AFFAIRE PETITTA c. ITALIE

AFFAIRE PETITTA c. ITALIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA I MEMTA c. ITALIA (solicitarea nr. 60431/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2003 DEFINITIVF 04/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Petita c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Tulkens dnii Kovler Zagrebelsky, hagiyev, judecători și al dlui S. Nielsen, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 60431/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă a acestui stat, M Rosa Petita ( reclamanta a sesizat Curtea la 7 august 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). recurenta este reprezentată de domnul D. Vani, avocat la Roma. Guvernul italian (atît) este reprezentat de agentul său, domnul U. Leanza, și de co-agenții săi succesive, domnii V. Esposito și F. Crisafolli. La 23 mai 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂTOAREI, recurenta s-a născut în 1958 și locuiește în Roma. este proprietarul unui apartament în Roma, pe care îl închiriase în V.S. Printr-o scrisoare recomandată din 31 ianuarie 1991, recurenta l-a informat pe chiriaș cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1991, și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Chiriașul a murit. Soția sa G.M. și nepotul lor S.S. au refuzat să elibereze apartamentul. Printr-un act comunicat la 7 martie 1992, recurenta a repetat avizul de concediu și a desemnat părțile interesate să se prezinte în fața judecătorului de instanță de la Roma. Printr-o ordonanță din 17 iunie 1992, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 mai 1993. Această hotărâre a devenit executorie la 17 iunie 1992. 10. La 22 septembrie 1993, reclamanta a însemnat chiriașilor comanda de a elibera apartamentul. 11. La 10 noiembrie 1993, aceasta a însemnat că expulzarea va fi executată la 18 ianuarie 1994 prin intermediul unui aprod al justiției. 12. Între 18 ianuarie 1994 și 1 ianuarie 1994 La 1 martie 1994, reclamanta a făcut o declarație solemnă că avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-i face locuința ascendenților săi. 14. La 6 martie 2000, reclamanta și-a recuperat apartamentul. Începând din 1947, legislația în materie de chirii de locuințe a fost marcată de diferite intervenții ale autorităților publice, referitoare la controlul chiriilor prin blocarea acestora, amestecată de creșterile legale impuse din când în când de guvern, precum și la prelungirea legală a tuturor contractelor de leasing în curs și, în cele din urmă, cu suspendarea sau stabilirea executării forțate a expulzărilor. În ceea ce privește prelungirea contractelor de muncă, suspendarea executării forțate și eșalonarea expulzărilor, dreptul intern relevant este prezentat în hotărârea Curții în cauza Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. În cele din urmă, un decret-lege nr. 147 din 24 iunie 2003, transformat în lege nr. 200/03, a suspendat în unele cazuri executarea forțată a ordonanțelor de expulzare până la 30 iunie 2004. Sistemul de control al chiriilor 16. În ceea ce privește controlul chiriilor, evoluția legislației italiene se poate rezuma după cum urmează. 17. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a pus în aplicare un sistem de chirii echitabile ) bazat pe o serie de criterii, cum ar fi suprafața și cheltuielile de construcție a apartamentului. 18. O a doua măsură a fost adoptată de autoritățile italiene în august 1992, în scopul liberalizării progresive a pieței de închiriere. Atunci va intra în vigoare o legislație care să atenueze restricțiile privind valoarea chiriilor (patti in deroga) În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat regimul închirierilor și a liberalizat chiriile. Obligațiile locatarului în caz de restituire tardivă 20. În acest sens, art. 1591 din Codul civil italian prevede că locatarul care nu a părăsit locul este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data plecării sale, precum și să o despăgubească pentru orice eventual prejudiciu 21. Cu toate acestea, legea nr. 61 din 1989 a plafonat, printre altele, compensația pe care proprietarul o putea solicita la o sumă egală cu chiria plătită de locatar în momentul expirării contractului de închiriere, indexată cu privire la creșterea costului vieții (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) și majorată cu 20%, pentru întreaga perioadă în care proprietarul nu a putut beneficia de apartamentul său. 22. 