MASCOLO contre l'ITALIE

Privind Legea Pinto Legea nr. 89 din 24 martie 2001, numită Legea Pinto, este redactată după cum urmează: art. 2 (Dreptul la satisfacție echitabilă) "1. Orice persoană care a suferit o prejudiciere patrimonială sau morală ca urmare a violării Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată prin legea nr. 848 din 4 august 1955, din cauza nerespectării "duratei rezonabile" prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție, are dreptul la satisfacție echitabilă.

Pentru aprecierea violării, judecătorul ține seama de complexitatea cauzei și, în cadrul acesteia, de comportamentul părților și al judecătorului însărcinat cu procedura, precum și de comportamentul oricărei autorități chemată să participe sau să contribuie la soluționarea acesteia.

Judecătorul determină suma reparației conform articolului 2056 din codul civil, respectând următoarele dispoziții: a) numai prejudicierea care poate se refere la perioada depășind durata rezonabilă indicată la §1 poate fi luată în considerare; b) prejudicierea morală este reparată nu doar prin versarea unei sume de bani, ci și prin publicarea constatării violării în formele corespunzătoare." art. 3 (Procedura) "1. Cererea de satisfacție echitabilă se depune la curtea de apel în a cărei rază de competență se află judecătorul care, conform articolului 11 din codul de procedură penală, este competent pentru afaceri privind magistrații teritoriului unde procedura – cu privire la care se susține violarea – s-a încheiat sau s-a stins cu privire la fond, sau este în curs. 2. Cererea se introduce printr-un recurs depus la grefera curții de apel, de un avocat care are un mandat specific conținând toate elementele menționate de art. 125 din codul de procedură civilă. 3. Recursul se adresează Ministrului de Justiție dacă este vorba de proceduri devant judecătorul obișnuit, Ministrului de Apărare dacă este vorba de proceduri devant judecătorul militar, sau Ministrului Finanțelor dacă este vorba de proceduri devant comisiile de taxe. În toate celelalte cazuri, recursul se adresează Președintelui Consilului de Miniștri.

Curtea de apel pronunță conform articolelor 737 și următoarele ale codului de procedură civilă. Recursul, precum și decizia de fixare a dezbaterilor devant camera competentă, se notifică, pe cheltuiala reclamantului, administrației pârâte la birou cu sediul permanent al avocaților statului [Avvocatura dello Stato]. Un termen de cel puțin cincisprezece zile se respectă între data notificării și cea a dezbaterilor devant cameră.

Părțile pot cere ca curtea de apel să ordoneze producerea tuturor sau unei părți din actele și documentele procedurii cu privire la care se susține violarea menționate la art. 2, și au dreptul să fie audiate, cu avocații lor, devant camera de consiliu dacă se prezintă. Părțile pot depune memorii și documente până la cinci zile înainte de data fixată pentru dezbateri devant cameră, sau până la expirarea termenului acordat de curtea de apel la cererea părților.

Curtea pronunță, în termen de patru luni după constituirea recursului, o decizie susceptibilă de atac prin casație. Decizia este imediat executorie.

Plata indemnizațiilor către beneficiari se efectuează, în limita resurselor disponibile, de la 1 ianuarie 2002." art. 4 (Termen și condiții privind introducerea unui recurs) "Cererea de reparație poate fi prezentată în cursul procedurii cu privire la care se susține violarea sau, sub pedeapsă de decădere, în termen de șase luni de la data la care decizia care încheie procedura sus-menționată devine definitiv." art. 5 (Comunicări) "Decizia care admite cererea se comunică de către grefare, nu doar părților, ci și procurorului general al Curții de Conturi, pentru a permite eventual instrucția unei proceduri de răspundere, și titularilor dreptului disciplinar ai funcționarilor implicați în procedură." art. 6 (Dispoziție tranzitorie) "1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toți cei care deja, în timp util, au introdus o cerere devant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru nerespectarea "duratei rezonabile" prevăzute de art. 6 § 1 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată prin legea nr. 848 din 4 august 1955, pot prezenta cererea menționată la art. 3 al prezentei legi în cazul în care Curtea Europeană nu a declarat încă cererea admisibilă. În acest caz, recursul la curtea de apel trebuie să indice data introducerii cererii devant Curtea Europeană sus-menționată. 2. Grefele judecătorului sesizat informează fără întârziere Ministerul Afacerilor Externe de orice cerere prezentată conform articolului 3 și în termenul prevăzut la §1 al prezentului articol." art. 7 (Dispoziții financiare) "1. Sarcina financiară decurgând din implementarea prezentei legi, estimată la 12.705.000.000 de lire italiene de la anul 2002, va fi acoperită prin deblocarea fondurilor înscrise la bugetul trienal 2001-2003, în cadrul capitolului prevederilor de bază ale părții curente a "Fondului special" din bugetul de estimări al Ministerului Trezorului, Bugetului și Programării Economice, pentru anul 2001. Pentru aceasta se vor utiliza proviziile aceluiași minister. Ministerul Trezorului, al Bugetului și al Programării Economice este autorizat să aducă, prin decret, modificările necesare bugetului." Printr-un decret-lege din 12 octombrie 2001, termenul de șase luni prevăzut la art. 6 al Legii Pinto a fost prelungit la 18 aprilie 2002. Extracts din sentința nr. 11046/02 a Curții de Casație din 18 iunie 2002, al cărei text a fost depus la grefare la 26 iulie 2002. "(...) Ei [Ministerul de Justiție și Președinția Consilului] susțin că judecătorii fondului ar fi trebuit să declare inadmisibilă, și în orice caz să respingă, recursul introductiv deoarece legea nr. 89/2001 nu s-ar aplica procedurii de expulzare din locuință în cadrul unei măsuri de eliberare a unei clădiri