Petitta împotriva Italiei

SECȚIUNEA I MEMTA c. ITALIA (solicitarea nr. 60431/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2003 DEFINITIVF 04/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Petita c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L.

Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Tulkens dnii Kovler Zagrebelsky, hagiyev, judecători și al dlui S. Nielsen, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 60431/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă a acestui stat, M Rosa Petita ( reclamanta a sesizat Curtea la 7 august 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). recurenta este reprezentată de domnul D. Vani, avocat la Roma. Guvernul italian (atît) este reprezentat de agentul său, domnul U. Leanza, și de co-agenții săi succesive, domnii V. Esposito și F. Crisafolli.

La 23 mai 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂTOAREI, recurenta s-a născut în 1958 și locuiește în Roma. este proprietarul unui apartament în Roma, pe care îl închiriase în V.S. Printr-o scrisoare recomandată din 31 ianuarie 1991, recurenta l-a informat pe chiriaș cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1991, și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Chiriașul a murit. Soția sa G.M. și nepotul lor S.S. au refuzat să elibereze apartamentul. Printr-un act comunicat la 7 martie 1992, recurenta a repetat avizul de concediu și a desemnat părțile interesate să se prezinte în fața judecătorului de instanță de la Roma.

Printr-o ordonanță din 17 iunie 1992, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 mai 1993. Această hotărâre a devenit executorie la 17 iunie 1992. 10. La 22 septembrie 1993, reclamanta a însemnat chiriașilor comanda de a elibera apartamentul. 11. La 10 noiembrie 1993, aceasta a însemnat că expulzarea va fi executată la 18 ianuarie 1994 prin intermediul unui aprod al justiției. 12. Între 18 ianuarie 1994 și 1 ianuarie 1994 La 1 martie 1994, reclamanta a făcut o declarație solemnă că avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-i face locuința ascendenților săi. 14. La 6 martie 2000, reclamanta și-a recuperat apartamentul.

Începând din 1947, legislația în materie de chirii de locuințe a fost marcată de diferite intervenții ale autorităților publice, referitoare la controlul chiriilor prin blocarea acestora, amestecată de creșterile legale impuse din când în când de guvern, precum și la prelungirea legală a tuturor contractelor de leasing în curs și, în cele din urmă, cu suspendarea sau stabilirea executării forțate a expulzărilor. În ceea ce privește prelungirea contractelor de muncă, suspendarea executării forțate și eșalonarea expulzărilor, dreptul intern relevant este prezentat în hotărârea Curții în cauza Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V.

În cele din urmă, un decret-lege nr. 147 din 24 iunie 2003, transformat în lege nr. 200/03, a suspendat în unele cazuri executarea forțată a ordonanțelor de expulzare până la 30 iunie 2004. Sistemul de control al chiriilor 16. În ceea ce privește controlul chiriilor, evoluția legislației italiene se poate rezuma după cum urmează. 17. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a pus în aplicare un sistem de chirii echitabile ) bazat pe o serie de criterii, cum ar fi suprafața și cheltuielile de construcție a apartamentului. 18. O a doua măsură a fost adoptată de autoritățile italiene în august 1992, în scopul liberalizării progresive a pieței de închiriere. Atunci va intra în vigoare o legislație care să atenueze restricțiile privind valoarea chiriilor (patti in deroga) În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat regimul închirierilor și a liberalizat chiriile.

Obligațiile locatarului în caz de restituire tardivă 20. În acest sens, art. 1591 din Codul civil italian prevede că locatarul care nu a părăsit locul este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data plecării sale, precum și să o despăgubească pentru orice eventual prejudiciu 21. Cu toate acestea, legea nr. 61 din 1989 a plafonat, printre altele, compensația pe care proprietarul o putea solicita la o sumă egală cu chiria plătită de locatar în momentul expirării contractului de închiriere, indexată cu privire la creșterea costului vieții (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) și majorată cu 20%, pentru întreaga perioadă în care proprietarul nu a putut beneficia de apartamentul său.

22. 482 pronunțată în 2000 de Curtea Constituțională se referea la întrebarea dacă o astfel de plafonare era conformă cu Constituția. Instanța constituțională a răspuns afirmativ în ceea ce privește perioadele în care suspendarea expulzărilor fusese impusă prin lege și a explicat că această limitare viza reglementarea închirierilor, în timp ce legislația de excepție era în vigoare și că deficitul de locuințe impunea suspendarea măsurilor de executare forțată. În cazul în care expulzările ar fi fost suspendate în temeiul legii, legislația ar fi stabilit în prealabil cuantumul despăgubirii datorate de către locatar, ambele măsuri fiind provizorii și excepționale; de altfel, proprietarul ar fi găsit o compensație pentru faptul că era scutit de a demonstra existența unui prejudiciu.

