CtEDO 16.10.2003 AI

MASCOLO contre l'ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
16.10.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MASCOLO contre l'ITALIE (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

cererii nr. 68792/01

prezentate de Sergio MASCOLO

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), sesizată la 16 octombrie 2003 într-o cameră alcătuită din:

Domnul P. Lorenzen, Președinte,

Doamnele F. Tulkens,

Domnul E. Levits,

Doamna S. Botoucharova,

Domnii A. Kovler,

și Domnul S. Nielsen, grefier adjoint de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 15 decembrie 2000,

După deliberări, pronunță decizia următoare:

Reclamantul, Sergio Mascolo, este un resortisant italian, născut în 1964 și rezidând la Agerola (Napoli). Guvernul pârât ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Domnul U. Leanza, și de co-agenții săi succesivi, respectiv Domnul V. Esposito și Domnul V. Crisafulli.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul este proprietar al unui apartament la Castellammare di Stabia (Napoli), pe care îl închiriase unui locatar N.R.

Printr-o scrisoare recomandată din 16 septembrie 1989, reclamantul a informat locatara de intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului, adică la 4 mai 1990, și a rugat-o să elibereze locuința înainte de această dată.

Printr-un act notificat la 9 februarie 1990, reclamantul a reiterat notificarea de reziliere și a citat pe interesată să apară devant judecătorul de primă instanță din Castellammare di Stabia.

Printr-o ordonanță din 12 martie 1990, acesta din urmă a confirmat formal rezilierea contractului de închiriere și a decis că locuința trebuia eliberată cel mai târziu la 2 ianuarie 1993. Această decizie a devenit executorie la 12 martie 1990.

La 29 ianuarie 1993, reclamantul a notificat locatarului o citație pentru a elibera apartamentul.

La 18 februarie 1993, a notificat că expulsarea va fi executată la 1 martie 1993 prin executor de judecată.

Între 1 martie 1993 și 29 septembrie 2000, executorul a efectuat douăzeci și cinci tentative de expulzare, toate eșuând, deoarece reclamantul nu a putut beneficia de asistența forței publice.

La 17 octombrie 2000, reclamantul și-a recuperat apartamentul.

B.

Dreptul intern pertinent

Legea nr. 89 din 24 martie 2001, numită Legea Pinto, este redactată după cum urmează:

art. 2

(Dreptul la satisfacție echitabilă)

"1. Orice persoană care a suferit o prejudiciere patrimonială sau morală ca urmare a violării Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată prin legea nr. 848 din 4 august 1955, din cauza nerespectării "duratei rezonabile" prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție, are dreptul la satisfacție echitabilă.

a) numai prejudicierea care poate se refere la perioada depășind durata rezonabilă indicată la §1 poate fi luată în considerare;

b) prejudicierea morală este reparată nu doar prin versarea unei sume de bani, ci și prin publicarea constatării violării în formele corespunzătoare."

art. 3

(Procedura)

"1. Cererea de satisfacție echitabilă se depune la curtea de apel în a cărei rază de competență se află judecătorul care, conform articolului 11 din codul de procedură penală, este competent pentru afaceri privind magistrații teritoriului unde procedura – cu privire la care se susține violarea – s-a încheiat sau s-a stins cu privire la fond, sau este în curs.

art. 4

(Termen și condiții privind introducerea unui recurs)

"Cererea de reparație poate fi prezentată în cursul procedurii cu privire la care se susține violarea sau, sub pedeapsă de decădere, în termen de șase luni de la data la care decizia care încheie procedura sus-menționată devine definitiv."

art. 5

(Comunicări)

"Decizia care admite cererea se comunică de către grefare, nu doar părților, ci și procurorului general al Curții de Conturi, pentru a permite eventual instrucția unei proceduri de răspundere, și titularilor dreptului disciplinar ai funcționarilor implicați în procedură."

art. 6

(Dispoziție tranzitorie)

"1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toți cei care deja, în timp util, au introdus o cerere devant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru nerespectarea "duratei rezonabile" prevăzute de art. 6 § 1 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată prin legea nr. 848 din 4 august 1955, pot prezenta cererea menționată la art. 3 al prezentei legi în cazul în care Curtea Europeană nu a declarat încă cererea admisibilă. În acest caz, recursul la curtea de apel trebuie să indice data introducerii cererii devant Curtea Europeană sus-menționată.

art. 7

(Dispoziții financiare)

"1. Sarcina financiară decurgând din implementarea prezentei legi, estimată la 12.705.000.000 de lire italiene de la anul 2002, va fi acoperită prin deblocarea fondurilor înscrise la bugetul trienal 2001-2003, în cadrul capitolului prevederilor de bază ale părții curente a "Fondului special" din bugetul de estimări al Ministerului Trezorului, Bugetului și Programării Economice, pentru anul 2001. Pentru aceasta se vor utiliza proviziile aceluiași minister.

Ministerul Trezorului, al Bugetului și al Programării Economice este autorizat să aducă, prin decret, modificările necesare bugetului."

Printr-un decret-lege din 12 octombrie 2001, termenul de șase luni prevăzut la art. 6 al Legii Pinto a fost prelungit la 18 aprilie 2002.

Extracts din sentința nr. 11046/02 a Curții de Casație din 18 iunie 2002, al cărei text a fost depus la grefare la 26 iulie 2002.

"(...) Ei [Ministerul de Justiție și Președinția Consilului] susțin că judecătorii fondului ar fi trebuit să declare inadmisibilă, și în orice caz să respingă, recursul introductiv deoarece legea nr. 89/2001 nu s-ar aplica procedurii de expulzare din locuință în cadrul unei măsuri de eliberare a unei clădiri afectate pentru uz rezidențial.

(...) dacă se poate accepta teza conform căreia legea nr. 89 din 2001 nu a determinat "transpunerea în bloc" în sistemul nostru al jurisprudenței europene, trebuie de asemenea să se afirme că principiile dezvoltate de această jurisprudență trebuie luate în considerare în interpretarea legii sus-menționate care, pentru a asigura o implementare concretă a angajamentelor asumate prin convenție, trebuie interpretată în așa fel încât să garanteze protecție efectivă atât a duratei rezonabile a duratei proceselor (conform noțiunii elaborată de Curtea din Strasbourg) cât și a dreptului la reparație echitabilă în caz de încălcare.

Dacă aceasta este situația, teza susținută de opositoare, conform căreia legea nr. 89/2001 nu s-ar aplica procesului executiv, trebuie respinsă, și ar trebui afirmat mai degrabă că și această procedură face parte din domeniul de aplicare al legii.

(...) faptul constitutiv al dreptului la satisfacție echitabilă este "nerespectarea duratei rezonabile prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție". Termenul se referă deci în mod specific la cel prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, așa că această dispoziție și dreptul viu care s-a format în jurul ei prin jurisprudența Curții Europene trebuie neapărat luate în considerare în scopul interpretării legii nr. 89/2001.

(...) nu se poate ignora contextul în care a fost emisă legea nr. 89/2001. Această lege a fost introdusă în sistemul intern pentru a dota Italia cu un mijloc de recurs împotriva violării dreptului la durata rezonabilă a procesului, conform orientărilor care s-au manifestat la nivel european (nu se poate atribui nicio altă semnificație referinței univoce la art. 6 § 1 din Convenție). Prin urmare o interpretare a normei care ar exclude din domeniul de aplicare al acesteia toate încălcările de "sistem", adică încălcările decurgând din alegeri legislative care ar causa durată mai puțin rezonabilă a proceselor (în cazul de față curtea fondului chiar stabilește condițiile necesare pentru o cerere devant Înalta Curt din Strasbourg), ar termina nu doar prin a se opune Convenției, dar ar fi de asemenea evasivă cu privire la scopurile vizate de legislator.

(...) Măsura luată la apărare a comis deci eroare afirmând că trebuia exclus din domeniul de aplicare al legii nr. 89/2001 incidența asupra duratei procesului a actelor legislative sau de aplicare a acestor acte. (...)"

De la 1947, legislația privind contractele de închiriere a fost marcată de diferite intervenții ale autorităților publice, purtând asupra controlului chiriilor prin blocarea acestora, atenuat de creșterile legale decretate din când în când de guvern, precum și asupra prelungirii legale a tuturor contractelor în curs și, în final, asupra suspendării sau eșalonării executării forțate a expulsărilor.

Cu privire la prelungirea contractelor de închiriere, suspendarea executării forțate și eșalonarea expulsărilor, dreptul intern pertinent este prezentat în hotărârea dată de Curt în cauza Immobiliare Saffi c. Italie [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. Recent, un decret-lege nr. 147 din 24 iunie 2003, convertit în lege nr. 200/03, a suspendat în anumite cazuri executarea forțată a ordinelor de expulzare până la 30 iunie 2004.

a) Sistemul de control al chiriilor

Privind controlul chiriilor, evoluția legislației italiene poate fi rezumată după cum urmează.

