SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL POCI c. ITALIA (solicitarea nr. 57635/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2003 DEFINITIVF 04/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Poci c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Tulkens dnii Kovler Zagrebelsky, Hajiyev, judecători și al dlui S. Nielsen grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 noiembrie 2003, se pronunță că, adoptat la această dată procedurală A la originea cauzei se află o cerere (nr. 57635/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Vincenzo Poci ( reclamanta a sesizat Curtea la data de 4 mai 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale ( Crisafolli. La 12 septembrie 2002, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA LÂSPECE Reclamantul își are reședința în Mesagne (Brindisi). Este proprietarul unui apartament în Torino pe care îl închiriase către R.R. printr-un act din 26 februarie 1991, reclamantul a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 februarie 1991. În decembrie 1991, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat până la 30 iunie 1992 cel târziu. Această hotărâre a devenit executorie la 25 mai 1991. La 7 iulie 1992, reclamantul a indicat locatarului ordinul de eliberare a apartamentului. La 2 octombrie 1992, el i-a spus că expulzarea va fi executată la 6 octombrie 1992 printr-un executor al justiției. Între 6 octombrie 1992 și 11 ianuarie 1998, executorul justiției a condus la zece tentative de expulzare, care toate s-au soldat cu un eșec, la punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești care nu permit reclamantului să beneficieze de ajutorul forței publice. 11. La 12 aprilie 1994, reclamantul a făcut o declarație solemnă pe care a avut o nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-l transforma în locuința sa proprie. 12. La 18 septembrie 1998, reclamantul a adresat locatarului o a doua poruncă de a elibera apartamentul. 13. La 28 octombrie 1998, el i-a dat avizul că expulzarea va fi executată la 18 noiembrie 1998, prin intermediul ușierului de justiție. 14. La 18 noiembrie 1998, executorul justiției a făcut obiectul unei tentative de expulzare care s-a soldat cu un eșec, întrucât reclamantul a putut beneficia de asistența forței publice. 15. Invocând art. 6 din Legea nr. 431/98, la 8 iulie 1999, locatarul a solicitat instanței judecătorești din statul membru să suspende procedura de expulzare. Cererea a fost acceptată și procedura de încuiere a fost suspendată până la 5 aprilie 2000. 16. În iulie 2000, reclamantul își recupera apartamentul. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 17. Începând din 1947, legislația în materie de chirii a fost marcată de diferite intervenții ale autorităților publice, referitoare la controlul chiriilor prin blocarea acestora, amestecată de creșterile legale impuse din când în când de către guvern, precum și la prelungirea legală a tuturor contractelor de leasing în curs și, în cele din urmă, cu suspendarea sau reținerea executării forțate a deportărilor. În ceea ce privește prelungirea contractelor de concesiune, suspendarea executării forțate și eșalonarea expulzărilor, dreptul intern relevant este prezentat în hotărârea pronunțată de Curte în cauza Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 18-35, CEDH 1999-V. În cele din urmă, un decret-lege nr. 147 din 24 iunie 2003, convertit în Legea nr. 200/03, a suspendat în unele cazuri executarea forțată a hotărârilor judecătorești până la 30 iunie 2004. Sistemul de control al chiriilor 18. În ceea ce privește controlul chiriilor, evoluția legislației italiene se poate rezuma după cum urmează. 19. Prima măsură pertinentă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a pus în aplicare un sistem de chirii echitabile. ) bazat pe o serie de criterii, cum ar fi suprafața și cheltuielile de construcție a apartamentului. 20. O a doua măsură a fost adoptată de autoritățile italiene în august 1992, în scopul liberalizării progresive a pieței de închiriere. Atunci va intra în vigoare o legislație care să atenueze restricțiile privind valoarea chiriilor (patti in deroga) În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat regimul închirierilor și a liberalizat chiriile. Obligațiile locatarului în caz de restituire tardivă 22. În acest sens, art. 1591 din Codul civil italian prevede că locatarul care nu a părăsit locul este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data plecării sale, precum și orice eventual prejudiciu 23. Cu toate acestea, legea nr. 61 din 1989 a avut, printre altele, la landuri pe care proprietarul putea să le revendice la o sumă egală cu chiria plătită de locatar în momentul expirării contractului de închiriere, care a acoperit creșterea costului vieții (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) și a majorat cu 20 %, pentru întreaga perioadă în care proprietarul a putut beneficia de apartamentul său. 24. 