23. Curtea Constituțională a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirii care poate fi solicitată de proprietar în cazul în care se afla în incapacitatea de a prelua proprietatea apartamentului din cauza comportamentului locatarului și nu a intervenției legiuitorului. În consecință, instanța constituțională i-a permis proprietarului să inițieze o procedură civilă pentru a obține integral despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de locatar. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 ȘI A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 24. Recurenta se plânge de imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea forțelor publice și a încălcării dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care prevede Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

25. De asemenea, recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de care dispune partea relevantă Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 26. Curtea a tratat deja în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Hotărârea Imobiliare Saffi, citată anterior, §§ 46-75; Lunari c. Italia, nr. 21463/96, §§ 34-46, 11 ianuarie 2001 Palumbo c. Italia, n 15919/89, § 33-48, 30 noiembrie 2000). 27. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz.

Curtea constată că reclamanta a trebuit să aștepte aproximativ șase ani și două luni de la prima încercare de expulzare a aprodului judiciar înainte de a-și putea recupera apartamentul. 28. Prin urmare, în acest caz, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alineatul (1) din Convenție. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Recurenta solicită 27 163,57 EUR pentru prejudiciul material, această sumă corespunzătoare lipsei de venituri în ceea ce privește chiriile pentru o perioadă de nouă ani, susținând că a primit de la fostul chiriaș suma de aproximativ 110 EUR pe lună, în timp ce începând cu iulie 2000 și-a închiriat apartamentul 464,81 EUR pe lună. Recurenta a trimis noul contract de închiriere. Recurenta se supune, de asemenea, înțelepciunii Curții. 31. Guvernul contestă aceste pretenții. 32. Curtea reamintește că, la 1 martie 1994, recurenta a declarat solemn că are o nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-l face locuirea ascendentilor săi. În aceste condiții, persoana interesată nu poate pretinde că are dreptul de a pretinde rambursarea chiriei pierdute; ea ar fi putut solicita doar rambursarea cheltuielilor angajate pentru închirierea unei alte locuințe, în măsura în care acestea depășesc valoarea chiriei plătite de chiriaș.

Or, ea nu a formulat o astfel de pretenție. Prin urmare, Curtea respinge cererea sa. Pagubă morală 33. Recurenta solicită 18 075,99 EUR pentru daune morale. Recurenta se supune, de asemenea, înțelepciunii Curții. 34. Guvernul contestă aceste pretenții. 35. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, ea îi acordă 6 000 EUR în acest sens. Cheltuieli și cheltuieli 36. De asemenea, reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuieli de judecată în modul următor. 3 260,98 EUR pentru cheltuielile procedurii de punere în aplicare 1 711,48 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 37. Guvernul contestă aceste pretenții.

38. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. În ceea ce privește procedura în fața acesteia, Curtea consideră că trebuie acordată suma solicitată în întregime. 39. Curtea alocă suma globală de 3 211,48 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 40. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume de 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale ii. 3 211,48 EUR (trei mii două sute unsprezece euro și patruzeci și opt de cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE PETITTA c. ITALIE (Requête n o 60431/00) ARRÊT STRASBOURG 4 décembre 2003 DÉFINITIF 04/03/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Petitta c. Italie, La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , M me F. Tulkens , MM. A. Kovler , V. Zagrebelsky, K. Hajiyev, juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

4. La requérante est née en 1958 et réside à Rome. 5. est propriétaire d'un appartement à Rome, qu'elle avait loué à V.S.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

15. Depuis 1947, la législation en matière de baux d'habitation a été marquée par différentes interventions des pouvoirs publics, portant sur le contrôle des loyers au moyen du blocage de ceux-ci, mitigé par les augmentations légales décrétées de temps à autre par le gouvernement, ainsi que sur la prorogation légale de tous les baux en cours et, enfin, sur la suspension ou l'échelonnement de l'exécution forcée des expulsions. En ce qui concerne la prorogation des baux, la suspension de l'exécution forcée et l'échelonnement des expulsions, le droit interne pertinent est présenté dans l'arrêt rendu par la Cour dans l'affaire Immobiliaire Saffi c. Italie [GC], no 22774/93, §§ 18-35, CEDH 1999-V.

En dernier lieu, un décret-loi n o 147 du 24 juin 2003, converti en loi n o 200/03, suspendit dans certains cas l'exécution forcée des ordonnances d'expulsion jusqu'au 30 juin 2004. A. Le système de contrôle des loyers

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 ET DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

24. La requérante se plaint de l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique. Elle allègue la violation de son droit de propriété, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel