AFFAIRE DI MATTEO c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

11.12.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1;Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE DI MATTEO c. ITALIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 1: DI MATTEO c. ITALIA (solicitarea nr. 37511/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2003 DEFINITIVF 11/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 2 din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza di Matteo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello mei Tulkens Vajić Bototarova judecători L. F errori Bravo judecător ad hoc, și domnul S. Nielsen grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2003, Renunță hotărârea care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 37511/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, M Anna Maria di Matteo, reclamanta, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului, la 3 mai 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( În urma deportării domnului V. Zagrebelsky, judecător ales în temeiul Italiei (art. 28), guvernul l-a desemnat pe domnul L. Ferrari Bravo ca judecător ad-hoc pentru a se afla în locul său [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 22 mai 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. CIRCONSTANCES DE LA SPĂLĂTORA S-a născut în 1951 și locuiește în Salerna. Mama reclamantei deținea un apartament în Salerne, pe care îl închiriase dlui G.M. printr-un act comunicat la 20 ianuarie 1984, reclamanta a comunicat locatarului avizul de concediu și l-a prezentat în fața judecătorului de judecată din Salerne. Printr-o ordonanță provizorie din 28 martie 1984, acesta din urmă a confirmat concediul de închiriere, a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 decembrie 1985 și s-a retras în favoarea Tribunalului Civil din Salerno pentru examinarea cazului pe fond. Printr-un act de citație notificat la 10 mai 1984, mama recurentei l-a numit pe chiriaș în fața Tribunalului din Salerno. Întrucât chiriașul a decedat între timp, a notat actul de citație moștenitorilor acestuia, care ocupau, de asemenea, apartamentul. La 15 iunie 1987, în urma decesului mamei sale, recurenta s-a constituit în procedură. La 8 martie 1990, recurenta a însemnat pentru moștenitorii chiriașului porunca de a elibera apartamentul. La 23 martie 1990, aceasta a însemnat că expulzarea va fi executată la 24 aprilie 1990 prin intermediul unui aprod al justiției. 10. La 24 aprilie 1990, aprodul judiciar a încercat să deporteze, care a eșuat, legile privind eșalonarea executării hotărârilor de expulzare care nu permiteau recurentei să beneficieze de ajutorul forței publice. 1993, Tribunalul din Salerno a stabilit că termenul de închiriere trebuia stabilit la 31 august 1987. La 29 decembrie 1993, Tribunalul a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 30 iunie 1993. 12. La 29 decembrie 1993, reclamanta a însemnat ocupanților apartamentului hotărârea Tribunalului din Napoli. 13. La 16 octombrie 1996, aceasta le-a indicat că expulzarea va fi executată la 13 decembrie 1993. noiembrie 1996 prin intermediul unui aprod al justiției. În ziua următoare, aprodul a eșuat din nou, din lipsă de asistență publică. 14. Moștenitorii chiriașului, prin legea nr. 431/98, au obținut suspendarea ordinului de expulzare până la 30 noiembrie 2000. La 6 februarie 2001, recurenta le-a indicat avizul că expulzarea va fi executată la 26 februarie 2001 prin intermediul unui aprod al justiției. În ziua următoare, aprodul judiciar a făcut o încercare de expulzare, care a eșuat și a fost amânată la 23 aprilie 2001. 16. La 15 iulie 2002, recurenta a informat Curtea că și-a recuperat apartamentul la 30 august 2001. II. DREPTUL INTERN RĂSPUNSUL 17. Începând din 1947, legislația în materie de chirii de locuințe a fost marcată de diferite intervenții ale autorităților publice, referitoare la controlul chiriilor prin blocarea acestora, amestecată de creșterile legale impuse din când în când de guvern, precum și la prelungirea legală a tuturor contractelor de leasing în curs și, în cele din urmă, cu suspendarea sau stabilirea executării forțate a expulzărilor. În ceea ce privește prelungirea contractelor de muncă, suspendarea executării forțate și eșalonarea expulzărilor, dreptul intern relevant este prezentat în hotărârea Curții în cauza Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. În cele din urmă, un decret-lege nr. 147 din 24 iunie 2003, convertit în lege nr. 200/03, a suspendat în unele cazuri executarea forțată a ordonanțelor de expulzare până la 30 iunie 2004. Sistemul de control al chiriilor 18. În ceea ce privește controlul chiriilor, evoluția legislației italiene se poate rezuma după cum urmează. 19. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a pus în aplicare un sistem de chirii în mod echitabil. ) bazat pe o serie de criterii, cum ar fi suprafața și cheltuielile de construcție a apartamentului. 20. O a doua măsură a fost adoptată de autoritățile italiene în august 1992, în scopul liberalizării progresive a pieței de închiriere. Atunci va intra în vigoare o legislație care să atenueze restricțiile privind valoarea chiriilor (patti in deroga) În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat regimul închirierilor și a liberalizat chiriile. Obligațiile locatarului în caz de restituire tardivă 22. În acest sens, art. 1591 din Codul civil italian prevede că locatarul care nu a părăsit locul este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data plecării sale, precum și să o despăgubească pentru orice eventual prejudiciu 23. Cu toate acestea, legea nr. 61 din 1989 a plafonat, printre altele, compensația pe care proprietarul o putea solicita la o sumă egală cu chiria plătită de locatar în momentul expirării contractului de închiriere, indexată cu privire la creșterea costului vieții (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) și majorată cu 20%, pentru întreaga perioadă în care proprietarul nu a putut beneficia de apartamentul său. 24. 482 pronunțată în 2000 de Curtea Constituțională se referea la întrebarea dacă o astfel de plafonare era conformă cu Constituția. Instanța constituțională a răspuns afirmativ în ceea ce privește perioadele în care suspendarea expulzărilor fusese impusă prin lege și a explicat că această limitare viza reglementarea închirierilor, în timp ce legislația de excepție era în vigoare și că deficitul de locuințe impunea suspendarea măsurilor de executare forțată. În cazul în care expulzările ar fi fost suspendate în temeiul legii, legislația ar fi stabilit în prealabil cuantumul despăgubirii datorate de către locatar, ambele măsuri fiind provizorii și excepționale; de altfel, proprietarul ar fi găsit o compensație pentru faptul că era scutit de a demonstra existența unui prejudiciu. 25. Curtea Constituțională a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirii care poate fi solicitată de proprietar în cazul în care se afla în incapacitatea de a prelua proprietatea apartamentului din cauza comportamentului locatarului și nu a intervenției legiuitorului. În consecință, instanța constituțională i-a permis proprietarului să inițieze o procedură civilă pentru a obține integral despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de locatar. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 ȘI A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 26. Recurenta se plânge de imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea forțelor publice și a încălcării dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care prevede Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 27. De asemenea, recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de care dispune partea relevantă Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 28. Curtea a tratat deja în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Hotărârea Imobiliare Saffi, citată anterior, §§ 46-75; Lunari c. Italia, nr. 21463/96, 11 ianuarie 2001, § 34-46; Palumbo c. Italia, n 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48). 29. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Curtea constată că reclamanta a trebuit să aștepte aproximativ 11 ani și patru luni de la prima încercare de expulzare a aprodului judiciar înainte de a-și putea recupera apartamentul. 30. Prin urmare, în acest caz, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 31. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În primul rând, recurenta solicită repararea prejudiciului material suferit și cifra în modul următor: 2668 443 704 lire italiene (ITL) [138 639,60 EUR (EUR) ], din care 193 240 941 ITL [99 800,62 EUR] pentru diferența dintre chiria la prețul pieței și cea plătită de chiriașul acesteia, din 1 aprilie 1990, data la care apartamentul ar fi trebuit eliberat, la 30 August 2001, data eliberării apartamentului și 75 202 763 ITL [38 838,99 EUR] pentru dobânzi. Recurenta propune această sumă pe baza unui contract de închiriere privind un apartament cu aceleași caracteristici ca și cel al prezentei cauze, pe care l-a încheiat în noiembrie 2000. Reclamantul a trimis contractul. 33. Guvernul contestă aceste pretenții. 34. Curtea consideră că este necesar să se aloce despăgubiri ca daune materiale care rezultă din pierderea chiriei pentru perioada care duce la încălcări. Având în vedere modul de calcul propus de reclamantă și având în vedere dovezile aflate în posesia sa și perioada luată în considerare, Curtea decide să acorde în mod echitabil suma de 65 000 EUR în acest sens. Recurenta solicită 150 000 000 ITL [77 468,53 EUR] pentru daune morale. 36. Guvernul contestă aceste pretenții. 37. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, îi acordă 3 000 EUR în acest scop. Costă și cheltuieli de judecată 38. Recurenta solicită, de asemenea, 14 286 848 ITL [788,54 EUR] pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii de executare. 39. Guvernul contestă aceste pretenții. 40. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR și acordarea acesteia recurentei. Interese moratorii 41. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 65 000 EUR (65 000 EUR) pentru daune materiale ii. 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale iii. 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iv. plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2003 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul adjunct Președinte