset, avocat la curtea de apel din Lyon.
A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamante, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Reclamantele erau legate, la momentul faptelor la originea litigiului, la casele regionale de asigurare sanitar (CPAM) prin convenții încheiate în aplicarea articolului L.162-22 al codului securității sociale atunci în vigoare. Aceste convenții fuseseră completate de avi tarifari, omologați prin decret prefectoral, care stabiliau tarifele prestațiilor furnizate de reclamante. Pe baza acestor convenții de drept privat, reclamantele facturau caselor de asigurare sanitar un forfait zilnic pentru cheltuielile de sejur și ingrijiri precum și complement pentru cheltuielile de sala de operații (FSO).
Conform articolului R.162-32 al codului securității sociale (a se vedea dreptul intern pertinent), abrogat pe 3 decembrie 1992, suma acestui complement trebuia să fie stabilită conform modalităților definite de ordonanță comună a ministrului sănătății, ministrului securității sociale și ministrului responsabil de buget. Aceasta fu obiectul ordonanței ministeriale din 28 decembrie 1990 (a se vedea dreptul intern pertinent).
Aceasta din urmă fu abrogată de art. 2 al ordonanței ministeriale din 13 mai 1991 (a se vedea dreptul intern pertinent) și apoi anulată, prin hotărâre a Consilului de Stat, pe 13 mai 1994, pentru incompetență al autorului: „Considerând că rezulta din dispozițiile precitate că tarifele de răspundere ale caselor sunt stabilite prin convenție; că articolul R 162-32-2 nr. nu are ca scop și nu ar putea avea în mod legal ca efect să atribuie în comun ministrului responsabil de sănătate, ministrului responsabil de securitate socială și ministrului responsabil de buget puterea de a fixa în mod direct și unilateral suma complementului aferent cheltuielilor de sala de operații care este unul din elementele tarifelor de răspundere; că ordonanța atacată din 28 decembrie 1990 prevede că complementul aferent cheltuielilor de sala de operații se obține înmulțind o valoare monetară a acestui complement, stabilită prin convenție, cu un coeficient determinat de diverși factori; că această ordonanță nu se limitează la definirea modalităților de stabilire a sumei complementului aferent cheltuielilor de sala de operații sau de naștere ci stabilește în mod direct suma menționată, și de aceea tariful de răspundere convențional; că este în consecință marcat de incompetență; că cele două organizații sunt întemeiată în a cere anularea; (...)" art. 1 al ordonanței din 13 mai 1991,
intrat în vigoare pe 19 mai 1991, introduce o reducere având ca efect să scadă cu 3/5imi plațile efectuate de casele de securitate socială.
Această a doua ordonanță fu abrogată cu efect la 1 aprilie 1992, apoi anulată printr-o hotărâre a Consilului de Stat din 4 martie 1996: „Considerând că potrivit articolului R 162-40 al codului securității sociale în redacția în vigoare la data ordonanței atacate comisia paritară națională este sarcina să emită aviz: 1) pe orice chestiune interesând raporturile între case și stabilimentele de hospitalizare privată menționate la articolul R 162-27; că în virtutea acestor dispozițiuni comisia paritară națională trebuia consultată înainte de intervenția ordonanței interministeriale din 13 mai 1991 referitoare la modalități de determinare a complementului aferent cheltuielilor de sala de operații în stabilimentele de hospitalizare reglate de articolul L 162-22 al codului securității sociale; Considerând că rezulta din piese din dosar și nu este, de altfel, contestat că comisia paritară națională a hospitalizării private, sesizată printr-o scrisoare a ministrului afacerilor sociale și solidarității datată 17 aprilie 1991, care nu conținea, de altfel, nicio indicație de termen, s-a reunit pe 16 mai 1991, adică ulterior datei semnării ordonanței atacate; (...) că, prin urmare ordonanța intervenind înainte ca avizul cerut de dispozițiile reglementare sus-amintite să fi fost dat, a fost luată pe o procedură neregulată și este în consecință marcat de ilegalitate;
(...)" Considerând că reduceri fuseseră în mod ilegal efectuate de casele de asigurări sanitar, reclamantele solicitară reversarea sumelor pentru perioada de 19 mai 1991 la 31 martie 1992, dată de abrogare a ordonanței din 13 mai 1991, invocând hotărârea Consilului de Stat din 4 martie 1996. Casele de asigurări sanitar refuzară să plătească reclamantelor sumele litigioase și răspunseră că trebuia să aștepte plata în așteptarea unui dispozitiv de regularizare pe cale de a fi pus în loc de casă națională. Pe 27 decembrie 1996, Parlamentul adopta o lege de validare (a se vedea dreptul intern pertinent) al actelor luate în aplicarea articolului 1 anulat al ordonanței din 13 mai 1991. Reclamantele sesizară tribunalele afacerilor de securitate socială cu mai multe cereri pentru „a trage consecințele hotărârilor Consilului de Stat și a obține rambursarea complementelor FSO reținute de case". Diferite tribunale au respins cereri reclamantelor.
În funcție de sumele în joc, reclamantele au apelat sau s-au dus direct în casație.
2. Prin diferite hotărâri, tribunalele afacerilor de securitate socială respinseră reclamantele cu motivul că art. 34 al legii din 27 decembrie 1996 validase facturările și plăți în măsura în care rezultau din aplicarea ordonanței din 13 mai 1991. Reclamantele depuseră resursuri în casație, reprochând hotărârilor că necunoșteau art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție prin negarea existenței protecției datorate creanțelor patrimoniale născute din hotărârea Consilului de Stat din 4 martie 1996 și prin refuzul de a constata că, în speța, nicio considerație, inclusiv de natură financiară, nu putea justifica validarea efectuată de art. 34 al legii din 27 decembrie 1996. Ele concluzionaseră că refuzul de a examina dacă legea de validare nu le-ar fi lipsit de un recurs efectiv, permițând ca leziunea dreptului la protecție al „bunurilor" lor să fie contestată, încălcase articolele 6 § 1 și 13 din Convenție.
Prin hotărâre din 8 iunie 2000 (Clinica Marchand, nr. 70610/01), Curtea de Casație respinse resursa în acești termeni: „(...) Având în vedere că dacă pe bună dreptate, așa cum susține exact resursa, art. 6 § 1 din Convenție se opune aplicării articolului 34 al legii din 27 decembrie 1996, din aceasta nu rezulta că pretenția [reclamantelor] să fie temeinică; Având în vedere că în fapt, în aplicarea articolului R.162-32 al Codului securității sociale atunci în vigoare, tarifele de răspundere ale organismelor de securitate socială cuprindeseră complement aferent cheltuielilor de sala de operații, suma căruia trebuia stabilită conform modalităților definite prin ordonanță interministerială; că dacă ordonanța din 28 decembrie 1990 stabilise la titlu temporar de la 1 ianuarie 1991 modalitățile necesare calcul complementului, ea fusese abrogată de art. 2 al ordonanței din 13 mai 1991, al cărei articol 1 modificase regulile de determinare a complementului menționat; că hotărârea Consilului de Stat din 4 martie 1996 anulase doar dispozițiile articolului 1 al ordonanței din 13 mai 1991, a lăsat subsistentă abrogarea ordonanței din 28 decembrie 1990; că din aceasta rezulta că pentru perioada 19 mai 1991 la 3 decembrie 1992, dată de abrogare a articolului R.162-32 precitat, niciun text reglementar nu stabilise suma complementului aferent cheltuielilor de sale de operații; că, de aceea,
[clinicile care] percepeseră, în timp ce perioada litigioasă, complementul aferent cheltuielilor de sala de operații, al cărei principiu era recunoscut de articolul R.162-32 precitat, nu dispunea, în urma anulării ordonanței din 13 mai 1991, niciun drept la plată a diferenței între ce o primise și ce ar fi trebuit să primească dacă ordonanța din 28 decembrie 1990 nu fusese abrogată; De unde rezulta că abstracție făcând de motivele trase din art. 34 al legii din 27 decembrie 1996, decizia atacată se găsea justificată din punct de vedere juridic prin aceste motive de pur drept". 3. Prin hotărâri ulterioare din 7 decembrie 2000, 26 aprilie, 31 mai și 21 iunie 2001 și 21 februarie și 23 mai 2002, Curtea de Casație respinse toate celelalte resurse în termeni strict identici cu cei folosiți în hotărârea din 8 iunie 2000. Privitor la hotărârile date în 2002, Curtea de Casație declara recurs neadmis (Clinica des Bains, nr. 78148/01) și preciza în cinci altele, la sfârșitul raționamentului, că: „...prin aceste motive, cu privire la care partidele fuseră invitate să prezinte observații" (Clinica Chenieux nr. 70601/01; Clinica Vivarais nr. 70604/01; Clinica Saint Privat 70609/01, Clinica du Parc littre nr. 78157/01, Clinica Ambroise Pare nr. 70608/01).
Dreptul intern pertinent Codul securității sociale Articolul L. 162-22, cum era în vigoare până la 1 august 1991 (modificat printr-o lege din 18 ianuarie 1991 și abrogat printr-o ordonanță din 24 aprilie 1996; nu mai este în vigoare din 1 iulie 1997) „(...) Convenții cu durată determinată, pentru fiecare disciplină, sunt încheiate între casele regionale de asigurare sanitar și stabilimentele private de îngrijiri de orice natură. (...) Aceste convenții fixează tarifele de hospitalizare la care sunt tratați asigurații sociali în aceste stabilimente, precum și tarifele de răspundere ale caselor. Aceste tarife de hospitalizare cuprind cheltuielile de analize și examinări de biologie medicală. Durata convențiilor menționate în alineatul anterior nu poate fi mai mică de cinci ani.
Aceste convenții intră în vigoare doar după omologare de autoritate administrativă. Cererea de reînnoire a convențiilor este depusă de stabiliment la casa regională de asigurare sanitar un an înainte de scadență. În caz de absență răspuns al casei opt luni înainte de scadență, convenția este reputată reînnoită prin tăcere.Refuzul de reînnoire trebuie motivat. Omologarea tarifelor convenționale este acordată în vederea, pe de o parte, a caracteristicilor proprii ale fiecărui stabiliment, în special volum activității, pe de altă parte, evoluție cheltuielilor ospitaliere definite în funcție de ipoteze economice generale și cu referință la politica socială și sanitară a Statului. (...) Un decret în Consilul de Stat stabilește condițiile aplicării alineatelor anterioare și în special modalități suspendării sau denunțării convențiilor de case și cazuri și condiții în care autoritate administrativă poate suspenda efectele omologării.
Decizia refuzului omologării trebuie motivată. În absență convenție sau dacă tarifele convenționale nu au fost omologate, casele stabilesc tarife de răspundere aplicabile menționatelor stabilimente.
Aceste tarife sunt omologate în aceleași condiții ca tarifele convenționale". Articolul R162-32 „Tarifele de răspundere menționate la articolul R162-26 de mai sus cuprind: 1) forfait zilnic pentru cheltuielile de sejur și ingrijiri infirmiere, precum și pentru cheltuielile farmaceutice care nu sunt luate în considerare la titlu al forfaitului prevăzut la 3) prezentului articol; 2) complement aferent cheltuielilor de sala de operații sau naștere ale serviciilor de chirurgie și maternitate, independent de durata ospitalizării, și suma căruia va fi stabilită conform modalităților care vor fi definite prin ordonanță comună a ministrului responsabil de sănătate, ministrului responsabil de securitate socială și ministrului responsabil de buget; 3) forfait zilnic calculat pentru fiecare stabiliment după natura sa pentru cheltuielile produselor farmaceutice înscrise pe lista specialităților farmaceutice aprobate pentru folosință de colectivități și diverse servicii publice prevăzute de articolele L 618 și următoarele din codul sănătății publice". Ordonanța din 28 decembrie 1990 stabilind modalități de determinare al complementului aferent cheltuielilor de sala de operații în stabilimentele de ospitalizare reglate de articolul L. 162-22 al codului securității sociale „Art.
