SCHREIBER and BOETSCH v. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
SCHREIBER and BOETSCH v. FRANCE (CtEDO, 2003)
Reclamanții, dl Jean-Marie Schreiber și dl Jean-Claude Boetsch, sunt resortisanți francezi, născuți în 1942 și, respectiv, în 1946, care trăiesc în Lautenbach și Raedersheim (Franța). Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl S. Thomann, din Barul Mulhouse. Guvernul au fost reprezentate de agentul lor, dl R. Abraham, directorul afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt victimele accidentului Airbus A320 care a avut loc la Habsheim la 26 iunie 1988, provocând moartea a trei persoane și rănirea a aproximativ o sută de alte persoane. Primul reclamant este, de asemenea, președintele asociației victimelor accidentului. În hotărârea din 9 aprilie 1998, Curtea de Apel a condamnat diferite persoane, inclusiv pilotii aeronavei, de cauzare involuntară a decesului și a prejudiciului. Un recurs asupra punctelor de drept a fost interzis împotriva acestei hotărâri. Unul dintre pilotii a depus personal o plângere la judecătorul de investigare Mulhouse și a solicitat să se alăture procedurii în calitate de partid civil, susținând că „imbriența sigiliilor și distrugerii, îndepărtarea ilegală, ascunderea, disimularea sau modificarea documentelor publice sau private care să faciliteze anchetarea infracțiunilor grave și a altor infracțiuni majore, descoperirea probelor sau pedeapsa infractorului lor”, pe motiv că înregistratorii de zbor au fost manipulați în mod deliberat. Această anchetă a fost ulterior încredințată judecătorului de investigare Colmar și a fost închisă printr-o ordonanță din 19 martie 1996 de a constata că nu exista niciun caz de răspuns, care a fost susținut de o hotărâre din 13 iunie 1996 a Diviziei de Inculpare. Ancheta a cinci plângeri, inclusiv patru în care reclamanții, interaliați, au solicitat să se alăture procedurii ca partid civil, a fost trimisă judecătorului de investigare Colmar, fie direct, fie ca urmare a renunțării competenței de către judecătorul de investigare Mulhouse, care a fost confirmată printr-o hotărâre a Diviziei de inculpare din 29 aprilie 1999. La 29 iulie 1999, reclamanții au solicitat personal Președintele Curții de Apel Colmar pentru a contesta judecătorul de investigare Colmar. Ei au afirmat că acte frauduloase de manipulare și substituție au fost efectuate la început sau în timpul procedurii și au exprimat îndoieli cu privire la imparțialitatea și obiectivitatea judecătorului. Cererea lor a fost bazată, printre altele, pe art. 6 din Convenție. Prin ordinul de 2 noiembrie 1999 care nu a fost supus apelului, Președintele a respins provocarea și a ordonat reclamanților în comun și în mai multe rânduri să plătească o amendă civilă de 1000 franci francezi (aproximativ 150 euro). El a deținut, în special: „Un judecător nu încălcă cerința de imparțialitate prin pur și simpluul fapt de a interveni în același caz de două ori, cu condiția ca el nu a evaluat anterior faptele menționate în a doua ocazie; fără a-și impugna motivele, în acest caz nu există motive obiective pentru a se îndoi de imparțialitatea dlui G., a căror activități de investigație vor fi desfășurate sub supravegherea Diviziei de Inculpare. Faptul că, în exercitarea competențelor legal conferite acestuia, el a refuzat anterior să efectueze investigații sau audieri solicitate de persoanele aflate sub examinare sau de victime, în hotărârile aprobate de Curtea de Apel atunci când această chestiune a fost depusă, nu oferă motive pentru a constata că preocupările reclamanților sunt justificate în mod obiectiv.” El a înscris, de asemenea, că reclamanții, procurorul public principal și judecătorul în cauză ar trebui să fie notificați de acest ordin. Articolele relevante ale Codului de Procedură Penală aplicabile în timp util se citesc după cum urmează: art. 669: „O persoană care face obiectul anchetei, acuzată, acuzată și orice parte la procedură care dorește să provoace un judecător, un judecător al instanței de poliție sau unul sau mai multe sau mai multe dintre judecători ai instanței penale, instanța de recurs sau instanța de așteptare trebuie, dacă cererea este valabilă, să prezinte o cerere președintelui instanței de recurs. Membrii Oficiului Avocatului de Stat nu pot fi contestați. Solicitarea trebuie să menționeze prin nume judecătorul sau judecătorii fiind contestați și să stabilească motivele pe care se bazează, împreună cu toate dovezile justificative. O parte care a deliberat de bunăvoie într-o instanță sau înaintea unui judecător de investigare are dreptul de a contesta un judecător numai pe baza circumstanțelor care au apărut de atunci, în cazul în care acestea sunt astfel încât să constituie un motiv de provocare.” art. 671 „Președintele primește memorial suplimentar al reclamantului, dacă este necesar, și cel al judecătorului care este contestat; el obține avizul procurorului public principal și decide asupra cererii. Niciun recurs nu este împotriva hotărârii de pronunțare a acestei provocări, care are o forță juridică deplină.” art. 673 „Niciun ordin de respingere a unei provocări condamnă reclamantul la o amendă civilă de 500-5000 franci.”