PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48887/99 prezentată de Guglielmo DI MARTINO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 16 decembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen mes Tulkens Vajić Botoucharova dnii Kovler Zagrebelsky, judecători și grefier adjunct al dlui Nielsen, grefier adjunct Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 24 iulie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 20 iunie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAPT pe reclamant, domnul Guglielmo di Martino, este un resortisant italian, născut în 1955 și rezident la Napoli. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Acuzat de crimă, reclamantul a fost arestat și pus în detenție provizorie la 3 decembrie 1994, în executarea ordonanței pronunțate de judecătorul de anchetă preliminară (G.I.P.) al lui Torre Annunziata (Naples). La 7 decembrie 1994, jandarmeria Castellammare di Stabia (Naples) a confiscat la domiciliul reclamantului bunuri care îi aparțineau, inclusiv două ceasuri, un registru telefonic și înregistrări telefonice pe casetă. La 21 ianuarie 1995, reclamantul a prezentat la G.I.P. o cerere de punere în libertate care a fost respinsă la 3 februarie 1995 pentru motivul că mărturiile primite nu erau incompatibile cu prezența reclamantului la locul crimei. La 15 februarie 1995, reclamantul a introdus o acțiune în recurs care a fost, la rândul său, respinsă printr-o decizie din 31 martie 1995 pe baza mărturiei sale o femeie care, după ce a revăzut povestea, susținea că și-a recunoscut soțul în persoana acestui asasin. La 25 mai 1995, G.I.P. a ordonat eliberarea reclamantului pe motiv că, ca urmare a evoluțiilor anchetei, indicii care cântăreau asupra acestuia nu mai prezentau caracterul de gravitate care să justifice menținerea sa în detenție. La 12 mai 1998, G.I.P. a clasat fără întârziere acuzațiile împotriva reclamantului. La 29 septembrie 1998, reclamantul a solicitat jandarmeriei restituirea obiectelor care fuseseră confiscate cerând, printre altele, inele de aur, telefoane mobile și un casetofon. La 24 noiembrie 1998, reclamantul a depus o cerere la tribunalul din Napoli pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a încarcerării sale. Prin ordonanța din 16 septembrie 1999, curtea din Napoli a primit cererea reclamantului, a condamnat Ministerul Trezoreriei Publice să-i plătească 30 000 000 de lire italiene pentru daune și 500 000 de lire pentru cheltuielile de judecată și a recunoscut ca nedreaptă deținerea reclamantului (adică ingusta custodia cataliere sopportata la 22 ianuarie 1999, Ministerul Public a ridicat sechestrul asupra bunurilor reclamantului care fuseseră efectiv confiscate GRIEF Invouchuch la art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că obiectele confiscate la 7 decembrie 1994 nu i-au fost restituite. ÎN DREPT Reclamantul se plânge că obiectele confiscate la 7 decembrie 1994 nu i-au fost restituite. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul a depus, în anexă la observațiile sale, o copie a procesului-verbal din 7 decembrie 1994 care atestă că jandarmeria a confiscat două ceasuri, un registru telefonic și înregistrări telefonice pe casetele reclamantului. În plus, acesta subliniază că, în conformitate cu cererea reclamantului, la 22 ianuarie 1999, procurorul public a pronunțat ridicarea sechestrului asupra acestor bunuri. Guvernul arată că, la 29 septembrie 1998, reclamantul a solicitat restituirea unei serii de obiecte care nu fuseseră confiscate (și anume, inele de aur, telefoane mobile și casetofon). Tribunalul amintește că art. 1 din Protocolul nr. 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei standarde distincte (a se vedea James și alții c. Regatul Unit, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A n 98, pp. 29-30, § 37) prima, care se află în prima teză a primului paragraf și are caracter general, stabilește principiul respectării proprietății a doua, care figurează în a doua teză a aceluiași paragraf, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce privește a treia, menționată în al doilea paragraf, ea recunoaște statelor contractante competența, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. Al doilea și al treilea, care se referă la exemple speciale de atingere a dreptului de proprietate, trebuie să se înțeleagă în lumina principiului consacrat de prima. În cazul de față, în ceea ce privește obiectele recurentului care au fost efectiv sesizate, Curtea arată că, la 22 ianuarie 1999, procurorul public a pronunțat ridicarea sechestrului asupra acestor bunuri. Prin urmare, reclamantul nu mai poate pretinde că a fost victima unei încălcări a Convenției în sensul articolului 34 din convenție. Această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește celelalte obiecte solicitate de reclamant în cererea sa din 29 septembrie 1998, și anume, printre altele, inele de aur, telefoane mobile și reportofoane, Curtea constată că, potrivit procesului-verbal din 7 decembrie 1994, aceste obiecte nu au fost niciodată confiscate. În plus, reclamantul nu contestă acest punct în observațiile sale. Prin urmare, Curtea arată că nu a existat nicio interferență în dreptul de proprietate al reclamantului în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în sensul articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier adjunct Președinte
de la requête n
o
48887/99
présentée par Guglielmo DI MARTINO
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 16 décembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier adjoint
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 juillet 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle du 20 juin 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Guglielmo di Martino, est un ressortissant italien, né en 1955 et résidant à Naples.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Accusé de meurtre, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire le 3 décembre 1994, en exécution de l’ordonnance délivrée par le juge des investigations préliminaires (G.I.P.) de Torre Annunziata (Naples).
