SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62916/00 prezentate de Jean Michel DCLOS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 16 decembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 20 iulie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Jean Michel Duclos, este un resortisant francez, născut în 1948 și rezident la Saint Suliac. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Leboucheer, avocat la Saint-Malo. Circumstanțele cazului Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: la 24 septembrie 1996, un judecător judecător din partea tribunalului de mari instanțe din Saint-Malo l-a pus pe reclamant în fața acuzațiilor de viol și agresiune sexuală asupra unui minor de 15 ani și a dispus arestarea sa provizorie. Prin hotărârea definitivă din 18 decembrie 1997, tribunalul corecțional din Saint-Malo l-a relaxat pe solicitant. La 15 mai 1998, reclamantul sesizează Comisia Națională de Justiție în materie de detenție provizorie în temeiul art. 149 și următoarele din Codul de procedură penală. Prin decizia din 21 ianuarie 2000, Comisia a decis să acorde reclamantului o despăgubire de 15 000 de franci. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală, aplicabile în momentul faptelor, adică la data intrării în vigoare a legii din 15 iunie 2000, se citesc după cum urmează: Fără a aduce atingere aplicării dispozițiilor art. 505 și următoarele din Codul de procedură civilă, se poate acorda o indemnizație persoanei care a făcut obiectul unei detenții provizorii în cursul unei proceduri încheiate cu privire la persoana respectivă printr-o decizie de refuz, de relaxare sau de detenție definitivă, în cazul în care această decizie i-a cauzat un prejudiciu. art. 149-1 LUMINA prevăzută la articolul precedent se atribuie printr-o decizie a unei comisii care se pronunță în mod suveran. (...) GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge, cu privire la procedura în fața comisiei naționale de recurs în materie de detenție provizorie, de termenul pentru examinarea cererii sale, de secretul dezbaterilor, de lipsa motivării deciziei comisiei și de absența recursului împotriva acesteia. Reclamantul invocă, de asemenea, un drept la despăgubire în temeiul articolului 5 alineatul (5) din Convenție. ÎN URMA 1. Reclamantul se plânge de procedură în fața comisiei naționale de recurs în materie de detenție provizorie. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea amintește că Convenția nu garantează unui inculpat achitat ulterior dreptul de a-și rambursa cheltuielile pe care le-a prezentat în cadrul procedurii penale inițiate împotriva sa, dacă este necesar, și nici de a percepe o despăgubire pentru restricțiile impuse în mod legal libertății sale. Un astfel de drept nu poate rezulta nici din art. 6 alineatul (2), nici din art. 6 alineatul (2) nici din oricare altă dispoziție a Convenției sau a Protocoalelor sale. În consecință, întrebarea dacă se poate, într-un anumit caz,: existența unui astfel de drept, ordonă ca laon să se refere numai la dreptul intern (Mason și Van Zon c. Țările de Jos, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n 327-A, p. 19, § 49). În speță, problema a fost reglementată în dreptul intern de dispozițiile articolului 149 și următoarele din Codul de procedură penală, în redactarea lor aplicabilă în momentul faptelor. Or, Curtea constată că la art. 149 atunci aplicabil prevede că o cauză poate Dacă este cazul, se acordă persoanei care a făcut obiectul unei detenții provizorii în cursul unei proceduri încheiate cu privire la persoana respectivă printr-o decizie de nejudiciare, de relaxare sau de achitare. În formularea dispoziției legale trebuie interpretat ca o dorință a legiuitorului de a nu impune obligația de rambursare în sarcina autorităților naționale, chiar dacă este îndeplinită condiția care ține de decizia finală (a se vedea mutatis mutandis Gutfreund c. Franța, nr 45681/99, § 42, CEDH 2003 Dobbertin c. Franța, nr 23930/94, Decizia Comisiei din 15 mai 1996). Curtea arată că un mai mare drept de reparație, sub rezerva anumitor excepții prevăzute în mod legal, nu a fost introdus decât în ultimă instanță, prin legile din 15 iunie și 30 decembrie 2000 (fie number n 2000-51 și 2000-1354). În consecință, Curtea consideră că revendicarea reclamantului nu se referă la un (Dobbertin menționat anterior Mangiaracina c. Franța (dec.), n 11471/02, 14 ianuarie 2003 Vatolo c. Franța (dec.), nr 71033/01, 6 mai 2003 [PDJ] ; a se vedea, de asemenea, Masson și Van Zon menționate anterior, p. 19-20, §§ 51-52). În consecință, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. Curtea amintește că dreptul la despăgubire în sensul articolului 5 alineatul (5) presupune constatarea prealabilă, de către instanțele interne sau de către aceasta chiar de la încălcarea unuia dintre alineatele (1) - (4) ale articolului 5 din Convenție. Or, acest lucru nu este cazul în speță. Cu titlu supraaglomerat, Curtea arată că: în orice caz, reclamantul a obținut efectiv o sumă de cincisprezece mii de franci din cauza detenției provizorii suferite și a deciziei de relaxare de care a beneficiat ulterior. Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka Prezident [PDJ] În cazul în care decizia va fi publicată, dar nu se cunoaște numărul culegătorului (de exemplu: CEDO 2002-...). Dacă decizia nu va fi publicată sau dacă nu se cunoaște dacă va fi publicată, se va înlocui trimiterea la "CEDO" cu data deciziei.
de la requête n
o
62916/00
présentée par Jean Michel DUCLOS
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 16 décembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 juillet 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Jean Michel Duclos, est un ressortissant français, né en 1948 et résidant à Saint Suliac. Il est représenté devant la Cour par M
e
V.
Leboucher, avocat à Saint-Malo.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 septembre 1996, un juge d’instruction près le tribunal de grande instance de Saint-Malo mit le requérant en examen des chefs de viol et agressions sexuelles sur mineur de quinze ans et ordonna sa mise en détention provisoire.
Par jugement définitif du 18 décembre 1997, le tribunal correctionnel de Saint-Malo relaxa le requérant.
Le 15 mai 1998, le requérant saisit la Commission nationale d’indemnisation en matière de détention provisoire d’une requête sur le fondement des articles 149 et suivants du code de procédure pénale.
Par décision du 21 janvier 2000, la Commission décida d’allouer une indemnité de quinze mille francs au requérant.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale, applicables au moment des faits, c’est-à-dire antérieurement à l’entrée en vigueur de la loi du 15 juin 2000, se lisent comme suit
:
Article 149
«
Sans préjudice de l’application des dispositions des articles 505 et suivants du Code de procédure civile, une indemnité peut être accordée à la personne ayant fait l’objet d’une détention provisoire au cours d’une procédure terminée à son égard par une décision de non-lieu, de relaxe ou d’acquittement devenue définitive, lorsque cette décision lui a causé un préjudice.
»
Article 149-1
«
L’indemnité prévue à l’article précédent est allouée par décision d’une commission qui statue souverainement. (...)
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint, concernant la procédure devant la commission nationale d’indemnisation en matière de détention provisoire, du délai pour l’examen de sa requête, du secret des débats, de l’absence de motivation de la décision de la commission et de l’absence de recours contre celle-ci.
2.
Le requérant invoque également un droit à réparation au regard de l’article 5 § 5 de la Convention.
1.Le requérant se plaint de la procédure devant la commission nationale d’indemnisation en matière de détention provisoire. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle que la Convention ne garantit pas à un accusé ultérieurement acquitté le droit de se faire rembourser les frais qu’il a exposés dans la procédure pénale engagée contre lui, si nécessaires qu’ils fussent, ni de percevoir une indemnité pour les restrictions apportées légalement à sa liberté. Un tel droit ne saurait découler ni de l’article 6 § 2 ni d’aucune autre disposition de la Convention ou de ses Protocoles. Il s’ensuit que la question de savoir si l’on peut, dans un cas précis, affirmer l’existence d’un tel droit, commande que l’on se
réfère au seul droit interne (
Masson et Van Zon c. Pays-Bas
, arrêt du 28 septembre 1995, série A n
o
327-A, p. 19, § 49).
En l’espèce, la question était réglée en droit interne par les dispositions des articles 149 et suivants du code de procédure pénale et ce, dans leur rédaction applicable au moment des faits. Or la Cour constate que l’article
149 alors applicable prévoit qu’une indemnité «
peut
», le cas échéant, être accordée à la personne ayant fait l’objet d’une détention provisoire au cours d’une procédure terminée à son égard par une décision de non-lieu, une relaxe ou un acquittement. L’emploi du verbe «
pouvoir
» dans le libellé de la disposition légale doit être interprété comme une volonté du législateur de ne pas imposer d’obligation de remboursement à la charge des autorités nationales et ce, même si la condition tenant à la décision finale est remplie (voir,
mutatis mutandis
,
Gutfreund c. France
, n
o
;
Dobbertin c. France
, n
o
23930/94, décision de la Commission du 15
mai 1996).
La Cour relève qu’un «
droit
» à réparation, sous réserve de certaines exceptions légalement prévues, ne fut instauré qu’ultérieurement, par les lois des 15 juin et 30 décembre 2000 (respectivement lois n
os
2000-516 et 2000-1354).
En conséquence, la Cour estime que la revendication du requérant ne portait pas sur un «
droit
» que l’on pouvait prétendre, de manière défendable, reconnu en droit français (
Dobbertin
précitée
;
Mangiaracina c.
France
(déc.), n
o
11471/02, 14 janvier 2003
;
Vattolo c. France
(déc.), n
o
71033/01, 6 mai 2003
; voir également
Masson et Van Zon
précité, pp.
19-20, §§ 51-52). Partant, l’article 6 § 1 de la Convention n’était pas applicable à la procédure en cause.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
2.Le requérant se plaint également d’une violation de l’article 5 § 5 de la Convention, lequel dispose
:
«
5.
Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.
»
La Cour rappelle que le droit à réparation au sens de l’article 5 § 5 suppose la constatation préalable, par les juridictions internes ou par elle
‑
même, de la violation de l’un des paragraphes 1 à 4 de l’article 5 de la Convention. Or tel n’est pas le cas en l’espèce.
A titre surabondant, la Cour relève qu’en tout état de cause le requérant a effectivement obtenu le versement d’une somme de quinze mille francs en raison de la détention provisoire subie et de la décision de relaxe dont il a bénéficié ultérieurement.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président
1
Si la décision sera publiée mais le numéro du recueil n'est pas connu mettre l'ellipse (ex. : CEDH 2002-...). Si la décision ne sera pas publiée ou si l'on ne sait pas si elle sera publiée, remplacer la référence à "CEDH" par la date de la décision.