Serni împotriva Italiei

CAUZUL PRIMEI SECȚII DE SERNI v. ITALIA (Declarația nr. 47703/99) HOTĂRÂREA STRASBOURG 9 octombrie 2003 FINAL 09/01/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Serni v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L.

Rozakis Președintele Lorenzen Dna Tulkens, dna Vajić Levits Zagrebelsky, dna Steiner, judecători și dl Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii, care s-a deliberat în privat la 18 septembrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 47703/99) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Fiorenzo Serni („reclamantul”), la 20 noiembrie 1998. Guvernul italian („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. La 31 ianuarie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Reclamantul a murit la 12 septembrie 2002. La 7 mai 2003, moștenitorii reclamantului, și anume dna Karen Elisa Reinhold Jeppson și dna Ingrid Laila Reinhold Serni a exprimat dorința de a continua procedura în fața Curții. FACTE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1937. El a fost proprietarul unui apartament din Livorno, pe care l-a lăsat M.S. Într-o scrisoare înregistrată din 4 martie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 martie 1983. Decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă. La 9 octombrie 1984, el a servit un anunț pentru a renunta la chiriaș, dar a refuzat să plece.

Într-o scrisoare servită la chiriaș la 7 ianuarie 1986, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Livorno. 10. Prin decizia din 20 ianuarie 1986, care a fost pus în aplicare la 21 ianuarie 1986. În ianuarie 1986, Magistratul Livorno a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie eliminate până la 20 decembrie 1986. 11. La 2 aprilie 1987, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. 12. La 21 aprilie 1987, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 24 mai 1987. 13. Între 24 mai 1987 și 27 noiembrie 1998, judecătorul a făcut 18 încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 14. La 15 decembrie 1998, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. LEI DOMESTICE RELEVANT 15. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

Sistemul de control al chirielor 16. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 17. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 18. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, a intrat în vigoare o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în derogare). Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit.

19. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 20. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 21. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar l-a implicat la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului.

22. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele.

23. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 24. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care au susținut chestiuni similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , 30 noiembrie 2000, §§ 33-47.

27. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 28. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 29. Reclamantul a solicitat, în primul rând, o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care a calculat-o după cum urmează: 30 000 000 de lire italiene (ITL) [15.493,71 euro (EUR)] pentru deprecierea valorii apartamentului ca urmare a comportamentului chiriașului; cel puțin 5 000 000 de lire ITL [2582,28 EUR], pentru pierderea chiriei; ITL 7.605,100 [EUR] 3.927.71], pentru costul lucrărilor de construcție a unui nou acoperiș.

De asemenea, reclamantul a susținut că a încercat de mai multe ori să vândă apartamentul, dar el nu a putut face acest lucru deoarece apartamentul nu era vacant. 30. Guvernul a contestat aceste afirmații. 31. În ceea ce privește afirmația privind deprecierea apartamentului, Curtea reamintește că reclamantul și moștenitorii săi au dreptul să recupereze costurile direct de la chiriaș. Prin urmare, reclamația este respinsă. 32. În ceea ce privește pierderea închirierii, Curtea consideră că reclamantul nu a depus informații despre cererea sa, împreună cu documentele justificative sau bonuri relevante, în conformitate cu art. 60 din Regulamentul de procedură. Prin urmare, Curtea decide să nu se pronunțe în temeiul acestui cap. 33. În ceea ce privește costurile noii acoperișe, dacă această construcție a fost făcută necesară ca urmare a conduitii chiriașului, Curtea reamintește că reclamantul și moștenitorii săi au dreptul să recupereze costurile direct de la chiriaș.

În cazul în care, din contră, construcția nu a fost cauzată de comportamentul chiriașului, Curtea observă că costurile – ca parte deținută în comun – ar fi fost susținute de proprietar în orice caz. Prin urmare, reclamația este respinsă. 34. În ceea ce privește afirmația privind imposibilitatea vânzării apartamentului, deoarece nu există dovezi că reclamantul a încercat, dar nu a putut, să vândă apartamentul, reclamația este respinsă. Prejudiciu moral 35. Reclamantul a solicitat rambursarea pentru prejudiciile morale din cauza pierderii de sănătate. Reclamantul a lăsat problema la discreția Curții. 36, Guvernul a contestat reclamația.

37. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, hotărând pe o bază echitabilă, acordă 3000 EUR (1500 EUR pentru fiecare moștenitor) sub acest cap. Dobânzile implicite 38. Curtea consideră oportun ca dobânzile morale să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

În ceea ce privește aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că statul pârât trebuie să plătească fiecare dintre moștenitorii reclamantului, dna Karen Elisa Reinhold Jeppson și dna Ingrid Laila Reinhold Serni, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarea sumă: (i) 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) orice impozit care poate fi perceput pe suma de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 9 octombrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF SERNI v. ITALY (Application no. 47703/99) JUDGMENT STRASBOURG 9 October 2003 FINAL 09/01/2004 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Serni v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr P. Lorenzen , Mrs F. Tulkens , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mr V. Zagrebelsky, Mrs E. Steiner, judges , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 18 September 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5. The applicant was born in 1937.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

28. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay each of the heirs of the applicant, Mrs Karen Elisa Reinhold Jeppson and Mrs Ingrid Laila Reinhold Serni, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amount: (i) EUR 1,500 (one thousand five hundred euros) for non-pecuniary damage; (ii) any tax that may be chargeable on the above amount; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 9 October 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President