Aalto împotriva Suediei

Reclamantul, Elvi Aalto, este un național final, care s-a născut în 1935 și trăiește în Helsingfors, Finlanda. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Pietikäinen, care locuiește în Johanneshov. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dna Inger Kalmerborn, Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a lucrat la timp integral ca asistent de curățare din 1979 până în 1993 atunci când a trebuit să se oprească din cauza durerii în gât, umerii, brațul drept, articulații genunchilor, încheieturi și articulații de deget. În martie 1995 a fost acordată o pensie de invaliditate. Se presupune că invaliditatea ei a fost rezultatul efectelor dăunătoare în munca sa, reclamantul a solicitat compensație (livränta).

În acest sens, ea și sfatul ei au participat la o întâlnire cu Biroul de Asigurări Sociale (Försäkringskassan) din județul de Stockholm. Se pare că cererea reclamantului de a fi auzit ca martor a fost refuzată. Un aviz din 29 aprilie 1996 de la un medic, precum și un aviz din 6 iunie 1996 de la un alt medic, atașat Biroului de Asigurări Sociale pentru a ajuta cu problemele medicale (förtroendeläkare; „medicament de asigurare”), au fost prezentate. Ambele au constatat că reducerea permanentă a capacității de muncă a reclamantului nu a fost ca urmare a unui „efect fericit”, mai degrabă suferința ei emanată din mulți ani de muncă grea și de vârsta ei dezvoltată. La 25 septembrie 1996, Oficiul de Asigurări Sociale a refuzat cererea reclamantului de compensare.

Prin recurs la Curtea Administrativă a Județeanului de la Stockholm (Länsrätten i Stockholm), reclamantul a solicitat ca o audiere orală să se desfășoare deoarece, susținând că este imposibil pentru ea să obțină un aviz detaliat de la un medic din Suedia, avocatul ei a vrut să prezinte argumente orale în cazul ei. Prin hotărârea din 13 noiembrie 1996, Curtea a declarat după cum urmează: “Procedurile din fața instanței sunt scrise. În conformitate cu secțiunea 9 din Legea de procedură a Curții Administrative (förvaltningsproceslagen), procedurile dinaintea instanțelor administrative pot include o audiere orală cu privire la o anumită chestiune atunci când există motive să presupună că deținerea unei audieri ar fi în avantajul procedurii sau în continuare determinarea rapidă a cauzei.

O audiere orală se efectuează la cererea unei părți individuale în cazul în care o astfel de audiere este necesară și nu există motive speciale pentru a desfășura o audiere. Având în vedere natura cauzei și dovezile prezentate, instanța consideră că o audiere orală nu este necesară Curtea invită [reclamantul] să prezinte nu mai târziu, 16 decembrie 1996 observațiile sale finale în acest caz. În cazul în care nu sunt prezentate documente, cazul va fi stabilit pe baza materialului disponibil”. De asemenea, ea a reiterat cererea de audiere orală, declarând că ea a pus la îndoială competența profesională a medicului de asigurare și a afirmat că, fără o audiere orală, cazul ei va fi judecat într-o manieră incompetentă, ilegală și parțială.

Ea nu a invocat nici un martor sau alte probe orale. La 14 octombrie 1997, Curtea Administrativă a Județeanului a refuzat o audiere orală și-a pronunțat hotărârea confirmand hotărârea Oficiului de Asigurări Sociale, având în vedere documentul prezentat, inclusiv declarațiile de la acești doi medici. În ceea ce privește chestiunea unei audieri orale, instanța a hotărât în ceea ce privește relevanța: „Atât [reclamantul], cât și reprezentantul ei au fost prezente la ședință, după care Oficiul de Asigurare Socială și-a luat decizia în acest caz. În aceste circumstanțe, instanța constată că cazul a fost clarificat în măsura necesară. Prin urmare, o audiere orală este inutilă.” Reclamantul a solicitat permisiunea de a face apel și o audiere orală în cadrul procedurii de concediu.

În sprijinul acestuia din urmă, ea a declarat că dorește să-l audă pe medicul de asigurare ca martor, pentru a-și confirma opinia scrisă sub jurământ, astfel încât el să poată asuma unele responsabilități pentru declarațiile sale, care, în opinia reclamantului, lipsă de relevanță. Prin decizia din 29 aprilie 1999, Curtea Administrativă de Apel (Kammarrätten i Stockholm) a refuzat o audiere orală și a dat în același timp reclamantului posibilitatea de a prezenta în termen de două săptămâni observații suplimentare pe care ar putea dori să le invoce în ceea ce privește problema de concediu la apel. Reclamantul, reprezentând cererea de audiere orală, a declarat că nici Curtea Administrativă de Apel, nici medicul de asigurare nu erau calificate în mod adecvat.