482 pronunțată în 2000 de Curtea Constituțională se referea la întrebarea dacă o astfel de plafonare era conformă cu Constituția. Instanța constituțională a răspuns afirmativ în ceea ce privește perioadele în care suspendarea expulzărilor fusese impusă prin lege și a explicat că această limitare viza reglementarea închirierilor, în timp ce legislația de excepție era în vigoare și că deficitul de locuințe impunea suspendarea măsurilor de executare forțată. În cazul în care expulzările ar fi fost suspendate în temeiul legii, legislația ar fi stabilit în prealabil cuantumul despăgubirii datorate de către locatar, ambele măsuri fiind provizorii și excepționale; de altfel, proprietarul ar fi găsit o compensație pentru faptul că era scutit de a demonstra existența unui prejudiciu. 23. Curtea Constituțională a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirii care poate fi solicitată de proprietar în cazul în care se afla în incapacitatea de a prelua proprietatea apartamentului din cauza comportamentului locatarului și nu a intervenției legiuitorului. În consecință, instanța constituțională i-a permis proprietarului să inițieze o procedură civilă pentru a obține integral despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de locatar. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 ȘI A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 24. Recurenta se plânge de imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea forțelor publice și a încălcării dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care prevede Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 25. De asemenea, recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de care dispune partea relevantă Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 26. Curtea a tratat deja în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Hotărârea Imobiliare Saffi, citată anterior, §§ 46-75; Lunari c. Italia, nr. 21463/96, §§ 34-46, 11 ianuarie 2001 Palumbo c. Italia, n 15919/89, § 33-48, 30 noiembrie 2000). 27. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea constată că reclamanta a trebuit să aștepte aproximativ șase ani și două luni de la prima încercare de expulzare a aprodului judiciar înainte de a-și putea recupera apartamentul. 28. Prin urmare, în acest caz, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alineatul (1) din Convenție. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 27 163,57 EUR pentru prejudiciul material, această sumă corespunzătoare lipsei de venituri în ceea ce privește chiriile pentru o perioadă de nouă ani, susținând că a primit de la fostul chiriaș suma de aproximativ 110 EUR pe lună, în timp ce începând cu iulie 2000 și-a închiriat apartamentul 464,81 EUR pe lună. Recurenta a trimis noul contract de închiriere. Recurenta se supune, de asemenea, înțelepciunii Curții. 31. Guvernul contestă aceste pretenții. 32. Curtea reamintește că, la 1 martie 1994, recurenta a declarat solemn că are o nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-l face locuirea ascendentilor săi. În aceste condiții, persoana interesată nu poate pretinde că are dreptul de a pretinde rambursarea chiriei pierdute; ea ar fi putut solicita doar rambursarea cheltuielilor angajate pentru închirierea unei alte locuințe, în măsura în care acestea depășesc valoarea chiriei plătite de chiriaș. Or, ea nu a formulat o astfel de pretenție. Prin urmare, Curtea respinge cererea sa. Pagubă morală 33. Recurenta solicită 18 075,99 EUR pentru daune morale. Recurenta se supune, de asemenea, înțelepciunii Curții. 34. Guvernul contestă aceste pretenții. 35. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, ea îi acordă 6 000 EUR în acest sens. Cheltuieli și cheltuieli 36. De asemenea, reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuieli de judecată în modul următor. 3 260,98 EUR pentru cheltuielile procedurii de punere în aplicare 1 711,48 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 37. Guvernul contestă aceste pretenții. 38. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. În ceea ce privește procedura în fața acesteia, Curtea consideră că trebuie acordată suma solicitată în întregime. 39. Curtea alocă suma globală de 3 211,48 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 40. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume de 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale ii. 3 211,48 EUR (trei mii două sute unsprezece euro și patruzeci și opt de cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