1. - În stabilimentele de ospitalizare reglate de articolul L. 162-22 al codului securității sociale, complementul aferent cheltuielilor de sala de operații se obține înmulțind o valoare monetară a acestui complement, stabilită prin convenție, cu un coeficient a calculat conform formulei următoare (...) Art. 2. - Prezenta ordonanță se aplică la titlu temporar de la 1 ianuarie 1991. Se va termina la data intrării în vigoare a noilor modalități de determinare a complementului aferent cheltuielilor de sala de operații". Ordonanța din 13 mai 1991 referitoare la modalități de determinare a complementului aferent cheltuielilor de sala de operații în stabilimentele de ospitalizare reglate de articolul L. 162-22 al codului securității sociale „Art.
1. - Pentru calcul complementului aferent cheltuielilor de sala de operații în stabilimentele de îngrijiri private reglate de articolul L. 162-22 al codului securității sociale, cotarea actelor de anestezie este afectată de coeficient egal cu trei cincimi.
Art. 2. - Ordonanța din 28 decembrie 1990 de mai sus este abrogată". art. 34 al legii nr. 96-1160 din 27 decembrie 1996 (lege de finanțare a securității sociale pentru 1997) „Sub rezerva deciziilor judiciare trecute în forță de lucru judecat, facturările stabilimentelor de sănătate private reglate de articolul L.162-22 al codului securității sociale la organismes de asigurare sanitar și plăți aferente, efectuate cu titlu al complementului aferent cheltuielilor de sala de operații vizat la articolul R. 162-32 al codului precitat, sunt validate în măsura în care rezulta din aplicarea ordonanței din 13 mai 1991". Noul cod de procedură civilă art. 12 „Judecătorul tranșează litigi în conformitate cu regulile dreptului care îi sunt aplicabile.
Trebuie să dea sau restituie calificarea lor exactă faptelor și actelor litigioase fără a se opri la denumirea pe care partidele ar fi propus-o. Cu toate acestea, nu poate schimba denumirea sau fundamentul juridic atunci când partidele, în virtutea acordului expres și pentru drepturile de care au libertatea de dispunere, l-au legat prin calificări și puncte de drept la care intenționează să limiteze dezbaterea. Litigi născut, partidele pot, de asemenea, în aceleași materii și în aceeași condiție, încredința judecătorului misiunea de a statua ca arbitru echitabil, sub rezerva apelului dacă nu au renunțat în mod special". art. 16 „Judecătorul trebuie, în toate circumstanțele, să asigure respectarea și respecte el însuși principiul contradicției.
Nu poate reține, în hotărârea sa, mijloace, explicații și documente invocate sau produse de părți decât dacă acestea au putut debatelui contradictoriu. Nu poate baza hotărârea pe mijloace de drept pe care le-a ridicat din oficiu fără să invitați mai înainte partidele să prezinte observații". art. 455 „Hotărârea trebuie să expună succint pretențiile respective ale partidelor și mijloacele lor. Expunere poate revesti forma unei vize a concluziilor partidelor cu indicația datei. Hotărârea trebuie motivată. Enunță decizia sub formă de dispositiv". art. 620 „Curtea de Casație poate respinge resursa prin înlocuire motiv de pur drept cu motiv eronat.
(...)". art. 1015 „Președintele trebuie avertiza partidele cu privire la mijloace de casație care par a putea fi ridicate din oficiu și invitiți să prezinte observații în termen pe care-l fixează". [Prin decizie nr. 21-893 din 21 iunie - 5 iulie 1985 Consilul de Stat judecând în cauze contencioase anulase prezentul articol în măsura în care limitează la mijloace casație obligația președintelui de a avertiza partidele cu privire la mijloace care pot fi ridicate din oficiu, chiar dacă nu sunt de ordin public.] Jurisprudență Prima cameră civilă a Curții de Casație respinse o resursă în acești termeni: „prin aceste motive de pur drept, înlocuind, după îndeplinirea formalităților articolului 1015 din noul cod de procedură civilă, pe cei criticați, hotărârea atacată se găsește justificată din punct de vedere juridic; (...)" (15 decembrie 1999, juris data 1999-004440).
Obligația de a invita partidele să prezinte observații se impune ca precondiție la ridicarea din oficiu oricărui fel de mijloc de drept (Cass. Ch. Mixte, 10 iul 1981). Aceeași obligație se impune mijloacelor pur drept (Civ. 2, 30 nov. 1983). PRETENȚII 1. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, toate reclamantele se plâng de defect de motivare a hotărârilor Curții de Casație cu motivul că aceasta nu ar fi răspuns observațiilor lor formulate în memoriile lor în casație conținând cu toate acestea argumente care fac nega soluția din 8 iunie 2000. Toate reclamantele se plâng, de asemenea, de încălcare a autorității lucru judecat în măsura în care Curtea de Casație nu ar fi ținut seama hotărâre Consilului de Stat din 13 mai 1994 în raționamentul.
2. Cinci reclamante (Clinica Chenieux nr. 70601/01; Clinica Vivarais nr. 70604/01, Clinica Marchand nr. 70610/01, Clinica Trenel nr. 70603/01, Clinica Renoir nr. 70600/01) se plâng de încălcare principiului contradicției în măsura în care Curtea de Casație a ridicat motiv din oficiu fără ca ele să aibă posibilitate prezenta observații anterior. ÎN DREPT 1. Curtea observă că reclamantele sunt stabilimente sănătate, reprezentate de același avocat, și care ridică aceleași pretenții la adresa procedurilor înaintea camerei sociale a Curții de Casație. De aceea, Curtea consideră că cererile trebuie unite în conformitate cu art. 43 § 1 al Regulamentului. 2. Reclamantele se plâng de defect motivare hotărârilor Curții de Casație și de încălcare a acesteia al autorității lucru judecat.
