AFFAIRE BILAL BOZKURT ET AUTRES c. TURQUIE

AFFAIRE BILAL BOZKURT ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

TURCIA (Cercetarea nr. 46388/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2003 DEFINITIVF 24/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Bilal Bozkurt și alte c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Gyulumyan, judecători și V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, Renunță hotărârea pe care a adoptat-o aceasta, adoptată la această dată procedura La originea cauzei (n 46388/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care patru resortisanți ai acestui stat, Bilal Bozkurt, Izzettin Ceylan, Metin Yavuz și Mehmet Salih Karakaș le-au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( La 28 noiembrie 2000, Curtea (secțiunea întâi) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. Bozkurt, Izzettin Ceylan, Metin Yavuz și Mehmet Salih Karakaș sunt cetățeni turci, născuți în 1974, 1973, 1977 și 1964. La introducerea cererii lor, aceștia au fost reținuți în închisoarea Nazilli. La 4 iulie 1996, reclamanții au fost arestați și reținuți în incintele Secției de combatere a terorismului din cadrul Direcției de Securitate a Mazilli. La 10 iulie 1996, reclamanții au fost audiați de către judecătorul-șef al Curții de Securitate a statului, care a ordonat arestarea lor provizorie. Printr-un act de acuzare din 12 iulie 1996, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Printr-o hotărâre din 25 martie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din magistrați de carieră, dintre care unul se află în cadrul magistraturii militare, a declarat reclamanții vinovați de faptele reproșate. Ea a condamnat B. Bozkurt, în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal, la douăzeci și unu de ani de închisoare, I. Ceylan, în aplicarea aceluiași articol, la 12 ani și șase luni și, Dl Yavuz și dl S. Karakaș, la trei ani și, respectiv, nouă luni de închisoare, în temeiul articolului 169 din Codul Penal. 10. Recurenții s-au ocupat de casare. 11. Prin Hotărârea din 21 ianuarie 1998, pronunțată la 28 ianuarie 1998 în absența reclamanților și a Consiliului acestora, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. 12. La 11 martie 1998, textul hotărârii Curții de Casație a fost vărsat dosarului aflat la grefa Curții de Securitate de Stat și, prin urmare, pus la dispoziția părților. Dosarul cauzei a fost astfel închis. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 13. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4373/98, §§ 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 14. Reclamanții susțin că Curtea de Securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie o instanță independentă și egoistă care le-ar putea garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Reclamanții denunță, de asemenea, încălcarea procedurii în fața acestei instanțe și se plâng, în acest sens, că nu au beneficiat de asistență din partea unui avocat în timpul custodiei lor, că nu au avut posibilitatea de a interoga martorii acuzați și, din cauza faptului că condamnarea lor s-a bazat pe conținutul declarațiilor lor șantajate în timpul custodiei lor. În plus, reclamanții consideră că principiul egalității armelor a fost încălcat în fața Curții de Casație din cauza lipsei de notificare a avizului procurorului general și consideră că aceasta este o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (b), a articolului 6 alineatul (3) litera (c) și a articolului 6 alineatul (3) litera (d) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul, în special, la (...) b) să dispună de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. să se apere singur sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un avocat, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru (d) să interogheze sau să pună sub acuzare martorii și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii... cu privire la admisibilitate 15. Guvernul ridică trei excepții preliminare. 16. În primul rând, solicită Curții să respingă cererea în temeiul art. 35 alin. (2) lit. (b) din Convenție. În acest sens, el susține Curtea constată că, în cererea nr. 35077/97, reclamanții au formulat obiecțiuni întemeiate pe articolele 5 și 6 din convenție. Cu toate acestea, în decizia sa din 16 noiembrie 1999, Curtea a decis să elimine cererea nr. 35077/97 din rolul său, în măsura în care se referă la plângerile trase din art. 6, pe motiv că au făcut obiectul prezentei cereri înregistrate la nr. 46388/99. 18. În al doilea rând, guvernul invită Curtea să respingă cererea de neobosire a căilor de atac interne în temeiul articolului 35 din Convenție. În această privință, acesta susține că reclamanții nu și-au exprimat obiecțiunile formulate de art. 6 în niciun stadiu al procedurii în fața instanțelor interne. În susținerea argumentării sale, acesta face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, Ahmet Sadćk c. Grecia Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-V). 20. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özel c. Turcia (hotărârea menționată anterior, punctul 25). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 21. În cele din urmă, guvernul exclude nerespectarea termenului de șase luni. Această excepție se împarte în două ramuri. 