Prima măsură pertinentă a fost legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a instituit un sistem de "chirii echitabile" (equo canone) bazat pe un număr de criterii cum ar fi suprafața și costurile de construcție ale apartamentului.

A doua măsură a fost adoptată de autoritățile italiene în august 1992, în scopul unei liberalizări progresive a pieței de închiriere. A intrat atunci în vigoare o legislație care atenuă restricțiile care afectează suma chiriilor (patti in deroga), prin care proprietarii și locatarii puteau în principiu să se abată de la chiria stabilită prin lege conveinind o altă sumă.

În final, legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformulat regimul închirierilor și a liberalizat chiriile.

b) Obligații ale locatarului în cazul restituirii tardive

Locatarul este supus obligației generale de a despăgubi proprietarul pentru orice daune cauzate de restituirea târzie a locuinței. În acest sens, art. 1591 din codul civil italian prevede:

"Locatarul care nu a plecat din locuință este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data plecării sale, precum și să-l despăgubească pentru orice prejudiciu posibil".

Cu toate acestea, legea nr. 61 din 1989 a plafonat printre altele despăgubirile pe care le putea pretinde proprietarul la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la momentul expirării contractului, indexată asupra creșterii costului vieții (art. 24 al legii nr. 392 din 27 iulie 1978) și majorată cu 20%, pentru întreaga perioadă în care proprietarul nu a putut beneficia de apartament.

Sentința nr. 482 dată în 2000 de Curtea Constituțională se referea la întrebarea dacă un asemenea plafonaj era conform Constituției. Jurisdicția constituțională răspunse afirmativ privind perioadele în care suspendarea expulsărilor fusese prescrisă prin lege, și explică că această limitare vizau reglementarea închirierilor în timp ce legislația excepțională era în vigoare și lipsa locuințelor impunea suspendarea măsurilor de execuție forțată. Dacă expulsările fusesera suspendate prin lege, legislația determina deja în avans suma despăgubirii datorate de locatar, ambele măsuri fiind provizorii și excepționale. De altfel, proprietarul găsea o compensație în faptul că era scutit de a dovedi existența prejudicierii.

Curtea Constituțională a declarat neconstitucional plafonajul despăgubirii pe care o putea solicita proprietarul în cazul în care nu putuse să-și recupereze apartamentul din cauza comportamentului locatarului și nu din intervențiunea legislatorului. Ca urmare, jurisdicția constituțională a permis proprietarului să înceapă o procedură civilă pentru a obține reparație completă a prejudicierilor cauzate de locatar.

Reclamantul se plânge conform articolului 6 § 1 din Convenție, de durata procedurii de expulzare.

Reclamantul se plânge de asemenea, conform articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate.

Reclamantul se plânge mai întâi de durata procedurii de expulzare a locatarului. Invocă art. 6 § 1 din Convenție care, în părțile sale pertinente, este redactat după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)".

Reclamantul se plânge de asemenea, conform articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. Acest articol prevede:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nici o persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a pune în aplicare legile pe care le apreciază necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau a amenzilor."

În observațiile sale, sosind la grefare la 30 octombrie 2002, Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. Remarcă că de la sentința Curții de Casație din 18 iunie 2002, al cărei text a fost depus la grefare la 26 iulie 2002, este acum clar că recursul Pinto se aplică de asemenea procedurilor de execuție a expulsărilor de locatari și că, prin urmare, orice persoană care se poate declara victimă a unei violări a articolului 6 § 1 din cauza duratei excesive a unei asemenea proceduri poate acum se adresa curții de apel competente pentru a solicita reparație. Conform Guvernului aceasta se aplică tuturor grivilor ținând seama de art. 6 § 1.

Guvernul estimează că excepția de neepuizare a căilor de recurs interne acoperă de asemenea griuri provenind din art. 1 din Protocolul Adițional din două motive.

Primul fiind că autoritățile naționale nu au nicio intenție să-și aproprie bunurile reclamantului, nici să le limiteze folosirea. Interferența pur temporală este doar o consecință a refuzului locatarului de a se supune deciziei judiciare combinat cu inactivitatea autorităților publice cu privire la acordarea forței publice. Din aceasta rezultă că violarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 este în afacerile de expulzare a locatarilor atât de strâns legată de durata excesivă a unei proceduri încât constituie în realitate doar o consecință de natură patrimonială care poate juca în planul indemnizației. Prin urmare, odată ce examinarea caracterului excesiv al procedurii este scutită de competența Curții din cauza existenței recursului Pinto, griura provenind din art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate avea o autonomie suficientă pentru a fi examinată separat.

Al doilea motiv este caracterul accesorizal al violării drepturilor inerente proprietății private în raport cu cel care privește durata procedurii. Proprietarii care se apreciază victime de durata procedurii pot cere să fie despăgubiți pentru orice daune materiale și morale legate de indisponibilitatea prelungită a bunului lor rezultând din inactivitatea autorităților publice combinată cu refuzul locatarului de a elibera locuința. În consecință, dacă Curtea ar continua să judece violări ale articolului 1 din Protocolul nr. 1, independent de orice examinare a violării articolului 6, decizia sa ar putea face dublă muncă cu cea a curții de apel.

Reclamantul consideră că problema nu era comportamentul judecătorilor ci al politicienilor care interveneau pentru a face inutilizabilă decizia judecătorului. Consideră că nu putea să se plângă de comportamentul magistratului care făcuse perfect job-ul lui ci a prefectului care nu este nici magistrat nici asistentul acestuia. Cât privește griura provenind din art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul nu este de acord cu Guvernul și insistă ca aceasta griuă să fie examinată.

Curtea observă că conform Legii Pinto persoane care au suferit prejudiciu patrimonial sau moral pot sesiza curtea de apel competentă pentru a constata violarea Convenției privind respectul duratei rezonabile a articolului 6 § 1, și a solicita acordarea unei sume ca satisfacție echitabilă.

Curtea reamintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (vezi, printre altele, Brusco c. Italie (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Giacometti și alții c. Italie (dec.), nr. 34939/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus de Legea Pinto este un recurs pe care reclamantul trebuie să îl încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta, indiferent de data introducerii cererii devant Curt.

În cadrul articolului 35, un reclamant trebuie să apeleze la căile de recurs în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparație pentru încălcările pe care le susține. Aceste căi de recurs trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, atât în practică cât și în teorie, fără care le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite. Cu toate acestea, nimic nu obliga să se folosească căi de recurs care nu sunt nici adecvate nici eficace. De altfel, conform "principiilor dreptului internațional în mod general recunoscute", anumite circumstanțe particulare pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza căile de recurs interne care i se pun la dispoziție.

Curtea subliniază că trebuie să aplice această regulă ținând behemoth seama de context: mecanismul de salvgardare a drepturilor omului pe care Părțile contractante s-au înteles să-l instituie. A recunoscut prin urmare că art. 35 trebuie aplicat cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv. A admis de altfel că regula epuizării căilor de recurs interne nu se acomodează unei aplicații automate și nu are caracter absolut; și în controlul respectării, trebuie avut în vedere contextul cauzei. Aceasta înseamnă în special că Curtea trebuie să țină seama în mod realist nu doar de căile de recurs prevăzute în teorie în sistemul juridic al Părții contractante în cauză, ci și de contextul juridic și politic în care se situează, precum și de situația personală a reclamantului (hotărârea Akdivar și alții citată, p. 1211, par. 69 și Scordino c. Italie (dec.), nr. 36813/97, CEDO 2003-...).

În cauza de față, Curtea observă mai întâi că reclamantul ar fi putut se apeleze la norma tranzitorie conținută în art. 6 al Legii Pinto. Recursul la curtea de apel îi era deci accesibil. Dar la acea vreme Guvernul nu ridicase această obiecție pentru afacerile de expulzare a locatarilor. De altfel, numeroase decizii ale curților de apel tendeau să exclude din domeniul de aplicare al Legii Pinto afacerile de expulzare a locatarilor în măsura în care problema principală rezida în faza de execuție care nu era direct sub controlul unui magistrat și incitau reclamanții să se adreseze Strasbourg.

Ulterior, când Guvernul a informat Curtea că dreptul național deschidea doravă o cale de recurs internă de epuizat, termenul prevăzut la art. 6 al Legii Pinto pentru a permite reclamanților având o cerere nedeciară încă în privința admisibilității devant Curtea Europeană să sesizeze curtea de apel competentă era expirat pentru unii dintre ei.