Invocă art. 6 § 1 din Convenție ale cărei dispozițiuni pertinente se citesc după cum urmează: „Orice persoană are dreptul ca cauza să fie auzită în mod echitabil (...), de un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturi și obligații caracter civil (...)". Curtea reamintește că potrivit articolului 19 din Convenție are pentru sarcină să asigure respectarea angajamentelor rezultând din Convenție pentru Partidele contractante.
În special, nu îi revine să cunoască erori de fapt sau drept comise o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care ar fi putut afecta drepturi și libertăți salvaguardate Convenție (García Ruiz c. Spania, hotărâre 21 ianuarie 1999, Recueil des arrêts et décisions 1999-I, § 28). De altfel, reamintește că dacă art. 6 § 1 obligă tribunalele motiveze hotărârilor, această obligație nu poate fi înțeleasă ca exigând răspuns detaliat la fiecare argument (Van de Hurck c. Țări de Jos, hotărâre 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61, și García Ruiz precitat, § 26). În sfâr șit, interpretare dreptului intern aparține în mod prim autoritățile interne (Edificaciones March Gallego SA c. Spania, hotărâre 19 februarie 1998, Recueil 1998-I, nr. 64, § 33). În prezentele afaceri, reclamantele reprochează Curții de Casație să nu fi cunoscut regulile procesului echitabil fiindcă motivare respingere recursei lor nu răspunde argumentării dezvoltate în memoriile lor în casație.
Curtea observă cu toate acestea că decizii litigioase sunt larg motivate și că Curtea de Casație a explicat poziția sa cât privește portanță legii validare 1996 și cât privește absență reglementării permițând reclamantele valorifice drepturi. Faptul că Curtea de Casație statuese prin substituire "motiv pur drept" aparține aprecierii sale discreționare pe care nu aparține Curții cenzura în măsura în care afacere nu prezintă niciun element arbitrare. Curtea adaugă că pretenție trase încălcare autorității lucru judecat de Curtea de Casație nu ar putea mai prosper deoarece constituie una din mijloace casație supuse Curții de Casație și că vizează interpretare și aplicare dreptului intern, domeniu rezervat competenței jurisdicțiilor interne.
Rezulta din aceasta că această parte cerere trebuie respinsă ca fiind manifest netemeinică în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Cinci reclamante (Clinica Chenieux nr. 70601/01; Clinica Vivarais nr. 70604/01, Clinica Marchand nr. 70610/01, Clinica Trenel nr. 70603/01, Clinica Renoir nr. 70600/01) se plâng de încălcare principiului contradicției, garantat art. 6 § 1 din Convenție. Curtea observă dintr-o dată că pretenție este foarte în general formulată reclamantele fiindcă nu precizează niciodată, cu excepția Clinicii Marchand, pentru care proceduri principiu contradicției ar fi fost încălcat.
Curtea observă, de altfel, și aceasta nu este lipsit orice legătură cu prima observație, că pretenție litigioasă nu ar putea în niciun caz fi examinată în cererile nr. 70601/01 și 70604/01 în măsura în care Curtea de Casație, în hotărârile date în 2002, luase grijă preciza că partidele fuseră invitate prezenta observații fără chiar că aceasta fie ridicată în formularele cerere trimise Curții. Curtea constată încă că privitor petiția nr. 70610/01, reclamanta se plâng de încălcare principiului contradicției în procedura care condus la adoptare hotărâre principiu din 8 iunie 2000. Or, trebuie constatat că această hotărâre este anterior mai mult șase luni datei introducere cerere (adică 6 iunie 2001) și că pretenția este în consecință tardivă.
În sfâr șit, pentru două cererile rămase, Curtea observă că reclamantele plâng de aceasta că Curtea de Casație statuese prin substituire "motiv pur drept" fără răspunde argumentării pe care cu toate acestea o formulaseră la adresa poziție principiu luată Curtea de Casație 8 iunie 2000. Dincolo că Curtea nu dispune memorii care să facă stare de asemenea argumentări, Curtea nu descoperă niciun aspect încălcare articolului 6 § 1 din Convenție în măsura în care poziție principiu luată Curtea de Casație era cunoscută din 8 iunie 2000 reclamantele și că, de aceea, nu apare că ele poată se plâng de nu având cunoștință elementelor necesare pentru tranșare litigii ulteriori. Ținând seama celor precedente, aceasta a doua parte cerere trebuie respinsă prin aplicare paragrafe 1, 3 și 4 articolului 35 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Hotărăște să unească cererile; Declară cererile inadmisibile. T.L. Early A.B. Baka Grefier adjunct Președinte ANEXĂ
70600/01
Introdusă 06/06/01 70601/01
Introdusă 06/06/01 70603/01
Introdusă 06/06/01 70604/01
Introdusă 06/06/01 70608/01
Introdusă 06/06/01 70609/01
Introdusă 06/06/01 70610/01
CLINICA MARCHAND
Introdusă 06/06/01 78148/01
Introdusă 27/11/01 78153/01
Introdusă 27/11/01 78155/01
Introdusă 13/12/01 78157/01
Introdusă 13/12/01 78158/01
Introdusă 13/12/01 78160/01
Introdusă 13/12/01 78162/01
Introdusă 13/12/01 78163/01
Introdusă 13/12/01
DÉCISION
des requêtes n os 70600/01, 70601/01, 70603/01, 70604/01, 70608/01, 70609/01, 70610/01, 78148/01, 78153/01, 78155/01, 78157/01, 78158/01, 78160/01, 78162/01 et 78163/01 contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. A.B. Baka , président , J.-P. Costa , Gaukur Jörundsson , L. Loucaides , C. Bîrsan , M. Ugrekhelidze, M me A. Mularoni, juges , et de M. T.L. Early, greffier adjoint de section , Vu les requêtes susmentionnées introduites les 6 juin, 27 novembre et 13 décembre 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérantes, établissements de santé privés, dont les sièges se trouvent en France, sont représentées devant la Cour par M e François Musset, avocat à la cour d’appel de Lyon.