22. Într-o primă etapă, acesta susține că decizia internă definitivă este cea pronunțată de Curtea de Casație la 21 ianuarie 1998 și pronunțată la 28 ianuarie 1998 și concluzionează că cererea ar fi trebuit depusă în termen de șase luni de la data pronunțării hotărârii Curții de Casație, în timp ce aceasta a fost introdusă la 10 septembrie 1998 23. Curtea arată că din textul integral al hotărârii Curții de Casație din 21 ianuarie 1998 reiese că pronunțarea sa a avut loc la 28 ianuarie 1998 în absența reclamanților și a reprezentanților acestora. Apoi, la 11 martie 1998, textul integral al acestei hotărâri a fost vărsat dosarului aflat la grefa Curții de Securitate a statului Izmir. 24. Curtea amintește că dreptul turc nu prevede comunicarea hotărârilor Curții de Casație și subliniază că, în absența unei astfel de semnificații, reclamanții nu ar fi putut avea cunoștință de conținutul hotărârii menționate anterior decât la 11 martie 1998, data punerii la dispoziția părților a deciziei (a se vedea, mutatis mutandis Papachelas c. Grecia [GC], n 31423/96, § 30-31, CEDH 1999-II Grecia, 36706/97, CEDO 2001; compară cu Seher Karataș c. Turcia (dec), n 33179/96, CEDO 2001 și Z.Y. c. Turcia (dec) n 27532/95, CEDO 2001). Cererea a fost depusă la 10 septembrie 1998, adică în termen de șase luni de la această ultimă dată. 25. constată, în ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului, că Curtea de Casație nu era în niciun caz abilitată să se pronunțe cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului, la momentul faptelor, se baza pe legislația internă. În ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa unui avocat în cadrul anchetei preliminare, guvernul susține, din nou, că nu există nicio cale de atac internă eficientă pentru a remedia situația denunțată și concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-au dat seama de ineficiența căilor de atac interne. Astfel, în ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa independenței și imparțialității, guvernul subliniază că termenul de șase luni începe să curgă de la data la care hotărârea Curții de Securitate a statului a fost pronunțată, și anume 21 ianuarie 1998, și în ceea ce privește motivul întemeiat pe absența unui avocat în cadrul anchetei preliminare, începând cu data la care reclamanții au fost reținuți provizoriu, și anume la 10 iulie 1996. Or, el arată că cererea a fost introdusă la 10 septembrie 1998. El face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, Irfan Kalan c. Turcia (dec), n 73561/01, 2 27 Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 28. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., p. Rec., 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond Cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului 29. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din convenție (a se vedea Özel citată anterior, § 33-34, și Özdemir citată anterior, §§ 36.30. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei se puteau teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-au exprimat reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, § 72 Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului Izmir nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurilor penale 32. Guvernul contestă existența unei încălcări. 33. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 34. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, §§ 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 35. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale și morale 36. Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material și moral. În ceea ce privește prejudiciul material, reclamanții, fără a-l calcula, o evaluare a pierderilor de câștiguri echivalente cu anii de închisoare. În ceea ce privește prejudiciul moral, B. Bozkurt o valorează la 100 000 EUR (EUR), I. Ceylan la 75 000 EUR, domnul Yavuz și domnul S. Karakaș la 30 000 EUR fiecare. 37. Guvernul contestă aceste pretenții. 38. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o compensație în acest sens, Hotărârea Findlay Regatul Unit din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, punctul 85. 39. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, § 49). 40. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui solicitant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel menționat anterior, punctul 27). Reclamanții solicită, de asemenea, 8 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Reclamanții nu furnizează nicio justificare. 42. Guvernul contestă aceste pretenții. 43. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea, hotărând în mod echitabil, acordă în comun reclamanților 2 000 EUR în acest sens. Interese moratorii 44. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Izmir; A declarat că nu este necesar să se examineze celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție afirmă că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; A spus că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 4 decembrie în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

BİLAL BOZKURT ET AUTRES c. TURQUIE

(Requête n

o

46388/99)

ARRÊT

STRASBOURG

4 décembre 2003

DÉFINITIF

24/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Bilal Bozkurt et autres c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

A.

Gyulumyan,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

46388/99) dirigée contre la République de Turquie et dont quatre ressortissants de cet Etat, Bilal

Bozkurt, Izzettin Ceylan, Metin Yavuz et Mehmet Salih Karakaș

(«

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («

la Commission

») le 10 septembre 1998 en vertu de l'ancien article

25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

M. İșeri, avocat à Izmir. Le

gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 28 novembre 2000, la Cour

(première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Les requérants, Bilal

Bozkurt, Izzettin Ceylan, Metin Yavuz et Mehmet Salih Karakaș, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1974, 1973, 1977 et 1964. Lors de l'introduction de leur requête, ils étaient détenus à la prison de Nazilli.

6.

Le 4 juillet 1996, les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue dans les locaux de la section anti-terrorisme de la Direction de la sûreté d'İzmir.

7.

Le 10 juillet 1996, les requérants furent entendus par le juge assesseur de la cour de sûreté de l'État, lequel ordonna leur mise en détention provisoire.

8.

Par un acte d'accusation du 12 juillet 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'İzmir (« le procureur »-« la cour de sûreté de l'Etat ») inculpa les requérants pour appartenance à une organisation illégale armée, le PKK.

9.

Par un arrêt du 25 mars 1997, la cour de sûreté de l'Etat, composée de magistrats de carrière dont l'un relevant de la magistrature militaire, déclara les requérants coupables des faits reprochés. Elle condamna B. Bozkurt, en vertu de l'article 168

M. Yavuz et M. S. Karakaș, respectivement, à trois ans et neuf mois d'emprisonnement, en vertu de l'article 169 du code pénal.

10.

Les requérants se pourvurent en cassation.

11.

Par un arrêt du 21 janvier 1998, prononcé le 28 janvier 1998 en l'absence des requérants et de leur conseil, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

12.

Le 11 mars 1998, le texte de l'arrêt de la Cour de cassation fut versé au dossier se trouvant au greffe de la cour de sûreté de l'Etat et donc mis à la disposition des parties. Le dossier de l'affaire fut ainsi clôturé.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

14.

Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

Les requérants dénoncent également l'iniquité de la procédure devant cette juridiction. Ils se plaignent, en ce sens, de ne pas avoir bénéficié de l'assistance d'un avocat pendant leur garde à vue, de ne pas avoir eu la possibilité d'interroger les témoins à charge, et, du fait que leur condamnation a été basée sur le contenu de leurs déclarations extorquées lors de leur garde à vue.

Par ailleurs, les requérants estiment que le principe de l'égalité des armes a été méconnu devant la Cour de cassation en raison du défaut de notification de l'avis du procureur général.

Ils y voient une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b), c) et d) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

;

d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

;

(...)

»

Sur la recevabilité

15.

Le Gouvernement soulève trois exceptions préliminaires.

16.

En premier lieu, il invite la Cour à rejeter la requête en vertu de l'article 35 § 2 b) de la Convention. A cet égard, il soutient

que la requête est «

essentiellement la même

» que celle introduite devant la Commission, le 22 octobre 1996 et enregistrée sous le n

o

35077/97.

17.

La Cour constate que, dans la requête n

o

35077/97, les requérants ont formulé des griefs tirés des articles 5 et 6 de la Convention. Toutefois, dans sa décision du 16 novembre 1999, la Cour a décidé de rayer la requête n

o

35077/97 de son rôle, en tant qu'elle concernait les doléances tirés de l'article 6, et ce au motif qu'ils avaient fait l'objet de la présente requête enregistrée sous le n

o

46388/99.

18.

Partant, la Cour rejette l'exception du Gouvernement.

19.

En second lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes en vertu de l'article 35 de la Convention. A cet égard,

il soutient que les requérants

n'ont formulé leurs griefs tirés de l'article 6 à aucun stade de la procédure devant les juridictions internes. A l'appui de son argumentation, il fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,

Ahmet Sadık

c. Grèce

,

arrêt du 15

novembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-V).

20.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özel

c. Turquie

(arrêt précité, § 25). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

21.

Enfin, le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois. Cette exception se divise en deux branches.

22.

Dans un premier temps, il soutient que la décision interne définitive est celle rendue par la Cour de cassation le 21 janvier 1998 et prononcée le 28 janvier 1998. Il en conclut que la requête aurait dû être introduite dans le délai de six mois à partir de la date du prononcé de l'arrêt de la Cour de cassation alors qu'elle a été introduite le 10 septembre 1998.

23.

La Cour relève qu'il ressort du texte intégral de l'arrêt de la Cour de cassation du 21 janvier 1998 que son prononcé a eu lieu le 28 janvier 1998 en l'absence des requérants et de leurs représentants. Puis, le 11 mars 1998, le texte intégral de cet arrêt a été versé au dossier se trouvant au greffe de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir.

24.

La Cour rappelle que le droit turc ne prévoit pas la signification des arrêts de la Cour de cassation et relève qu'en l'absence d'une telle signification, les requérants n'auraient pu avoir connaissance du contenu dudit arrêt que le 11 mars 1998, date de la mise à disposition de la décision aux parties (voir,

mutatis mutandis

,

Papachelas c. Grèce

[GC], n

o

31423/96, §§ 30-31, CEDH 1999-II

et

Haralambidis et autres c. Grèce,

n

o

36706/97, CEDH 2001

; comparer avec

Seher Karataș c.

Turquie

(déc), n

o

33179/96, CEDH 2001 et

Z.Y. c. Turquie

(déc) n

o

27532/95, CEDH 2001). La requête a été introduite le 10 septembre 1998, c'est-à-dire dans le délai de six mois après cette dernière date.

25.

Partant, la Cour rejette cette branche de l'exception.

26.

Dans un second temps, le Gouvernement

fait valoir, quant au grief tiré du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, que la Cour de cassation n'était nullement habilitée à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat, à l'époque des faits, découlait de la législation interne. Quant au grief tiré de l'absence d'un avocat lors de l'instruction préliminaire, le Gouvernement soutient, là encore, qu'il n'existait pas de recours internes efficaces pour remédier à la situation dénoncée. Il en conclut que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant le moment où ils s'étaient rendus compte de l'inefficacité des recours internes. Ainsi, s'agissant du grief tiré du manque d'indépendance et d'impartialité, le Gouvernement souligne que le délai de six mois commence à courir à partir de la date à laquelle l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat a été rendu, à savoir le 21

janvier 1998, et s'agissant du grief tiré de l'absence d'un avocat lors de l'instruction préliminaire, à partir de la date à laquelle les requérants ont été mis en détention provisoire, à savoir le 10 juillet 1996. Or, il relève que la requête a été introduite le 10 septembre 1998. Il fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,

Irfan Kalan c. Turquie

(déc), n

o

73561/01, 2

octobre 2001).

27.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

28.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre

1998,

Recueil

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

29.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6

§

1 de la Convention (voir

Özel

précité, §§ 33-34, et

Özdemir

précité, §§

35

‑

36).

30.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, § 72

in fine

).

31.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

32.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

33.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

34.

Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

précité, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

35.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

36.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel et moral.

Quant au préjudice matériel, les requérants, sans le chiffrer, l'évalue à une perte de gains équivalant à leurs années d'emprisonnement.

Quant au préjudice moral, B. Bozkurt l'évalue à 100 000 euros (EUR), I.

Ceylan à 75 000 EUR, M. Yavuz et M. S. Karakaș à 30

000

EUR chacun.

37.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

38.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder aux requérants une indemnité à ce titre

(

Findlay

c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, § 85).

39.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

précité, § 49).

40.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

précité, § 27).

B.

Frais et dépens

41.

Les requérants demandent également 8 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Les requérants ne fournissent aucun justificatif.

42.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

43.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde conjointement aux requérants 2

000

EUR à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

44.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

d'Izmir ;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président