482 pronunțată în 2000 de Curtea Constituțională se referea la întrebarea dacă o astfel de plafonare era conformă cu Constituția. Instanța constituțională a răspuns prin "însăși" în privința perioadelor în care suspendarea expulzărilor fusese impusă prin lege și a explicat că această limitare viza reglementarea închirierilor, în timp ce legislația de excepție era în vigoare și că deficitul de locuințe impunea suspendarea măsurilor de executare forțată. În cazul în care expulzările ar fi fost suspendate în temeiul legii, legislația ar fi stabilit în prealabil cuantumul despăgubirii datorate de locatar, ambele măsuri fiind provizorii și excepționale; de altfel, proprietarul a găsit o compensație în faptul că a fost scutit de la a demonstra existența unui prejudiciu. 25. Curtea Constituțională a declarat neconstituțională rezumarea la liturghie care poate fi solicitată de proprietar în cazul în care acesta a fost găsit în dreptul de a-și redobândi proprietatea asupra apartamentului din cauza comportamentului locatarului și nu a intervenției legiuitorului. În consecință, instanța constituțională a permis proprietarului să inițieze o procedură civilă pentru a obține pe deplin despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de chiriaș. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 27. Curtea a examinat, de asemenea, instanța din cadrul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care dispune: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 28. Curtea a tratat deja în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 (a se vedea Hotărârea Imobiliare Saffi, citată anterior, §§ 46-75; Lunari c. Italia, nr. 21463/96, 11 ianuarie 2001, § 34-46; Palumbo c. Italia, n 15919/89, 30 noiembrie 2000, § 33-48). 29. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că ë n a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea constată că reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ șapte ani și nouă luni de la prima încercare de expulzare a executorului judiciar înainte de a-și putea recupera apartamentul. 30. Prin urmare, în acest caz, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială 32. Reclamantul solicită suma de 25 822,84 EUR (EUR) plus dobânda pentru despăgubirea prejudiciilor materiale suferite. Într-adevăr, acesta susține că a pierdut șansele de a închiria sau de a vinde apartamentul. El subliniază, de asemenea, că a fost obligat să transfere reședința sa din Torino la satul său natal, Mesagne (în sudul Italiei). 33. Guvernul contestă aceste pretenții. 34. În ceea ce privește chiria, Curtea amintește că, la 12 aprilie 1994, reclamantul a declarat solemn că avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și face propria locuință. În aceste condiții, nu se poate pretinde rambursarea chiriei pierdute ; el ar fi putut solicita doar rambursarea cheltuielilor angajate pentru închirierea unui alt imobil, în măsura în care acestea depășesc valoarea chiriei plătite de chiriaș. Or, el nu a formulat astfel de revendicare. În consecință, Curtea respinge cererea sa. În ceea ce privește presupusa imposibilitate de a vinde apartamentul, din cauza lipsei unor dovezi care să demonstreze tentativele de vânzare nerecuperabile, Curtea consideră că este necesar să se respingă această cerere. Pagubă morală 35. Reclamantul solicită 12 911,42 EUR plus dobânda pentru daune morale. 36. Guvernul contestă aceste revendicări. 37. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 7 000 EUR în acest scop. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 38. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în felul următor 1 549,37 EUR plus dobânda pentru cheltuielile procedurii de executare 2 582,28 EUR plus dobânda pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 39. Guvernul contestă aceste pretenții. 40. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR pentru procedura de executare și suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții. 41. Curtea alocă suma globală de 3 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN Lprecum UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 7 000 EUR (șapte mii EUR) pentru daune morale (ii. 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (iii. plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe profit și pierdere). de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE POCI c. ITALIE
(Requête n° 57635/00)
ARRÊT
4 décembre 2003
04/03/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Poci c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen
,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2003,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 57635/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Vincenzo Poci («
le requérant
»), a saisi la Cour le 4 mai 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et ses coagents successifs, MM. V. Esposito et F.
Crisafulli.
3.