afectate pentru uz rezidențial. (...) dacă se poate accepta teza conform căreia legea nr. 89 din 2001 nu a determinat "transpunerea în bloc" în sistemul nostru al jurisprudenței europene, trebuie de asemenea să se afirme că principiile dezvoltate de această jurisprudență trebuie luate în considerare în interpretarea legii sus-menționate care, pentru a asigura o implementare concretă a angajamentelor asumate prin convenție, trebuie interpretată în așa fel încât să garanteze protecție efectivă atât a duratei rezonabile a duratei proceselor (conform noțiunii elaborată de Curtea din Strasbourg) cât și a dreptului la reparație echitabilă în caz de încălcare. Dacă aceasta este situația, teza susținută de opositoare, conform căreia legea nr. 89/2001 nu s-ar aplica procesului executiv, trebuie respinsă, și ar trebui afirmat mai degrabă că și această procedură face parte din domeniul de aplicare al legii. (...) faptul constitutiv al dreptului la satisfacție echitabilă este "nerespectarea duratei rezonabile prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție". Termenul se referă deci în mod specific la cel prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, așa că această dispoziție și dreptul viu care s-a format în jurul ei prin jurisprudența Curții Europene trebuie neapărat luate în considerare în scopul interpretării legii nr. 89/2001. (...) nu se poate ignora contextul în care a fost emisă legea nr. 89/2001. Această lege a fost introdusă în sistemul intern pentru a dota Italia cu un mijloc de recurs împotriva violării dreptului la durata rezonabilă a procesului, conform orientărilor care s-au manifestat la nivel european (nu se poate atribui nicio altă semnificație referinței univoce la art. 6 § 1 din Convenție). Prin urmare o interpretare a normei care ar exclude din domeniul de aplicare al acesteia toate încălcările de "sistem", adică încălcările decurgând din alegeri legislative care ar causa durată mai puțin rezonabilă a proceselor (în cazul de față curtea fondului chiar stabilește condițiile necesare pentru o cerere devant Înalta Curt din Strasbourg), ar termina nu doar prin a se opune Convenției, dar ar fi de asemenea evasivă cu privire la scopurile vizate de legislator. (...) Măsura luată la apărare a comis deci eroare afirmând că trebuia exclus din domeniul de aplicare al legii nr. 89/2001 incidența asupra duratei procesului a actelor legislative sau de aplicare a acestor acte. (...)" 2. Privind expulsările de locatari De la 1947, legislația privind contractele de închiriere a fost marcată de diferite intervenții ale autorităților publice, purtând asupra controlului chiriilor prin blocarea acestora, atenuat de creșterile legale decretate din când în când de guvern, precum și asupra prelungirii legale a tuturor contractelor în curs și, în final, asupra suspendării sau eșalonării executării forțate a expulsărilor. Cu privire la prelungirea contractelor de închiriere, suspendarea executării forțate și eșalonarea expulsărilor, dreptul intern pertinent este prezentat în hotărârea dată de Curt în cauza Immobiliare Saffi c. Italie [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. Recent, un decret-lege nr. 147 din 24 iunie 2003, convertit în lege nr. 200/03, a suspendat în anumite cazuri executarea forțată a ordinelor de expulzare până la 30 iunie 2004. a) Sistemul de control al chiriilor Privind controlul chiriilor, evoluția legislației italiene poate fi rezumată după cum urmează. Prima măsură pertinentă a fost legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a instituit un sistem de "chirii echitabile" (equo canone) bazat pe un număr de criterii cum ar fi suprafața și costurile de construcție ale apartamentului. A doua măsură a fost adoptată de autoritățile italiene în august 1992, în scopul unei liberalizări progresive a pieței de închiriere. A intrat atunci în vigoare o legislație care atenuă restricțiile care afectează suma chiriilor (patti in deroga), prin care proprietarii și locatarii puteau în principiu să se abată de la chiria stabilită prin lege conveinind o altă sumă. În final, legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformulat regimul închirierilor și a liberalizat chiriile. b) Obligații ale locatarului în cazul restituirii tardive Locatarul este supus obligației generale de a despăgubi proprietarul pentru orice daune cauzate de restituirea târzie a locuinței. În acest sens, art. 1591 din codul civil italian prevede: "Locatarul care nu a plecat din locuință este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data plecării sale, precum și să-l despăgubească pentru orice prejudiciu posibil". Cu toate acestea, legea nr. 61 din 1989 a plafonat printre altele despăgubirile pe care le putea pretinde proprietarul la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la momentul expirării contractului, indexată asupra creșterii costului vieții (art. 24 al legii nr. 392 din 27 iulie 1978) și majorată cu 20%, pentru întreaga perioadă în care proprietarul nu a putut beneficia de apartament. Sentința nr. 482 dată în 2000 de Curtea Constituțională se referea la întrebarea dacă un asemenea plafonaj era conform Constituției. Jurisdicția constituțională răspunse afirmativ privind perioadele în care suspendarea expulsărilor fusese prescrisă prin lege, și explică că această limitare vizau reglementarea închirierilor în timp ce legislația excepțională era în vigoare și lipsa locuințelor impunea suspendarea măsurilor de execuție forțată. Dacă expulsările fusesera suspendate prin lege, legislația determina deja în avans suma despăgubirii datorate de locatar, ambele măsuri fiind provizorii și excepționale. De altfel, proprietarul găsea o compensație în faptul că era scutit de a dovedi existența prejudicierii. Curtea Constituțională a declarat neconstitucional plafonajul despăgubirii pe care o putea solicita proprietarul în cazul în care nu putuse