De altfel, Curtea constată că în materie de expulsări a locatarilor ruperea balanței corecte ce trebuie menținută între protecția dreptului proprietarilor la respectul bunurilor lor și cererile interesului general este datorată duratei procedurilor de execuție (vezi, printre multe altele, hotărârea Immobiliare Saffi c. Italie [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V).

Prin urmare, Curtea împărtășește opinia Guvernului conform căreia violarea dreptului de proprietate este strict legată de durata procedurii, de care constituie o consecință indirectă. Constată de altfel că art. 2 al Legii Pinto garantează dreptul la satisfacție echitabilă pentru "orice persoană care a suferit prejudiciu patrimonial sau moral" ca urmare a violării principiului "duratei rezonabile". Este deci probabil în cadrul aceluiași remediu prevăzut de Legea Pinto că reclamanții pot valida pretențiile lor privind repercusiunile financiare pe care lungimea excesivă a procedurii le-a avut asupra dreptului lor de proprietate, în special privind pierderi în termeni de chirii sau faptul de a trebui să închirieze alt apartament în așteptarea de a putea recupera pe cel pentru care o declarație de necesitate urgentă fusese făcută. Dar Guvernul nu clarifică relația existentă între recursul Pinto și recursul prevăzut de art. 1591 al codului civil.

Cu toate acestea, se pare că Guvernul însuși nu era convins de noua cale de recurs internă, deoarece a așteptat confirmarea Curții de Casație pentru a ridica această obiecție devant Curt și nu a furnizat decizii ale curților de apel privind repercusiunile financiare pe care lungimea excesivă a procedurii le-a avut asupra dreptului lor de proprietate. De altfel, reclamantul nu mai avea posibilitatea să sesizeze curtea de apel competentă când sentința Curții de Casație a pus capăt divergențelor relative la aplicabilitatea Legii Pinto la procedurile de execuție deoarece termenul expiraseră de la 18 aprilie 2002.

La lumina celor de mai sus, Curtea estimează că în aceste circumstanțe particulare reclamantul este scutit de obligația de a epuiza căile de recurs interne și că obiecția Guvernului nu poate fi reținută.

Conform Guvernului, reclamantul ar fi omis de asemenea sa sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul de a-i acorda asistență a forței publice.

Reclamantul denunță absența unei căi de recurs interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie privind refuzul de a acorda asistență a forței publice.

Curtea reamintește că deja a respins această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (hotărârea Immobiliare Saffi c. Italie [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea neavând motiv de a se abate de la concluziile sale anterioare, obiecția Guvernului trebuie deci respinsă.

Pe fond, Guvernul menține că măsurile în cauză cad sub controlul utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiuni sociale și tulburări ale ordinii publice în caz că un număr considerabil de expulsări ar trebui executate simultan. Conform Guvernului, ingerința în dreptul la proprietate al reclamantului nu pare disproporționată și prin urmare, nu a existat violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Privind durata procedurilor de expulzare, Guvernul susține că întârzierea în acordarea asistenței forței publice este justificată de ordinea de prioritate stabilită conform necesităților privind securitatea publică. În orice caz, Guvernul subliniază că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să determine ordinea de prioritate în executarea expulsărilor. Datele de execuție sunt acum fixate de judecătorul de primă instanță.

Curtea estimează că cererea ridică întrebări de fapt și drept complexe care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, ci necesită o examinare pe fond. Prin urmare, cererea nu poate fi declarată manifest neîntemeiată conform articolului 35 § 3 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Declară cererea admisibilă, cu toate mijloacele de fond rezervate.

Søren Nielsen

Peer Lorenzen

Grefier adjoint

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2003-11-20
0,97
CECERE contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 68344/01 présentée par Paolo CECERE contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 20 novembre 2003 en une chambre composée de : MM. C
CtEDO 2003-11-20
0,96
CECERE contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 70585/01 présentée par Enrico CECERE contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 20 novembre 2003 en une chambre composée de : MM.
CtEDO 2002-04-18
0,96
MATTA contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 55674/00 présentée par Ernesto MATTA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 18 avril 2002 en une chambre composée de M. C.L. Ro
CtEDO 2002-10-17
0,96
RECCHI contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 67796/01 présentée par Filippo Maria RECCHI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 17 octobre 2002 en une chambre composée de
CtEDO 2002-05-23
0,95
FEDERICI contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 62764/00 présentée par Mario FEDERICI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23 mai 2002 en une chambre composée de M. C
Sursă