Prin decizia din 18 iunie 1999, Curtea Administrativă de Apel a refuzat să acorde reclamantului permisiunea de a apela împotriva hotărârii Tribunalului Administrativ din 14 octombrie 1997. În apelul său la Curtea Supremă Administrativă, reclamantul a declarat că a considerat clar faptele cazului din cauza observațiilor sale scrise și a faptului că a fost prezentă la întâlnirea cu Biroul de Asigurări Sociale. Cu toate acestea, avocatul ei a dorit să prezinte recursul în fața Curții de Apel administrative. La 7 februarie 2000, Curtea Supremă Administrativă (Regeringsrätten) a refuzat să intervină în apel împotriva hotărârii din 18 iunie 1999. Toate persoanele angajate care lucrează în Suedia sunt asigurate împotriva leziunilor industriale în conformitate cu Actul privind asigurarea leziunilor industriale (lagen om arbetsskadeförsäkring, 1976:380; denumit în continuare „Legea din 1976”).

Termenul de leziune industrială se referă în principal la rănile care rezultă din accidente sau alte efecte dăunătoare la locul de muncă al unei persoane. În conformitate cu capitolul 8 secțiunea 1 din Legea din 1976, un leziune industrială se raportează imediat angajatorului, care îl raportează Biroului de Asigurare Socială. Biroul obține un aviz medical privind prejudiciul. Un medic este atașat la birou pentru a-l asiste în materie medicală (doctorul de asigurare). Evaluarea dacă un prejudiciu se califică ca un prejudiciu industrial, precum și gradul de reducere a capacității unei persoane de angajare în locuri de muncă profitabile, se efectuează pe baza avizelor medicale disponibile, a evaluării medicului de asigurare a acestor avize și a oricărei alte informații referitoare la această chestiune.

Pentru ca un prejudiciu să fie calificat ca o leziune industrială, trebuie stabilită o legătură cauzală între accidentul sau efectul dăunător pe locul de muncă și problemele de sănătate ale persoanelor asigurate. Ceea ce se înțelege prin „efect fericit” este influența unui factor care este foarte probabil să provoace o leziune sau o boală, cum ar fi cea suferită de persoana asigurată. În momentul respectiv, întrebarea dacă un anumit prejudiciu sau o afecțiune suferită de persoana asigurată trebuie considerată un prejudiciu industrial a fost supusă următoarei norme speciale de probă.

În cazul în care persoana asigurată a suferit un accident sau a fost supusă unui alt efect dăunător la locul de muncă, problemele sale medicale au fost presupuse cauzate de accident sau de efectele dăunătoare în cazul în care au existat motive substanțiale în sprijinul unei astfel de concluzii (capitolul 2, secțiunea 2 din Legea din 1976 în formularea sa de la 1 ianuarie 1993 până la 30 iunie 2002). Procedura din instanța administrativă este reglementată de dispozițiile Legii de procedură a Curții Administrative (förvaltningsproceslagen, lag 1971:291 - denumită în continuare „Legea din 1971”). Secțiunea 9 prevede: „Procedura este scrisă. O audiere orală poate fi avută în legătură cu o anumită chestiune, atunci când există motive pentru a presupune că acest lucru ar fi în beneficiul procedurii sau al hotărârii rapide ale cazului.

În Curtea Administrativă de Apel și în Curtea Administrativă a Județeanului se desfășoară o audiere orală, dacă o parte individuală la procedură este solicitată și dacă nu este necesară și nu există motive speciale pentru a desfășura o audiere.” Posibilitatea unei părți individuale de a obține o audiere orală la cerere în aceste circumstanțe nu este disponibilă în cadrul procedurii dinaintea Curții Supreme de Administrație. Potrivit documentelor pregătitoare din Legea din 1971, o audiere orală poate fi un supliment valoros al procedurii scrise și poate beneficia de examinarea unui caz în două situații în special: în primul rând, atunci când este necesar să se audă un martor, un expert sau o parte sau atunci când este dificil ca o parte să prezinte cazul în scris și, în al doilea rând, atunci când diferitele poziții în acest caz trebuie rezolvate pentru a elimina problemele inutile sau inutile de litigiu.