să-și recupereze apartamentul din cauza comportamentului locatarului și nu din intervențiunea legislatorului. Ca urmare, jurisdicția constituțională a permis proprietarului să înceapă o procedură civilă pentru a obține reparație completă a prejudicierilor cauzate de locatar. GRIURI Reclamantul se plânge conform articolului 6 § 1 din Convenție, de durata procedurii de expulzare. Reclamantul se plânge de asemenea, conform articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. ÎN DREPT Reclamantul se plânge mai întâi de durata procedurii de expulzare a locatarului. Invocă art. 6 § 1 din Convenție care, în părțile sale pertinente, este redactat după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)". Reclamantul se plânge de asemenea, conform articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. Acest articol prevede: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nici o persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a pune în aplicare legile pe care le apreciază necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau a amenzilor." În observațiile sale, sosind la grefare la 30 octombrie 2002, Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. Remarcă că de la sentința Curții de Casație din 18 iunie 2002, al cărei text a fost depus la grefare la 26 iulie 2002, este acum clar că recursul Pinto se aplică de asemenea procedurilor de execuție a expulsărilor de locatari și că, prin urmare, orice persoană care se poate declara victimă a unei violări a articolului 6 § 1 din cauza duratei excesive a unei asemenea proceduri poate acum se adresa curții de apel competente pentru a solicita reparație. Conform Guvernului aceasta se aplică tuturor grivilor ținând seama de art. 6 § 1. Guvernul estimează că excepția de neepuizare a căilor de recurs interne acoperă de asemenea griuri provenind din art. 1 din Protocolul Adițional din două motive. Primul fiind că autoritățile naționale nu au nicio intenție să-și aproprie bunurile reclamantului, nici să le limiteze folosirea. Interferența pur temporală este doar o consecință a refuzului locatarului de a se supune deciziei judiciare combinat cu inactivitatea autorităților publice cu privire la acordarea forței publice. Din aceasta rezultă că violarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 este în afacerile de expulzare a locatarilor atât de strâns legată de durata excesivă a unei proceduri încât constituie în realitate doar o consecință de natură patrimonială care poate juca în planul indemnizației. Prin urmare, odată ce examinarea caracterului excesiv al procedurii este scutită de competența Curții din cauza existenței recursului Pinto, griura provenind din art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate avea o autonomie suficientă pentru a fi examinată separat. Al doilea motiv este caracterul accesorizal al violării drepturilor inerente proprietății private în raport cu cel care privește durata procedurii. Proprietarii care se apreciază victime de durata procedurii pot cere să fie despăgubiți pentru orice daune materiale și morale legate de indisponibilitatea prelungită a bunului lor rezultând din inactivitatea autorităților publice combinată cu refuzul locatarului de a elibera locuința. În consecință, dacă Curtea ar continua să judece violări ale articolului 1 din Protocolul nr. 1, independent de orice examinare a violării articolului 6, decizia sa ar putea face dublă muncă cu cea a curții de apel. Reclamantul consideră că problema nu era comportamentul judecătorilor ci al politicienilor care interveneau pentru a face inutilizabilă decizia judecătorului. Consideră că nu putea să se plângă de comportamentul magistratului care făcuse perfect job-ul lui ci a prefectului care nu este nici magistrat nici asistentul acestuia. Cât privește griura provenind din art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul nu este de acord cu Guvernul și insistă ca aceasta griuă să fie examinată. Curtea observă că conform Legii Pinto persoane care au suferit prejudiciu patrimonial sau moral pot sesiza curtea de apel competentă pentru a constata violarea Convenției privind respectul duratei rezonabile a articolului 6 § 1, și a solicita acordarea unei sume ca satisfacție echitabilă. Curtea reamintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (vezi, printre altele, Brusco c. Italie (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Giacometti și alții c. Italie (dec.), nr. 34939/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus de Legea Pinto este un recurs pe care reclamantul trebuie să îl încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta, indiferent de data introducerii cererii devant Curt. În cadrul articolului 35, un reclamant trebuie să apeleze la căile de recurs în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparație pentru încălcările pe care le susține. Aceste căi de recurs trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, atât în practică cât și în teorie, fără care le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite. Cu toate acestea, nimic nu obliga să se folosească căi de recurs care nu sunt nici adecvate nici eficace. De altfel, conform "principiilor dreptului internațional în mod general recunoscute", anumite circumstanțe particulare pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza căile de recurs interne care i se pun la dispoziție. Curtea subliniază că trebuie să aplice această regulă ținând behemoth seama de context: mecanismul de salvgardare a drepturilor omului pe care Părțile contractante s-au înteles să-l instituie. A recunoscut prin urmare că art. 35 trebuie aplicat cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv. A admis de altfel că regula epuizării căilor de recurs interne nu se acomodează unei aplicații automate și nu are caracter absolut; și în controlul respectării, trebuie avut în vedere contextul cauzei. Aceasta