Le 12 septembre 2002, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
I.
4.
Le requérant réside à Mesagne (Brindisi).
5.
Il est propriétaire d’un appartement à Turin qu’il avait loué à R.R.
6.
Par un acte signifié le 26 février 1991, le requérant informa la locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31
décembre 1991, et assigna l’intéressée à comparaître devant le juge d’instance de Turin.
7.
Par une ordonnance du 18 mars 1991, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30 juin 1992. Cette décision devint exécutoire le 25 mai 1991.
8.
Le 7 juillet 1992, le requérant signifia à la locataire le commandement de libérer l’appartement.
9.
Le 2 octobre 1992, il lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 6 octobre 1992 par voie d’huissier de justice.
10.
Entre le 6 octobre 1992 et le 11 janvier 1998, l’huissier de justice procéda à dix tentatives d’expulsion, qui se soldèrent toutes par un échec, l’échelonnement de l’exécution des décisions d’expulsion ne permettant pas au requérant de bénéficier du concours de la force publique.
11.
Le 12 avril 1994, le requérant fit une déclaration solennelle qu’il avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre.
12.
Le 18 septembre 1998, le requérant signifia à la locataire un second commandement de libérer l’appartement.
13.
Le 28 octobre 1998, il lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 18 novembre 1998, par voie d’huissier de justice.
14.
Le 18 novembre 1998, l’huissier de justice procéda à une tentative d’expulsion qui se solda par un échec, le requérant n’ayant pu bénéficier de l’assistance de la force publique.
15.
Invoquant l’article 6 de la loi n° 431/98, le 8 juillet 1999, la locataire demanda au juge d’instance de suspendre la procédure d’expulsion. La demande fut acceptée et la procédure d’expulsion fut suspendue jusqu’au 5
avril 2000.
16.
Au mois de juillet 2000, le requérant récupéra son appartement.
II.
17.
Depuis 1947, la législation en matière de baux d’habitation a été marquée par différentes interventions des pouvoirs publics, portant sur le contrôle des loyers au moyen du blocage de ceux-ci, mitigé par les augmentations légales décrétées de temps à autre par le gouvernement, ainsi que sur la prorogation légale de tous les baux en cours et, enfin, sur la suspension ou l’échelonnement de l’exécution forcée des expulsions. En ce qui concerne la prorogation des baux, la suspension de l’exécution forcée et l’échelonnement des expulsions, le droit interne pertinent est présenté dans l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire Immobiliaire Saffi c. Italie [GC], no
22774/93, §§
18-35, CEDH 1999-V. En dernier lieu, un décret-loi n° 147 du 24
juin 2003, converti en loi n°
200/03, suspendit dans certains cas l’exécution forcée des ordonnances d’expulsion jusqu’au 30
juin 2004.
Le système de contrôle des loyers
18.
En matière de contrôle des loyers, l’évolution de la législation italienne peut se résumer comme suit.
19.
La première mesure pertinente fut la loi n
o
392 du 27 juillet 1978, qui mit en place un système de «
loyers équitables
» (
equo canone
) reposant sur un certain nombre de critères tels que la superficie et les frais de construction de l’appartement.
20.
Une deuxième mesure fut
adoptée par les autorités italiennes en août 1992, aux fins d’une libéralisation progressive du marché de la location. Entra alors en vigueur une législation qui atténuait les restrictions frappant le montant des loyers (
patti in deroga
), en vertu de laquelle les propriétaires et les locataires pouvaient en principe s’écarter du loyer fixé par la loi en convenant d’un montant différent.
21.
Enfin, la loi n
o
431 du 9 décembre 1998 a réformé le régime des locations et libéralisé les loyers.
Obligations du locataire en cas de restitution tardive
22.
Le locataire est soumis à l’obligation générale d’indemniser le propriétaire de tout dommage causé par la restitution tardive du logement. A cet égard, l’article 1591 du code civil italien dispose
:
«
Le locataire qui n’a pas quitté les lieux est tenu de verser au propriétaire le montant convenu jusqu’à la date de son départ, ainsi que de l’indemniser de tout préjudice éventuel
».
23.