În ultimul caz, audierea orală ia un caracter pregătitor, subliniind însă că o audiere orală nu trebuie considerată ca o alternativă la procedura scrisă, ci ca o completare a acesteia (a se vedea proiectul de legea Guvernului 1971:30, p. 535). S-a afirmat, în continuare, în ceea ce privește secțiunea 9, al treilea paragraf, că cererea unei părți de o audiere orală ar trebui să fie luată în considerare. Cu toate acestea, o astfel de cerere nu ar trebui să aibă o influență decisivă asupra acestei chestiuni, deoarece întrebarea dacă este necesară o audiere orală este determinată în principal pe baza informațiilor disponibile în acest caz. Cu toate acestea, alte circumstanțe pot fi relevante, de exemplu importanța pentru partea în cauză sau posibilitatea ca o audiere orală să îmbunătățească înțelegerea părții cu privire la o decizie viitoare în acest caz.

Cu toate acestea, dacă cazul este de caracter banal sau costurile unei audieri orale ar fi disproporționate în raport cu valorile în joc în acest caz, ar putea exista motive pentru a nu ține o audiție orală (p. 537).

The applicant, Elvi Aalto, is a Finish national, who was born in 1935 and lives in Helsingfors, Finland. She is represented before the Court by Mr Pietikäinen, who lives in Johanneshov. The respondent Government are represented by their Agent Mrs Inger Kalmerborn, Ministry for Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant worked full-time as a cleaning assistant from 1979 until 1993 when she had to stop due to pain in her neck, shoulders, right arm, knee joints, wrists and finger joints. In March 1995 she was granted a disability pension. Alleging that her disability was the result of harmful effects in her work the applicant claimed compensation (livränta).

In this respect she and her counsel attended a meeting with the Social Insurance Office (Försäkringskassan) of the County of Stockholm. Apparently, the applicant’s request that her husband be heard as a witness was refused. An opinion of 29 April 1996 from one doctor, and an opinion of 6 June 1996 from another doctor, attached to the Social Insurance Office in order to assist with medical matters (förtroendeläkare; “insurance doctor”), were submitted. They both found that the permanent reduction of the applicant’s working capacity was not as such a result of a “harmful effect”, rather her suffering emanated from many years of hard work and her developed age. On 25 September 1996 the Social Insurance Office refused the applicant’s claim for compensation.

On appeal to the County Administrative Court in Stockholm (Länsrätten i Stockholm), the applicant requested that an oral hearing be held since, alleging that it was impossible for her to obtain a detailed opinion from a doctor in Sweden, her counsel wanted to submit oral arguments on her case. By decision of 13 November 1996 the court stated as follows: ”The proceedings before the court are written. According to Section 9 of the Administrative Court Procedure Act (förvaltningsprocesslagen) the proceedings before the administrative courts may include an oral hearing with regard to a particular issue when there is reason to assume that holding a hearing would be to the advantage of the proceedings or further the speedy determination of the case.

An oral hearing shall take place at the request of an individual party to the case if such a hearing is necessary and there are no particular reasons against holding a hearing. Having regard to the nature of the case and the evidence submitted, the court finds an oral hearing unnecessary The court invites [the applicant] to submit no later that 16 December 1996 her final observations in the case. If no documents are submitted, the case will be determined on the basis of the available material”. The applicant made further submissions in the case. Also, she reiterated her request for an oral hearing, stating that she questioned the professional competence of the insurance doctor, and asserted that, without an oral hearing, her case would be adjudicated in an incompetent, unlawful and partial manner.

She did not invoke any witnesses or other oral evidence. On 14 October 1997 the County Administrative Court refused an oral hearing and delivered its judgment confirming the Social Insurance Office’s decision in the light of the material submitted, including the statements from the said two doctors. As regards the question of an oral hearing, the court held as far as relevant: “Both [the applicant] and her representative were present at the meeting, after which the Social Insurance Office made their decision in the case. Moreover, she has described thoroughly in writing her place of work and the tasks assigned to her. In these circumstances, the court finds that the case has been clarified to the extent required.

Therefore, an oral hearing is unnecessary.” The applicant requested leave to appeal and an oral hearing in the leaveto-appeal proceedings. In support of the latter she stated that she wanted to hear the insurance doctor as a witness, in order that he confirm his written opinion under oath, so that he would bear some responsibility for his statements, which in the applicant’s view lacked relevance. By decision of 29 April 1999 the Administrative Court of Appeal (Kammarrätten i Stockholm) refused an oral hearing, and gave at the same time the applicant an opportunity to submit within two weeks further observations she might wish to invoke regarding the leave-to-appeal issue. The applicant, reiterating her request for an oral hearing, stated that neither the Administrative Court of Appeal, nor the insurance doctor was adequately qualified.

By decision of 18 June 1999 the Administrative Court of Appeal refused to grant the applicant leave to appeal against the County Administrative Court’s judgment of 14 October 1997. In her appeal to the Supreme Administrative Court the applicant stated that she considered the facts of the case to be clear due to her written observations and the fact that she had been present at the meeting with the Social Insurance Office. Nevertheless, her counsel wished to make oral submission on the appeal before the Administrative Court of Appeal. On 7 February 2000 the Supreme Administrative Court (Regeringsrätten) refused leave to appeal against the decision of 18 June 1999. All gainfully employed persons working in Sweden are insured against industrial injuries in accordance with the Act on Industrial Injury Insurance (lagen om arbetsskadeförsäkring, 1976:380; hereinafter “the 1976 Act”).

The term industrial injury refers mainly to injuries that result from accidents or other harmful effects at a person’s place of work. Pursuant to chapter 8, Section 1 of the 1976 Act, an industrial injury shall immediately be reported to the employer, who shall report it to the Social Insurance Office. The office shall obtain a medical opinion concerning the injury. A physician shall be attached to the office in order to assist it in medical matters (the insurance doctor). The assessment of whether an injury qualifies as an industrial injury, as well as the degree of reduction of a person’s ability to engage in gainful employment, shall be made on the basis of the available medical opinions, the insurance doctor’s assessment of those opinions and any other information pertaining to the matter.

For an injury to be qualified as an industrial injury a causal link must be established between the accident or the harmful effect in the workplace and the insured persons’ health problems. What is meant by “harmful effect“ is the influence of a factor that is very likely to cause an injury or illness such as that incurred by the insured person. At the relevant time, the question whether a particular injury or illness incurred by the insured person was to be regarded as an industrial injury was subject to the following special rule of evidence.

If the insured person had suffered an accident or had been subjected to some other harmful effect at work, his or her medical problems were presumed to have been caused by the accident or the harmful effect if there were substantial grounds in support of such a conclusion (chapter 2, Section 2 of the 1976 Act in its wording from 1 January 1993 until 30 June 2002). The procedure in the administrative courts is governed by the provisions of the Administrative Court Procedure Act (förvaltningsprocesslagen, lag 1971:291 - hereinafter “the 1971 Act”). Section 9 provides: “The proceedings are in writing. An oral hearing may be held in regard to a certain issue, when there is reason to assume that that would be to the benefit of the proceedings or the speedy determination of the case.

In the Administrative Court of Appeal and the County Administrative Court an oral hearing shall be held if requested by an individual party to the proceedings, and if it is not unnecessary and there are no particular reasons against holding a hearing.” The possibility for an individual party to obtain an oral hearing on request under those circumstances is not available in the proceedings before the Supreme Administrative Court. According to the preparatory documents to the 1971 Act, an oral hearing can be a valuable complement to the written proceedings and may benefit the examination of a case in two situations in particular: firstly, when it is necessary to hear a witness, an expert or a party or when it is difficult for a party to present the case in writing and, secondly, when different positions in the case need to be sorted out in order to eliminate unnecessary or pointless issues of dispute.

In the latter case, the oral hearing takes on a preparatory character. It was stressed, however, that an oral hearing should not to be seen as an alternative to the written procedure but as a complement to it (see Government Bill 1971:30, p. 535). It was further stated, in respect of the third paragraph of Section 9, that a party’s request for an oral hearing should be given great consideration. However, such a request should not have a decisive influence on the matter, as the question whether an oral hearing is necessary is to be determined primarily on the basis of the available information in the case. Still, other circumstances may be of relevance, for instance the importance for the party of the matter at stake or the possibility that an oral hearing could enhance the party’s understanding of a future decision in the case.

Nevertheless, if the case is of a trivial character or the costs of an oral hearing would be disproportionate to the values at stake in the case, there could be reason not to hold an oral hearing (p. 537).