A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit. 1. Les requérantes étaient liées, au moment des faits à l’origine du litige, aux caisses régionales d’assurance maladie (CPAM) par des conventions passées en application de l’article L.162-22 du code de sécurité sociale alors en vigueur. Ces conventions avaient été complétées par des avenants tarifaires, homologués par arrêté préfectoral, qui fixaient les tarifs des prestations fournies par les requérantes. Sur la base de ces conventions de droit privé, les requérantes facturaient aux caisses d’assurance maladie un forfait journalier pour les frais de séjour et de soins ainsi qu’un complément pour frais de salle d’opération (FSO).
Aux termes de l’article R.162-32 du code de la sécurité sociale (voir droit interne pertinent), abrogé le 3 décembre 1992, le montant de ce complément devait être fixé selon des modalités définies par un arrêté conjoint du ministre de la santé, du ministre de la sécurité sociale et du ministre chargé du budget. Ce fut l’objet de l’arrêté ministériel du 28 décembre 1990 (voir droit interne pertinent).
Ce dernier fut abrogé par l’article 2 de l’arrêté ministériel du 13 mai 1991 (voir droit interne pertinent) puis annulé, par arrêt du Conseil d’Etat, le 13 mai 1994, pour incompétence de son auteur : « Considérant qu’il résulte des dispositions précitées que les tarifs de responsabilité des caisses sont fixés par voie conventionnelle ; que l’article R 162-32-2 o n’a pas pour objet et ne saurait avoir légalement pour effet d’attribuer conjointement au ministre chargé de la santé, au ministre chargé de la sécurité sociale et au ministre chargé du budget le pouvoir de fixer directement et unilatéralement le montant du complément afférent aux frais de salle d’opération qui est un des éléments des tarifs de responsabilité ; que l’arrêté attaqué du 28 décembre 1990 prévoit que le complément afférent aux frais de salle d’opération est obtenu en multipliant une valeur monétaire de ce complément, fixée par voie conventionnelle, par un coefficient déterminé par divers facteurs ; que cet arrêté ne se borne pas à définir les modalités de fixation du montant du complément afférent aux frais de salle d’opération ou d’accouchement mais fixe directement ledit montant, et par suite le tarif de responsabilité conventionnel ; qu’il est pas suite entaché d’incompétence ; que les deux organisations sont fondées à en demander l’annulation ; (...) ». L’article 1 er de l’arrêté du 13 mai 1991,
entré en vigueur le 19 mai 1991, introduisit un abattement ayant pour effet de minorer de 3/5è les versements effectués par les caisses de sécurité sociale.
Ce deuxième arrêté fut abrogé avec effet au 1er avril 1992, puis annulé par un arrêt du Conseil d’Etat du 4 mars 1996 : « Considérant qu’aux termes de l’article R 162-40 du code de la sécurité sociale dans sa rédaction en vigueur à la date de l’arrêté attaqué la commission paritaire nationale est chargée d’émettre un avis : 1 o sur toute question intéressant les rapports entre les caisses et les établissements d’hospitalisation privés mentionnés à l’article R 162-27 ; qu’en vertu de ces dispositions la commission paritaire nationale devait être consultée avant l’intervention de l’arrêté interministériel du 13 mai 1991 relatif aux modalités de détermination du complément afférent aux frais de salle d’opération dans les établissements d’hospitalisation régis par l’article L 162-22 du code de la sécurité sociale ; Considérant qu’il ressort des pièces du dossier et n’est d’ailleurs pas contesté que la commission paritaire nationale de l’hospitalisation privée, saisie par une lettre du ministre des affaires sociales et de la solidarité datée du 17 avril 1991, qui ne contenait d’ailleurs aucune indication de délai, s’est réunie le 16 mai 1991, soit postérieurement à la date de la signature de l’arrêté attaqué ; (...) que, par suite l’arrêté intervenu avant que l’avis exigé par les dispositions réglementaires susrappelées ait été donné,
a été pris sur une procédure irrégulière et est par suite entaché d’illégalité ; (...) DECIDE Article 1 er : L’article 1er de l’arrêté du ministre des affaires sociales et de la solidarité et du ministre délégué au budget et du ministre délégué à la santé du 13 mai 1991 relatif aux modalités de détermination du complément afférent aux frais de salle d’opération dans les établissements d’hospitalisation régis par l’article L 162-22 du code de la sécurité sociale est annulé.
» Considérant que des abattements avaient été illégalement opérés par les caisses d’assurances maladie, les requérantes sollicitèrent le reversement de sommes pour la période du 19 mai 1991 au 31 mars 1992, date d’abrogation de l’arrêté du 13 mai 1991, en invoquant l’arrêt du Conseil d’Etat du 4 mars 1996. Les caisses d’assurance maladie refusèrent de payer aux requérantes les sommes litigieuses et répondirent qu’il convenait de surseoir au paiement dans l’attente d’un dispositif de régularisation sur le point d’être mis en place par la caisse nationale.
Le 27 décembre 1996, le Parlement adopta une loi de validation (voir droit interne pertinent) des actes pris en application de l’article 1er annulé de l’arrêté du 13 mai 1991. Les requérantes saisirent les tribunaux des affaires de sécurité sociale de plusieurs demandes afin « de tirer les conséquences des arrêts du Conseil d’Etat et d’obtenir le remboursement des compléments de FSO retenus par les caisses ». Différents tribunaux déboutèrent les requérantes de leurs demandes. En fonction des sommes en jeu, les requérantes firent appel ou se pourvurent directement en cassation.