Toutefois, la loi n
o
61 de 1989 a entre autres plafonné l’indemnisation que pouvait réclamer le propriétaire à une somme égale au loyer versé par le locataire au moment de l’expiration du bail, indexée sur la hausse du coût de la vie (article 24 de la loi n
o
392 du 27 juillet 1978) et majorée de 20
%, pour toute la période pendant laquelle le propriétaire n’avait pu jouir de son appartement.
24.
L’arrêt n
o
482 rendu en 2000 par la Cour constitutionnelle portait sur la question de savoir si un tel plafonnement était conforme à la Constitution. La juridiction constitutionnelle répondit par l’affirmative s’agissant des périodes pendant lesquelles la suspension des expulsions avait été prescrite par la loi, et expliqua que cette limitation visait à réguler les locations alors que la législation d’exception était en vigueur et que la pénurie de logements exigeait la suspension des mesures d’exécution forcée. Si les expulsions avaient été suspendues en vertu de la loi, la législation avait par avance déterminé le montant de l’indemnisation due par le locataire, ces deux mesures étant provisoires et exceptionnelles. Du reste, le propriétaire y trouvait une compensation dans le fait qu’il était dispensé de démontrer l’existence d’un préjudice.
25.
La Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnel le plafonnement de l’indemnisation pouvant être sollicitée par le propriétaire dans le cas où il s’était trouvé dans l’incapacité de reprendre possession de l’appartement en raison du comportement du locataire et non de l’intervention du législateur. En conséquence, la juridiction constitutionnelle a ainsi permis au propriétaire d’engager une procédure civile pour obtenir pleine réparation des préjudices causés par le locataire.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N° 1 ET DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
26.
Le requérant allègue un manquement à l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
27.
La Cour a également examiné la requête sous l’angle de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, qui dispose :
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
28.
La Cour a déjà traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation des articles 1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention (voir arrêt
Immobiliare Saffi
, précité, §§ 46-75;
Lunari c. Italie
, n
o
21463/96, 11
janvier 2001, §§
34-46;
Palumbo c. Italie
, n
o
15919/89, 30 novembre 2000, §§ 33-48).
29.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le requérant a dû attendre environ sept ans et neuf mois à compter de la première tentative d’expulsion de l’huissier de justice avant de pouvoir récupérer son appartement.
30.
Par conséquent, dans cette affaire, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 et de l’article 6 § 1 de la Convention.
II
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
31.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel
32.
Le requérant réclame la somme de 25 822,84 euros (EUR) plus les intérêts à titre de réparation du préjudice matériel subi. En effet il fait valoir qu’il a perdu des chances de louer ou de vendre l’appartement. Il souligne aussi qu’il a été obligé de transférer sa résidence de Turin à son village natal, Mesagne (dans le sud de l’Italie).
33.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
34.
En ce qui concerne l’éventuel manque à gagner en termes de loyers, la Cour rappelle que le 12 avril 1994, le requérant a déclaré solennellement qu’il avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire sa propre habitation. Dans ces conditions, l’intéressé ne saurait prétendre
au remboursement des loyers perdus
; il aurait uniquement pu demander le remboursement des frais engagés pour la location d’un autre logement dans la mesure où ils excèdent le montant du loyer versé par le locataire. Or, il n’a pas formulé pareille prétention. En conséquence, la Cour rejette sa demande.
En ce qui concerne la prétendue impossibilité de vendre l’appartement, faute de preuves démontrant les tentatives de vente infructueuses, la Cour estime qu’il y a lieu de rejeter cette demande.
B.
Dommage moral
35.
Le requérant demande 12 911,42 EUR plus les intérêts pour dommage moral.
36.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
37.
La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 7 000 EUR à ce titre.
C.
Frais et dépens
38.
Le requérant demande également le remboursement des frais et dépens de façon suivante
:
-
1 549,37 EUR plus les intérêts pour les frais de la procédure d’exécution
;
-
2 582,28 EUR plus les intérêts pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
39.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
40.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR pour la procédure d’exécution et la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour.
41.
La Cour alloue la somme globale de 3 000 EUR pour frais et dépens.
D.
Intérêts moratoires
42.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes
:
i.
7 000 EUR (sept mille euros) pour dommage moral
;
ii.
3 000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens
;
iii.
plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président