înseamnă în special că Curtea trebuie să țină seama în mod realist nu doar de căile de recurs prevăzute în teorie în sistemul juridic al Părții contractante în cauză, ci și de contextul juridic și politic în care se situează, precum și de situația personală a reclamantului (hotărârea Akdivar și alții citată, p. 1211, par. 69 și Scordino c. Italie (dec.), nr. 36813/97, CEDO 2003-...). În cauza de față, Curtea observă mai întâi că reclamantul ar fi putut se apeleze la norma tranzitorie conținută în art. 6 al Legii Pinto. Recursul la curtea de apel îi era deci accesibil. Dar la acea vreme Guvernul nu ridicase această obiecție pentru afacerile de expulzare a locatarilor. De altfel, numeroase decizii ale curților de apel tendeau să exclude din domeniul de aplicare al Legii Pinto afacerile de expulzare a locatarilor în măsura în care problema principală rezida în faza de execuție care nu era direct sub controlul unui magistrat și incitau reclamanții să se adreseze Strasbourg. Ulterior, când Guvernul a informat Curtea că dreptul național deschidea doravă o cale de recurs internă de epuizat, termenul prevăzut la art. 6 al Legii Pinto pentru a permite reclamanților având o cerere nedeciară încă în privința admisibilității devant Curtea Europeană să sesizeze curtea de apel competentă era expirat pentru unii dintre ei. De altfel, Curtea constată că în materie de expulsări a locatarilor ruperea balanței corecte ce trebuie menținută între protecția dreptului proprietarilor la respectul bunurilor lor și cererile interesului general este datorată duratei procedurilor de execuție (vezi, printre multe altele, hotărârea Immobiliare Saffi c. Italie [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Prin urmare, Curtea împărtășește opinia Guvernului conform căreia violarea dreptului de proprietate este strict legată de durata procedurii, de care constituie o consecință indirectă. Constată de altfel că art. 2 al Legii Pinto garantează dreptul la satisfacție echitabilă pentru "orice persoană care a suferit prejudiciu patrimonial sau moral" ca urmare a violării principiului "duratei rezonabile". Este deci probabil în cadrul aceluiași remediu prevăzut de Legea Pinto că reclamanții pot valida pretențiile lor privind repercusiunile financiare pe care lungimea excesivă a procedurii le-a avut asupra dreptului lor de proprietate, în special privind pierderi în termeni de chirii sau faptul de a trebui să închirieze alt apartament în așteptarea de a putea recupera pe cel pentru care o declarație de necesitate urgentă fusese făcută. Dar Guvernul nu clarifică relația existentă între recursul Pinto și recursul prevăzut de art. 1591 al codului civil. Cu toate acestea, se pare că Guvernul însuși nu era convins de noua cale de recurs internă, deoarece a așteptat confirmarea Curții de Casație pentru a ridica această obiecție devant Curt și nu a furnizat decizii ale curților de apel privind repercusiunile financiare pe care lungimea excesivă a procedurii le-a avut asupra dreptului lor de proprietate. De altfel, reclamantul nu mai avea posibilitatea să sesizeze curtea de apel competentă când sentința Curții de Casație a pus capăt divergențelor relative la aplicabilitatea Legii Pinto la procedurile de execuție deoarece termenul expiraseră de la 18 aprilie 2002. La lumina celor de mai sus, Curtea estimează că în aceste circumstanțe particulare reclamantul este scutit de obligația de a epuiza căile de recurs interne și că obiecția Guvernului nu poate fi reținută. Conform Guvernului, reclamantul ar fi omis de asemenea sa sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul de a-i acorda asistență a forței publice. Reclamantul denunță absența unei căi de recurs interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie privind refuzul de a acorda asistență a forței publice. Curtea reamintește că deja a respins această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (hotărârea Immobiliare Saffi c. Italie [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea neavând motiv de a se abate de la concluziile sale anterioare, obiecția Guvernului trebuie deci respinsă. Pe fond, Guvernul menține că măsurile în cauză cad sub controlul utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiuni sociale și tulburări ale ordinii publice în caz că un număr considerabil de expulsări ar trebui executate simultan. Conform Guvernului, ingerința în dreptul la proprietate al reclamantului nu pare disproporționată și prin urmare, nu a existat violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Privind durata procedurilor de expulzare, Guvernul susține că întârzierea în acordarea asistenței forței publice este justificată de ordinea de prioritate stabilită conform necesităților privind securitatea publică. În orice caz, Guvernul subliniază că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să determine ordinea de prioritate în executarea expulsărilor. Datele de execuție sunt acum fixate de judecătorul de primă instanță. Curtea estimează că cererea ridică întrebări de fapt și drept complexe care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, ci necesită o examinare pe fond. Prin urmare, cererea nu poate fi declarată manifest neîntemeiată conform articolului 35 § 3 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate, Declară cererea admisibilă, cu toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Peer Lorenzen Grefier adjoint Președinte

Concernant la loi Pinto La loi n o 89 du 24 mars 2001, dite loi Pinto , est ainsi libellée : Article 2 (Droit à une satisfaction équitable) « 1. Toute personne ayant subi un préjudice patrimonial ou non patrimonial à la suite de la violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, ratifiée par la loi n o 848 du 4 août 1955, du fait du non-respect du « délai raisonnable » prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, a droit à une satisfaction équitable.

Pour apprécier la violation, le juge prend en compte la complexité de l’affaire et, dans le cadre de celle-ci, le comportement des parties et du juge chargé de la procédure, ainsi que le comportement de toute autorité appelée à participer ou à contribuer à son règlement.

Le juge détermine le montant de la réparation conformément à l’article 2056 du code civil, en respectant les dispositions suivantes : a) seul le préjudice qui peut se rapporter à la période excédant le délai raisonnable indiqué au paragraphe 1 peut être pris en compte ; b) le préjudice non patrimonial est réparé non seulement par le versement d’une somme d’argent, mais aussi par la publication du constat de violation selon les formes appropriées. » Article 3 (Procédure) « 1. La demande de satisfaction équitable est déposée auprès de la cour d’appel où siège le juge qui, selon l’article 11 du code de procédure pénale, est compétent pour les affaires concernant les magistrats du ressort où la procédure – au sujet de laquelle on allègue la violation – s’est achevée ou s’est éteinte, quant au fond, ou est pendante. 2. La demande est introduite par un recours déposé au greffe de la cour d’appel, par un avocat muni d’un mandat spécifique contenant tous les éléments visés par l’article 125 du code de procédure civile. 3. Le recours est dirigé contre le ministre de la Justice s’il s’agit de procédures devant le juge ordinaire, le ministre de la Défense s’il s’agit de procédures devant le juge militaire, ou le ministre des Finances s’il s’agit de procédures devant les commissions fiscales. Dans tous les autres cas, le recours est dirigé contre le président du Conseil des ministres.

La cour d’appel statue conformément aux articles 737 et suivants du code de procédure civile. Le recours, ainsi que la décision de fixation des débats devant la chambre compétente, est notifié, par les soins du requérant, à l’administration défenderesse domiciliée auprès du bureau des avocats de l’Etat [ Avvocatura dello Stato ]. Un délai d’au moins quinze jours doit être respecté entre la date de la notification et celle des débats devant la chambre.

Les parties peuvent demander que la cour d’appel ordonne la production de tout ou partie des actes et des documents de la procédure au sujet de laquelle on allègue la violation visée à l’article 2, et elles ont le droit d’être entendues, avec leurs avocats, devant la chambre du conseil si elles se présentent. Les parties peuvent déposer des mémoires et des documents jusqu’à cinq jours avant la date à laquelle sont prévus les débats devant la chambre, ou jusqu’à l’échéance du délai accordé par la cour d’appel sur demande des parties.

La cour prononce, dans les quatre mois suivant la formation du recours, une décision susceptible de pourvoi en cassation. La décision est immédiatement exécutoire.