PETITTA c. ITALIE

(Requête n

o

60431/00)

ARRÊT

STRASBOURG

4 décembre 2003

DÉFINITIF

04/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Petitta c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky,

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

60431/00) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

Rosa Petitta («

la requérante

»), a saisi la Cour le 7 août 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante est représentée par M

e

D. Vani, avocat à Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et ses coagents successifs, MM. V. Esposito et F. Crisafulli.

3.

Le 23 mai 2002, la Cour a déclaré la requête recevable.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

4.

La requérante est née en 1958 et réside à Rome.

5.

est propriétaire d'un appartement à Rome, qu'elle avait loué à V.S.

6.

Par une lettre recommandée du 31 janvier 1991, la requérante informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l'expiration du bail, soit le 31 décembre 1991, et le pria de libérer les lieux avant cette date.

7.

Le locataire décéda. Sa femme G.M. et leur petit-fils S.S. refusèrent de libérer l'appartement.

8.

Par un acte signifié 7 mars 1992, la requérante réitéra l'avis de congé et assigna les intéressés à comparaître devant le juge d'instance de Rome.

9.

Par une ordonnance du 17 juin 1992, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31

mai 1993. Cette décision devint exécutoire le 17 juin 1992.

10.

Le 22 septembre 1993, la requérante signifia aux locataires le commandement de libérer l'appartement.

11.

Le 10 novembre 1993, elle leur signifia l'avis que l'expulsion serait exécutée le 18 janvier 1994 par voie d'huissier de justice.

12.

Entre le 18 janvier 1994 et le 1

er

mars 2000, l'huissier de justice procéda à vingt-cinq tentatives d'expulsion, qui se soldèrent toutes par un échec, la requérante n'ayant pas pu bénéficier du concours de la force publique.

13.

Le 1

er

mars 1994, la requérante fit une déclaration solennelle qu'elle

avait un besoin urgent de récupérer l'appartement pour en faire l'habitation de ses ascendants.

14.

Le 6 mars 2000, la requérante récupéra son appartement.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

15.

Depuis 1947, la législation en matière de baux d'habitation a été marquée par différentes interventions des pouvoirs publics, portant sur le contrôle des loyers au moyen du blocage de ceux-ci, mitigé par les augmentations légales décrétées de temps à autre par le gouvernement, ainsi que sur la prorogation légale de tous les baux en cours et, enfin, sur la suspension ou l'échelonnement de l'exécution forcée des expulsions. En ce qui concerne la prorogation des baux, la suspension de l'exécution forcée et l'échelonnement des expulsions, le droit interne pertinent est présenté dans l'arrêt rendu par la Cour dans l'affaire Immobiliaire Saffi c. Italie [GC], no

22774/93, §§

18-35, CEDH 1999-V. En dernier lieu, un décret-loi n

o

147 du 24

juin 2003, converti en loi n

o

200/03, suspendit dans certains cas l'exécution forcée des ordonnances d'expulsion jusqu'au 30

juin 2004.

A.

Le système de contrôle des loyers

16.

En matière de contrôle des loyers, l'évolution de la législation italienne peut se résumer comme suit.

17.

La première mesure pertinente fut la loi n

o

392 du 27 juillet 1978, qui mit en place un système de «

loyers équitables

» (

equo canone

) reposant sur un certain nombre de critères tels que la superficie et les frais de construction de l'appartement.

18.

Une deuxième mesure fut

adoptée par les autorités italiennes en août 1992, aux fins d'une libéralisation progressive du marché de la location. Entra alors en vigueur une législation qui atténuait les restrictions frappant le montant des loyers (

patti in deroga

), en vertu de laquelle les propriétaires et les locataires pouvaient en principe s'écarter du loyer fixé par la loi en convenant d'un montant différent.

19.

Enfin, la loi n

o

431 du 9 décembre 1998 a réformé le régime des locations et libéralisé les loyers.

B.

Obligations du locataire en cas de restitution tardive

20.

Le locataire est soumis à l'obligation générale d'indemniser le propriétaire de tout dommage causé par la restitution tardive du logement. A cet égard, l'article 1591 du code civil italien dispose

:

«

Le locataire qui n'a pas quitté les lieux est tenu de verser au propriétaire le montant convenu jusqu'à la date de son départ, ainsi que de l'indemniser de tout préjudice éventuel

».

21.

Toutefois, la loi n

o

61 de 1989 a entre autres plafonné l'indemnisation que pouvait réclamer le propriétaire à une somme égale au loyer versé par le locataire au moment de l'expiration du bail, indexée sur la hausse du coût de la vie (article 24 de la loi n

o

392 du 27 juillet 1978) et majorée de 20

%, pour toute la période pendant laquelle le propriétaire n'avait pu jouir de son appartement.