2. Par différents jugements, les tribunaux des affaires de sécurité sociale déboutèrent les requérantes au motif que l’article 34 de la loi du 27 décembre 1996 avait validé les facturations et versements en tant qu’ils résultaient de l’application de l’arrêté du 13 mai 1991. Les requérantes formèrent des pourvois en cassation, en reprochant aux jugements d’avoir méconnu l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en niant l’existence de la protection due à des créances patrimoniales nées de l’arrêt du Conseil d’Etat en date du 4 mars 1996 et en refusant de constater que, en l’espèce, aucune considération, y compris de nature financière, ne pouvait justifier la validation opérée par l’article 34 de la loi du 27 décembre 1996. Elles conclurent que le refus d’examiner si la loi de validation ne les avaient pas privé d’un recours effectif, permettant que l’atteinte au droit à la protection de leurs « biens » soit contestée, avait violé les articles 6 § 1 et 13 de la Convention.
Par un arrêt du 8 juin 2000 (clinique Marchand, n o 70610/01), la Cour de cassation rejeta le pourvoi en ces termes : « (...) Attendu que si c’est à bon droit, comme le soutient exactement le pourvoi, que l’article 6 § 1 de la Convention s’oppose à l’application de l’article 34 de la loi du 27 décembre 1996, il ne s’ensuit pas pour autant que la prétention [des requérantes] soit fondée ; Attendu qu’en effet, en application de l’article R.162-32 du Code de la sécurité sociale alors en vigueur, les tarifs de responsabilité des organismes de sécurité sociale comprenaient un complément afférent aux frais de salle d’opération, dont le montant devait être fixé selon des modalités définies par un arrêté interministériel ; que si l’arrêté du 28 décembre 1990 a fixé à titre temporaire à compter du 1er janvier 1991 les modalités nécessaires au calcul du complément, il a été abrogé par l’article 2 de l’arrêté du 13 mai 1991, dont l’article 1 er a modifié les règles de détermination dudit complément ; que l’arrêt du Conseil d’Etat en date du 4 mars 1996 n’ayant annulé que les seules dispositions de l’article 1 er de l’arrêté du 13 mai 1991, a laissé subsister l’abrogation de l’arrêté du 28 décembre 1990 ; qu’il en résulte que pour la période du 19 mai 1991 au 3 décembre 1992, date d’abrogation de l’article R.162-32 précité,
aucun texte réglementaire n’a fixé le montant du complément afférent aux frais de salles d’opérations ; que, dès lors, [ les cliniques qui ont] perçu, pendant la période litigieuse, le complément afférent aux frais de salle d’opération, dont le principe était reconnu par l’article R.162-32 précité, ne disposait, à la suite de l’annulation de l’arrêté du 13 mai 1991, d’aucun droit au versement de la différence entre ce qu’elle avait reçu et ce qu’elle aurait dû recevoir si l’arrêté du 28 décembre 1990 n’avait pas été abrogé ; D’où il suit qu’abstraction faite des motifs tirés de l’article 34 de la loi du 27 décembre 1996, la décision attaquée se trouve légalement justifiée par ces motifs de pur droit ». 3. Par des arrêts ultérieurs des 7 décembre 2000, 26 avril, 31 mai et 21 juin 2001 et 21 février et 23 mai 2002, la Cour de cassation rejeta tous les autres pourvois dans des termes strictement identiques à ceux qu’elle avait utilisé dans l’arrêt du 8 juin 2000. En ce qui concerne les arrêts rendus en 2002, la Cour de cassation déclara un pourvoi non admis (Clinique des Bains, n o 78148/01) et précisa dans cinq autres, à la fin du raisonnement, que : « ...par ces motifs, sur lesquels les parties ont été invitées à présenter leurs observations » (Clinique Chenieux n o 70601/01 ; Clinique Vivarais n o 70604/01 ; Clinique Saint Privat 70609/01, Clinique du Parc littre n o 78157/01,
Clinique Ambroise Pare n o 70608/01). Le droit interne pertinent Code de sécurité sociale Article L. 162-22, tel qu’en vigueur jusqu’au 1er août 1991 (modifié par une loi du 18 janvier 1991 et abrogé par une ordonnance du 24 avril 1996 ; il n’est plus en vigueur depuis le 1 er juillet 1997) « (...) Des conventions à durée déterminée, pour chaque discipline, sont passées entre les caisses régionales d’assurance maladie et les établissements privés de soins de toute nature. (...) Ces conventions fixent les tarifs d’hospitalisation auxquels sont soignés les assurés sociaux dans ces établissements ainsi que les tarifs de responsabilité des caisses. Ces tarifs d’hospitalisation comprennent les frais d’analyses et d’examens de biologie médicale.
La durée des conventions mentionnées à l’alinéa précédent ne peut être inférieure à cinq ans. Ces conventions n’entrent en vigueur qu’après leur homologation par l’autorité administrative. La demande de renouvellement des conventions est déposée par l’établissement auprès de la caisse régionale d’assurance maladie un an avant leur échéance. En cas d’absence de réponse de la caisse huit mois avant l’échéance, la convention est réputée renouvelée par tacite reconduction. Le refus de renouvellement doit être motivé. L’homologation des tarifs conventionnels est accordée au vu, d’une part, des caractéristiques propres de chaque établissement, notamment du volume de son activité, d’autre part, de l’évolution des dépenses hospitalières définie à partir des hypothèses économiques générales et par référence à la politique sociale et sanitaire de l’Etat.
(...) Un décret en Conseil d’Etat fixe les conditions d’application des alinéas qui précèdent et notamment les modalités de la suspension ou de la dénonciation des conventions par les caisses et les cas et conditions dans lesquels l’autorité administrative peut suspendre les effets de l’homologation. La décision de refus d’homologation doit être motivée. A défaut de convention ou si les tarifs conventionnels n’ont pas été homologués, les caisses fixent des tarifs de responsabilité applicables auxdits établissements.
Ces tarifs sont homologués dans les mêmes conditions que les tarifs conventionnels ». Article R162-32 « Les tarifs de responsabilité mentionnés à l’article R162-26 ci-dessus comprennent : 1 o ) un forfait journalier pour les frais de séjour et de soins infirmiers ainsi que pour les frais pharmaceutiques qui ne sont pas pris en compte au titre du forfait prévu au 3 o du présent article ; 2 o ) un complément afférent aux frais de salle d’opération ou d’accouchement des services de chirurgie et de maternité, indépendant de la durée d’hospitalisation, et dont le montant sera fixé selon les modalités qui seront définies par un arrêté conjoint du ministre chargé de la santé, du ministre chargé de la sécurité sociale et du ministre chargé du budget ; 3 o ) un forfait journalier calculé pour chaque établissement suivant sa nature pour les dépenses de produits pharmaceutiques inscrits sur la liste des spécialités pharmaceutiques agréées à l’usage des collectivités et divers services publics prévue par les articles L 618 et suivants du code de la santé publique ». Arrêté du 28 décembre 1990 fixant les modalités de détermination du complément afférent aux frais de salle d’opération dans les établissements d’hospitalisation régis par l’article L. 162-22 du code de la sécurité sociale « Art. 1er.
- Dans les établissements d’hospitalisation régis par l’article L. 162-22 du code de la sécurité sociale, le complément afférent aux frais de salle d’opération est obtenu en multipliant une valeur monétaire de ce complément, fixée par voie conventionnelle, par un coefficient a calculé selon la formule suivante (...) Art. 2. - Le présent arrêté s’applique à titre temporaire à compter du 1er janvier 1991. Il prendra fin à la date d’entrée en vigueur de nouvelles modalités de détermination du complément afférent aux frais de salle d’opération ». Arrêté du 13 mai 1991 relatif aux modalités de détermination du complément afférent aux frais de salle d’opération dans les établissements d’hospitalisation régis par l’article L. 162-22 du code de la sécurité sociale « Art. 1er.
- Pour le calcul du complément afférent aux frais de salle d’opération dans les établissements de soins privés régis par l’article L. 162-22 du code de la sécurité sociale, la cotation des actes d’anesthésie est affectée d’un coefficient égal à trois cinquièmes.
Art. 2. - L’arrêté du 28 décembre 1990 susvisé est abrogé ». Article 34 de la loi n o 96-1160 du 27 décembre 1996 (loi de financement de la sécurité sociale pour 1997) « Sous réserve des décisions de justice passées en force de chose jugée, les facturations des établissements de santé privés régis par l’article L.162-22 du code de la sécurité sociale aux organismes d’assurance maladie et les versements y afférents, effectués au titre du complément afférent aux frais de salle d’opération visé à l’article R. 162-32 du code précité, sont validés en tant qu’ils résultent de l’application de l’arrêté du 13 mai 1991 ». Nouveau code de procédure civile Article 12 « Le juge tranche le litige conformément aux règles de droit qui lui sont applicables.
Il doit donner ou restituer leur exacte qualification aux faits et actes litigieux sans s’arrêter à la dénomination que les parties en auraient proposée. Toutefois, il ne peut changer la dénomination ou le fondement juridique lorsque les parties, en vertu d’un accord exprès et pour les droits dont elles ont la libre disposition, l’ont lié par les qualifications et points de droit auxquels elles entendent limiter le débat. Le litige né, les parties peuvent aussi, dans les mêmes matières et sous la même condition, conférer au juge la mission de statuer comme amiable compositeur, sous réserve d’appel si elles n’y ont pas spécialement renoncé ». Article 16 « Le juge doit, en toutes circonstances, faire observer et observer lui-même le principe de la contradiction.
Il ne peut retenir, dans sa décision, les moyens, les explications et les documents invoqués ou produits par les parties que si celles-ci ont été à même d’en débattre contradictoirement. Il ne peut fonder sa décision sur les moyens de droit qu’il a relevés d’office sans en avoir au préalable invité les parties à présenter leurs observations ». Article 455 « Le jugement doit exposer succinctement les prétentions respectives des parties et leurs moyens. Cet exposé peut revêtir la forme d’un visa des conclusions des parties avec l’indication de leur date. Le jugement doit être motivé. Il énonce la décision sous forme de dispositif ». Article 620 « La Cour de cassation peut rejeter le pourvoi en substituant un motif de pur droit à un motif erroné.
(...) ». Article 1015 « Le président doit avertir les parties des moyens de cassation qui paraissent pouvoir être relevés d’office et les inviter à présenter leurs observations dans le délai qu’il fixe ». [Par décision nº 21-893 en date des 21 juin - 5 juillet 1985 le Conseil d’Etat statuant au contentieux a annulé le présent article en tant qu’il limite aux moyens de cassation l’obligation faite au président d’avertir les parties des moyens qui peuvent être soulevés d’office, même s’ils ne sont pas d’ordre public.] Jurisprudence La première chambre civile de la Cour de cassation a rejeté un pourvoi en ces termes : « par ces motifs de pur droit, substitués, après accomplissement des formalités de l’article 1015 du nouveau code de procédure civile, à ceux critiqués, l’arrêt attaqué se trouve légalement justifié ; (...) » (15 décembre 1999, juris data 1999-004440).