Le paiement des indemnités aux ayants droit a lieu, dans la limite des ressources disponibles, à compter du 1 er janvier 2002. » Article 4 (Délai et conditions concernant l’introduction d’un recours) « La demande de réparation peut être présentée au cours de la procédure au titre de laquelle on allègue la violation ou, sous peine de déchéance, dans un délai de six mois à partir de la date à laquelle la décision concluant ladite procédure est devenue définitive. » Article 5 (Communications) « La décision qui fait droit à la demande est communiquée par le greffe, non seulement aux parties, mais aussi au procureur général près la Cour des comptes, afin de permettre l’éventuelle instruction d’une procédure en responsabilité, et aux titulaires de l’action disciplinaire des fonctionnaires concernés par la procédure. » Article 6 (Disposition transitoire) « 1. Dans les six mois à compter de la date d’entrée en vigueur de la présente loi, toutes les personnes qui ont déjà, en temps utile, introduit une requête devant la Cour européenne des Droits de l’Homme, pour non-respect du « délai raisonnable » prévu par l’article 6 § 1 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, ratifiée par la loi n o 848 du 4 août 1955, peuvent présenter la demande visée à l’article 3 de la présente loi au cas où la Cour européenne n’aurait pas encore déclaré la requête recevable. Dans ce cas, le recours auprès de la cour d’appel doit indiquer la date d’introduction de la requête devant ladite Cour européenne. 2. Le greffe du juge saisi informe sans retard le ministre des Affaires étrangères de toute demande présentée au titre de l’article 3 et dans le délai prévu au paragraphe 1 du présent article. » Article 7 (Dispositions financières) « 1. La charge financière découlant de la mise en œuvre de la présente loi, évaluée à 12 705 000 000 de lires italiennes à partir de l’année 2002, sera couverte au moyen du déblocage des fonds inscrits au budget triennal 2001-2003, dans le cadre du chapitre des prévisions de base de la partie courante du « Fonds spécial » de l’état de prévision du ministère du Trésor, du Budget et de la Programmation économique, pour l’année 2001. Pour ce faire, les provisions dudit ministère seront utilisées. Le ministère du Trésor, du Budget et de la Programmation économique est autorisé à apporter, par décret, les modifications nécessaires au budget. » Par un décret-loi du 12 octobre 2001, le délai de six mois prévu à l’article 6 de la loi Pinto fut prorogé au 18 avril 2002. Extraits de l’arrêt n o 11046/02 de la Cour de cassation du 18 juin 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 26 juillet 2002. « (...) Ils [le Ministère de la Justice et la Présidence du Conseil] soutiennent que les juges du fond auraient dû déclarer irrecevable, et en tout cas rejeter, le recours introductif parce que la loi n o 89/2001 ne serait pas applicable à la procédure d’expulsion des lieux dans le cadre d’une mesure de libération d’un immeuble affecté à usage d’habitation. (...) si on peut accepter la thèse selon laquelle la loi n o 89 de 2001 n’a pas déterminé la « transposition en bloc » dans notre système de la jurisprudence européenne, il y a lieu également d’affirmer que les principes mis au point par cette jurisprudence doivent être pris en compte dans l’interprétation de la loi précitée laquelle, pour assurer une mise en œuvre concrète des engagements pris avec la convention, doit être interprétée de façon à garantir une sauvegarde effective tant du délai raisonnable de la durée des procès (conformément à la notion qu’en a élaboré la Cour de Strasbourg) que du droit à une réparation équitable en cas de violation. Si telle est la situation, la thèse soutenue par les opposantes, selon lesquelles la loi n o 89/2001 ne s’appliquerait pas au procès exécutif, est à rejeter, et il faudrait au contraire affirmer que cette procédure aussi fait partie du cadre d’application de la loi. (...) le fait constitutif du droit à la réparation équitable c’est « l’inobservation du délai raisonnable visé à l’article 6 § 1 de la Convention ». Le terme se réfère donc de façon spécifique à celui prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, de sorte que cette disposition et le droit vivant qui s’est formé autour d’elle à travers la jurisprudence de la Cour européenne doivent nécessairement être pris en compte aux fins de l’interprétation de la loi n o 89/2001. (...) on ne saurait ignorer le contexte dans lequel la loi n o 89/2001 a été émanée. Cette loi a été introduite dans le système interne pour doter l’Italie d’un moyen de recours contre la violation du droit à la durée raisonnable du procès, selon les orientations qui se sont manifestée sur le plan européen (on ne peut attribuer aucune autre signification au rappel univoque à l’article 6 § 1 de la Convention). Donc une interprétation de la norme qui exclurait de son cadre d’application toutes les violations de « système », à savoir les violations découlant de choix législatifs qui entraîneraient une durée moins que raisonnable des procès (dans le cas d’espèce la cour du fond elle-même établit les conditions requises pour une requête devant la Haute Cour de Strasbourg), finirait non seulement par se mettre contre la Convention, mais serait également élusive des finalités visées par le législateur. (...) La mesure prise à partie a donc fait erreur en affirmant qu’il fallait exclure du cadre d’application de la loi n o 89/2001 l’incidence sur la durée du procès des actes législatifs ou d’application de ces actes. (...) » 2. Concernant les expulsions de locataires Depuis 1947, la législation en matière de baux d’habitation a été marquée par différentes interventions des pouvoirs publics, portant sur le contrôle des loyers au moyen du blocage de ceux-ci, mitigé par les augmentations légales décrétées de temps à autre par le gouvernement, ainsi que sur la prorogation légale de tous les baux en cours et, enfin, sur la suspension ou l’échelonnement de l’exécution forcée des expulsions. En ce qui concerne la prorogation des baux, la suspension de l’exécution forcée et l’échelonnement des expulsions, le droit interne pertinent est présenté dans l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire Immobiliaire Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, §§ 18-35, CEDH 1999-V. En dernier lieu, un décret-loi n o 147 du 24 juin 2003, converti en loi n o 200/03, suspendit dans certains cas l’exécution forcée des ordonnances d’expulsion jusqu’au 30 juin 2004. a ) Le système de contrôle des loyers En matière de contrôle des loyers, l’évolution de la législation italienne peut se résumer comme suit. La première mesure pertinente fut la loi n o 392 du 27 juillet 1978, qui mit en place un système de « loyers équitables » ( equo canone ) reposant sur un certain nombre de critères tels que la superficie et les frais de construction de l’appartement. Une deuxième mesure fut adoptée par les autorités italiennes en août 1992, aux fins d’une libéralisation progressive du marché de la location. Entra alors en vigueur une législation qui atténuait les restrictions frappant le montant des loyers ( patti in deroga ), en vertu de laquelle les propriétaires et les locataires pouvaient en principe s’écarter du loyer fixé par la loi en convenant d’un montant différent. Enfin, la loi n o 431 du 9 décembre 1998 a réformé le régime des locations et libéralisé les loyers. b) Obligations du locataire en cas de restitution tardive Le locataire est soumis à l’obligation générale d’indemniser le propriétaire de tout dommage causé par la restitution tardive du logement. A cet égard, l’article 1591 du code civil italien dispose : « Le locataire qui n’a pas quitté les lieux est tenu de verser au propriétaire le montant convenu jusqu’à la date de son départ, ainsi que de l’indemniser de tout préjudice éventuel ». Toutefois, la loi n o 61 de 1989 a entre autres plafonné l’indemnisation que pouvait réclamer le propriétaire à une somme égale au loyer versé par le locataire au moment de l’expiration du bail, indexée sur la hausse du coût de la vie (article 24 de la loi n o 392 du 27 juillet 1978) et majorée de 20 %, pour toute la période pendant laquelle le propriétaire n’avait pu jouir de son appartement. L’arrêt n o 482 rendu en 2000 par la Cour constitutionnelle portait sur la question de savoir si un tel plafonnement était conforme à la Constitution. La juridiction constitutionnelle répondit par l’affirmative s’agissant des périodes pendant lesquelles la suspension des expulsions avait été prescrite par la loi, et expliqua que cette limitation visait à réguler les locations alors que la législation d’exception était en vigueur et que la pénurie de logements exigeait la suspension des mesures d’exécution forcée. Si les expulsions avaient été suspendues en vertu de la loi, la législation avait par avance déterminé le montant de l’indemnisation due par le locataire, ces deux mesures étant provisoires et exceptionnelles. Du reste, le propriétaire y trouvait une compensation dans le fait qu’il était dispensé de démontrer l’existence d’un préjudice. La Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnel le plafonnement de l’indemnisation pouvant être sollicitée par le propriétaire dans le cas où il s’était trouvé dans l’incapacité de reprendre possession de l’appartement en raison du comportement du locataire et non de l’intervention du législateur. En conséquence, la juridiction constitutionnelle a ainsi permis au propriétaire d’engager une procédure civile pour obtenir pleine réparation des préjudices causés par le locataire. GRIEFS Le requérant se plaint au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée de la procédure d’expulsion. Le requérant se plaint également, au titre de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, que l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété. EN DROIT Le requérant se plaint tout d’abord de la durée de la procédure d’expulsion de locataire. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le requérant se plaint également, au titre de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, que l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété. Cet article dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Dans ses observations, parvenues au greffe le 30 octobre 2002, le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il note que depuis l’arrêt de la Cour de cassation du 18 juin 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 26 juillet 2002, il est désormais clair que le recours Pinto s’applique également aux procédures d’exécution des expulsions de locataires et que, par conséquent, toute personne pouvant se réclamer victime d’une violation de l’article 6 § 1 en raison de la durée excessive d’une telle procédure peut dorénavant s’adresser à la cour d’appel compétente afin de demander réparation. Selon le Gouvernement ceci s’applique à tous les griefs tirés de l’article 6 § 1. Le Gouvernement estime que l’exception de non-épuisement des voies de recours interne couvre également le grief tiré de l’article 1 du Protocole Additionnel pour deux raisons. La première étant que les autorités nationales n’ont aucune intention de s’approprier les biens du requérant, ni d’en limiter l’usage. L’interférence purement temporaire n’est que la conséquence du refus du locataire de se soumettre à la décision judiciaire combiné avec l’inaction des pouvoirs publics quant à l’octroi de la force publique. Il en résulte que la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 est dans les affaires d’expulsion de locataires si étroitement liée à la durée excessive d’une procédure qu’elle en constitue en réalité une simple conséquence de nature patrimoniale pouvant jouer sur le plan de l’indemnisation. Donc, une fois que l’examen du caractère excessif de la procédure est soustrait à la compétence de la Cour du fait de l’existence du recours Pinto , le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 ne saurait avoir une autonomie suffisante pour pouvoir être examiné séparément. La deuxième raison est le caractère accessoire de la violation des droits inhérents à la propriété privée par rapport à celle qui concerne la durée de la procédure. Les propriétaires qui s’estiment victimes de la durée peuvent demander à être dédommagés de tout préjudice matériel et moral lié à l’indisponibilité prolongée de leur bien résultant de l’inaction des pouvoirs publics combinée avec le refus du locataire de libérer le logement. Partant, si la Cour continuait à juger des violations de l’article 1 du Protocole n o 1, indépendamment de tout examen de la violation de l’article 6, sa décision pourrait faire double emploi avec celle de la cour d’appel. Le requérant considère que le problème n’était pas le comportement des juges mais des politiques qui intervenaient pour rendre inutilisable la décision du juge. Il considère qu’il ne pouvait pas se plaindre du comportement du magistrat qui avait parfaitement fait son travail mais du préfet qui n’est ni un magistrat ni son assistant. Quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant est en désaccord avec le Gouvernement et insiste afin que ce grief soit examiné. La Cour note que selon la loi Pinto les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable. La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Giacometti et autres c. Italie (déc.), n o 34939/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Dans le cadre de l’article 35, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues. Cependant, rien n’impose d’user de recours qui ne sont ni adéquats ni effectifs. De plus, selon les « principes de droit international généralement reconnus », certaines circonstances particulières peuvent dispenser le requérant de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes qui s’offrent à lui. La Cour souligne qu’elle doit appliquer cette règle en tenant dûment compte du contexte : le mécanisme de sauvegarde des droits de l’homme que les Parties contractantes sont convenues d’instaurer. Elle a ainsi reconnu que l’article 35 doit s’appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif. Elle a de plus admis que la règle de l’épuisement des voies de recours internes ne s’accommode pas d’une application automatique et ne revêt pas un caractère absolu; et en contrôlant le respect, il faut avoir égard aux circonstances de la cause. Cela signifie notamment que la Cour doit tenir compte de manière réaliste non seulement des recours prévus en théorie dans le système juridique de la Partie contractante concernée, mais également du contexte juridique et politique dans lequel ils se situent ainsi que de la situation personnelle du requérant (arrêt Akdivar et autres précité, p. 1211, par. 69 et Scordino c. Italie (déc.), n o 36813/97, CEDH 2003 ‑ ...). En l’espèce, la Cour observe tout d’abord que le requérant aurait pu se prévaloir de la norme transitoire contenue dans l’article 6 de la loi Pinto . Le recours à la cour d’appel lui était donc accessible. Mais à cette époque le Gouvernement n’avait pas soulevé cette objection pour les affaires d’expulsion de locataire. De plus, de nombreuses décisions des cours d’appel tendaient à exclure du champ d’application de la loi Pinto les affaires d’expulsions de locataires dans la mesure où le problème principal résidait dans la phase d’exécution qui n’était pas directement sous le contrôle d’un magistrat et incitaient les requérants à s’adresser à Strasbourg. Par la suite, lorsque le Gouvernement a informé la Cour que le droit national ouvrait dorénavant une voie de recours interne à épuiser, le délai prévu à l’article 6 de la loi Pinto pour permettre aux requérants ayant une requête non encore déclarée recevable devant la Cour européenne de saisir la cour d’appel compétente était expiré pour certains d’entre eux. Par ailleurs, la Cour relève qu’en matière d’expulsions de locataires la rupture du juste équilibre à ménager entre la protection du droit des propriétaires au respect de leur bien et les exigences de l’intérêt général est due à la durée des procédures d’exécution (voir, parmi beaucoup d’autres, arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Partant, la Cour partage l’avis du Gouvernement selon lequel la violation du droit de propriété est strictement liée à la durée de la procédure, dont elle constitue une conséquence indirecte. Elle relève en outre que l’article 2 de la loi Pinto garantit le droit à une satisfaction équitable pour «toute personne ayant subi un préjudice patrimonial ou non patrimonial » suite à la violation du principe du «délai raisonnable ». C’est donc probablement dans le cadre du même remède prévu par la loi Pinto que les requérants peuvent faire valoir leurs allégations concernant les répercussions financières que la longueur excessive de la procédure a eu sur leur droit de propriété, notamment en ce qui concerne le manque à gagner en terme de loyers ou le fait d’avoir dû louer un autre appartement en attendant de pouvoir récupérer celui pour lequel une déclaration d’urgente nécessité avait été faite. Mais le Gouvernement ne clarifie pas le rapport existant entre le recours Pinto et le recours prévu à l’article 1591 du code civil. Toutefois il semble que le Gouvernement lui-même n’était pas convaincu par la nouvelle voie de recours interne, puisqu’il a attendu la confirmation de la Cour de cassation pour soulever cette objection devant la Cour et n’a pas fourni de décisions de cours d’appel concernant les répercussions financières que la longueur excessive de la procédure a eu sur leur droit de propriété. De plus, le requérant n’avait plus la possibilité de saisir la cour d’appel compétente lorsque l’arrêt de la Cour de cassation a mis fin aux divergences relatives à l’applicabilité de la loi Pinto aux procédures d’exécution puisque le terme était expiré depuis le 18 avril 2002. A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que dans ces circonstances particulières le requérant est dispensé de l’obligation d’épuiser les voies de recours interne et que l’objection du Gouvernement ne saurait être retenue. Selon le Gouvernement, le requérant aurait également omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique. Le requérant dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris une décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique. La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété du requérant ne semble pas disproportionnée et par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par l’ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n o 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions sont désormais fixées par le juge d’instance. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Søren Nielsen Peer Lorenzen Greffier adjoint Président