22.

L'arrêt n

o

482 rendu en 2000 par la Cour constitutionnelle portait sur la question de savoir si un tel plafonnement était conforme à la Constitution. La juridiction constitutionnelle répondit par l'affirmative s'agissant des périodes pendant lesquelles la suspension des expulsions avait été prescrite par la loi, et expliqua que cette limitation visait à réguler les locations alors que la législation d'exception était en vigueur et que la pénurie de logements exigeait la suspension des mesures d'exécution forcée. Si les expulsions avaient été suspendues en vertu de la loi, la législation avait par avance déterminé le montant de l'indemnisation due par le locataire, ces deux mesures étant provisoires et exceptionnelles. Du reste, le propriétaire y trouvait une compensation dans le fait qu'il était dispensé de démontrer l'existence d'un préjudice.

23.

La Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnel le plafonnement de l'indemnisation pouvant être sollicitée par le propriétaire dans le cas où il s'était trouvé dans l'incapacité de reprendre possession de l'appartement en raison du comportement du locataire et non de l'intervention du législateur. En conséquence, la juridiction constitutionnelle a ainsi permis au propriétaire d'engager une procédure civile pour obtenir pleine réparation des préjudices causés par le locataire.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 ET DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

24.

La requérante se plaint de l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique. Elle allègue la violation de son droit de propriété, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

25.

La requérante allègue aussi un manquement à l'article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

26.

La Cour a déjà traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation des articles 1 du Protocole n

o

1 et 6 § 1 de la Convention (voir arrêt

Immobiliare Saffi

, précité, §§ 46-75;

Lunari c. Italie

, n

o

21463/96, §§

34-46, 11

janvier

2001

;

Palumbo c. Italie

, n

o

15919/89, §§ 33-48, 30

novembre

2000).

27.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que la requérante a dû attendre environ six ans et deux mois à compter de la première tentative d'expulsion de l'huissier de justice avant de pouvoir récupérer son appartement.

28.

Par conséquent, dans cette affaire, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n

o

1 et de l'article 6 § 1 de la Convention.

II

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel

30.

La requérante demande 27 163,57 euros pour le préjudice matériel, cette somme correspondant au manque à gagner en termes de loyers pour une période de neuf ans. En effet elle fait valoir qu'elle a perçu de son ancien locataire la somme d'environ 110 EUR par mois, alors qu'à compter de juillet 2000 elle a loué son appartement 464,81 EUR par mois. La requérante a envoyé le nouveau contrat de location. La requérante s'en remet aussi à la sagesse de la Cour.

31.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

32.

La Cour rappelle que le 1

er

mars 1994, la requérante a déclaré solennellement qu'elle avait un besoin urgent de récupérer l'appartement pour en faire l'habitation de ses ascendantes. Dans ces conditions, l'intéressée ne saurait prétendre

au remboursement des loyers perdus

; elle aurait uniquement pu demander le remboursement des frais engagés pour la location d'un autre logement dans la mesure où ils excèdent le montant du loyer versé par le locataire. Or, elle n'a pas formulé pareille prétention. En conséquence, la Cour rejette sa demande.

B.

Dommage moral

33.

La requérante demande 18 075,99 EUR pour dommage moral. La requérante s'en remet aussi à la sagesse de la Cour.

34.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

35.

La Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 6 000 EUR à ce titre.

C.

Frais et dépens

36.

La requérante demande également le remboursement des frais et dépens de façon suivante

:

-

3 260,98 EUR pour les frais de la procédure d'exécution

;

-

1 711,48 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

37.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

38.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens de la procédure nationale. En ce qui concerne la procédure devant elle, la Cour estime qu'il y a lieu d'accorder le montant réclamé en entier.

39.

La Cour alloue la somme globale de 3 211,48 EUR pour frais et dépens.

D.

Intérêts moratoires

40.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i.

6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral

;

ii.

3 211,48 EUR (trois mille deux cent onze euros et quarante-huit centimes) pour frais et dépens

;

iii.

plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier adjoint

Président