L’obligation d’inviter les parties à présenter leurs observations s’impose comme préalable au relevé d’office de toute espèce de moyen de droit (Cass. Ch. Mixte, 10 juill 1981). La même obligation s’impose aux moyens de pur droit (Civ. 2 e , 30 nov. 1983). GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, toutes les requérantes se plaignent du défaut de motivation des arrêts de la Cour de cassation au motif que celle-ci n’aurait pas répondu à leurs observations formulées dans leurs mémoires en cassation contenant pourtant des arguments faisant échec à la solution opposée le 8 juin 2000. Toutes les requérantes se plaignent également de la violation de l’autorité de la chose jugée dans la mesure où la Cour de cassation n’aurait pas tenu compte de l’arrêt du Conseil d’Etat du 13 mai 1994 dans son raisonnement.
2. Cinq requérantes (Clinique Chenieux n o 70601/01 ; Clinique Vivarais n o 70604/01, Clinique Marchand n o 70610/01, Clinique Trenel n o 70603/01, Clinique Renoir n o 70600/01) se plaignent de la violation du principe du contradictoire dans la mesure où la Cour de cassation a soulevé un moyen d’office sans qu’elles n’aient pu présenter d’observations préalablement. EN DROIT 1. La Cour observe que les requérantes sont des établissements de santé, représentés par le même avocat, et qui soulèvent les mêmes griefs à l’encontre de procédures devant la chambre sociale de la Cour de cassation. Partant, la Cour considère que les requêtes doivent être jointes conformément à l’article 43 § 1 du Règlement.
2. Les requérantes se plaignent du défaut de motivation des arrêts de la Cour de cassation et de la violation par celle-ci de l’autorité de la chose jugée. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi : « Toute personnes a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...), par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ». La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes.
Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de faits ou de droit commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( García Ruiz c. Espagne, arrêt du 21 janvier 1999, Recueil des arrêts et décisions 1999-I, § 28). Par ailleurs, elle rappelle que si l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque arguments ( Van de Hurck c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, p. 20, § 61, et García Ruiz précité, § 26). Enfin, l’interprétation du droit interne appartient au premier chef aux autorités internes ( Edificaciones March Gallego SA c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, n o 64, § 33). Dans les présentes affaires, les requérantes reprochent à la Cour de cassation d’avoir méconnu les règles du procès équitable car la motivation de rejet de leurs pourvois ne répond pas à leurs argumentations développées dans leurs mémoires en cassation.
La Cour relève cependant que les décisions litigieuses sont largement motivées et que la Cour de cassation a expliqué sa propre position quant à la portée de la loi de validation de 1996 et quant à l’absence de réglementation permettant aux requérantes de faire valoir leurs droits. Le fait que la Cour de cassation ait statué par substitution de « motifs de pur droit » relève de son appréciation discrétionnaire qu’il n’appartient pas à la Cour de censurer dans la mesure où l’affaire ne présente aucun élément d’arbitraire. La Cour ajoute que le grief tiré de la violation de l’autorité de la chose jugée par la Cour de cassation ne saurait pas plus prospérer car il constitue un des moyens de cassation soumis à la Cour de cassation et qu’il vise l’interprétation et l’application du droit interne, domaine réservé à la compétence des juridictions internes.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Cinq requérantes (Clinique Chenieux n o 70601/01 ; Clinique Vivarais n o 70604/01, Clinique Marchand n o 70610/01, Clinique Trenel n o 70603/01, Clinique Renoir n o 70600/01) se plaignent de la violation du principe du contradictoire, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour relève d’emblée que ce grief est très généralement formulé par les requérantes puisqu’elles ne précisent jamais, à l’exception de la Clinique Marchand, pour quelles procédures le principe du contradictoire aurait été violé.
La Cour relève par ailleurs, et ceci n’est pas dénué de tout lien avec sa première observation, que le grief litigieux ne saurait en tout état de cause être examiné dans les requêtes n o 70601/01 et 70604/01 dans la mesure où la Cour de cassation, dans ses arrêts rendus en 2002, a pris soin de préciser que les parties avaient été invitées à présenter leurs observations sans même que cela soit relevé dans les formulaires de requête envoyés à la Cour. La Cour constate encore que s’agissant de la requête n o 70610/01, la requérante se plaint de la violation du principe du contradictoire dans la procédure ayant mené à l’adoption de l’arrêt de principe du 8 juin 2000. Or, force est de constater que cet arrêt est antérieur de plus de six mois de la date d’introduction de la requête (soit le 6 juin 2001) et que le grief est en conséquence tardif.
Enfin, pour les deux requêtes restantes, la Cour observe que les requérantes se plaignent de ce que la Cour de cassation a statué par substitution de « motif de pur droit » sans répondre aux argumentations que pourtant elles avaient formulé à l’encontre de la position de principe prise par la Cour de cassation le 8 juin 2000. Outre que la Cour ne dispose pas de mémoires faisant état de telles argumentations, la Cour ne décèle aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où la position de principe prise par la Cour de cassation était connue depuis le 8 juin 2000 par les requérantes et que, dès lors, il n’apparaît pas qu’elles puissent se plaindre de ne pas avoir eu connaissance des éléments nécessaires pour trancher les litiges ultérieurs.
Eu égard à ce qui précède, cette seconde partie de la requête doit être rejetée par application des paragraphes 1, 3 et 4 de l’article 35 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre les requêtes ; Déclare les requêtes irrecevables. T.L. Early A.B. Baka Greffier adjoint Président ANNEXE
70600/01
Introduite le 06/06/01 70601/01
Introduite le 06/06/01 70603/01
Introduite le 06/06/01 70604/01
Introduite le 06/06/01 70608/01
Introduite le 06/06/01 70609/01
Introduite le 06/06/01 70610/01
Introduite le 06/06/01 78148/01
Introduite le 27/11/01 78153/01
Introduite le 27/11/01 78155/01
Introduite le 13/12/01 78157/01
Introduite le 13/12/01 78158/01
Introduite le 13/12/01 78160/01
Introduite le 13/12/01 78162/01
Introduite le 13/12/01 78163/01
Introduite le 13/12/01