Le 7 décembre 1994, la gendarmerie de Castellammare di Stabia (Naples) saisit au domicile du requérant des biens lui appartenant, notamment deux montres, un répertoire téléphonique et des enregistrements téléphoniques sur cassette.
Le 21 janvier 1995, le requérant présenta au G.I.P. une demande de mise en liberté qui fut rejetée le 3 février 1995 au motif que les témoignages recueillis n’étaient pas incompatibles avec la présence du requérant sur le lieu du crime. Le 15 février 1995, le requérant introduisit alors un recours en appel qui fut à son tour repoussée par une décision du 31 mars 1995 sur la base du témoignage de sa
femme qui, ayant aperçu l’assassin, affirmait avoir reconnu son mari dans la personne de cet assassin.
Le 25 mai 1995, le G.I.P. ordonna la libération du requérant au motif que, suite aux développements de l’enquête, les indices qui pesaient sur celui-ci ne présentaient plus le caractère de gravité justifiant son maintien en détention.
Le 12 mai 1998, le G.I.P. classa sans suite les poursuites contre le requérant.
Le 29 septembre 1998, le requérant demanda à la gendarmerie la restitution des objets qui avaient été saisis réclamant, entre autres, des bagues en or, des téléphones portables et un magnétophone.
Le 24 novembre 1998, le requérant présenta une demande auprès de la cour d’appel de Naples afin d’obtenir la réparation des dommages subis en raison de son incarcération. Par une ordonnance du 16 septembre 1999, la cour d’appel de Naples fit droit à la demande du requérant, condamna le ministère du Trésor Public à lui payer 30
000
000 de lires italiennes pour dommages et
2
500
000 lires pour les frais de justice et reconnut comme injuste la détention du requérant («
ingiusta custodia cautelare sopportata
»
).
Le 22 janvier 1999, le ministère public leva la saisie «
des biens du requérant qui avaient été effectivement saisis
».
GRIEF
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce que les objets saisis le 7 décembre 1994 ne lui ont pas été restitués.
Le requérant se plaint de ce que les objets saisis le 7 décembre 1994 ne lui ont pas été restitués. Il invoque l’article 8 de la Convention.
La Cour estime que le grief du requérant doit être analysé sous l’angle de l’article
1 du Protocole n
o
1 à la Convention. Cet article dispose ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement a déposé, en annexe à ses observations, une copie du procès-verbal du 7 décembre 1994 attestant que la gendarmerie a saisi deux montres, un répertoire téléphonique et des enregistrements téléphoniques sur cassette appartenant au requérant. Il fait observer en outre que, faisant droit à la demande du requérant, le 22 janvier 1999, le ministère public a prononcé la levée de saisie de ces biens. Le Gouvernement relève que, le 29
septembre 1998, le requérant a demandée la restitution d’une série d’objets qui n’avaient pas été saisis (à savoir, entre autres, des bagues en or, des téléphones portables et un magnétophone).
Le requérant ne présente pas d’observations sur ce point.
La Cour rappelle que l’article 1 du Protocole n
o
1, qui garantit en substance le droit de propriété, contient trois normes distinctes (voir
James et autres c. Royaume-Uni
, arrêt
du 21 février 1986, série A n
o
98, pp. 29-30, § 37)
:
la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété
;
la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ;
quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. La deuxième et la troisième, qui ont trait à des exemples particuliers d’atteintes au droit de propriété, doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première.
Dans le cas d’espèce, quant aux objets du requérant qui ont été effectivement saisis, la Cour relève que, le 22 janvier 1999 le ministère public a prononcé la levée de saisie de ces biens. Le requérant ne peut donc plus se prétendre victime d’une violation de la Convention au sens de l’article 34 de la Convention. Cette partie de la requête est partant manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Pour ce qui est des autres objets réclamés par le requérant dans sa demande du 29 septembre 1998, à savoir, entre autres, des bagues en or, des téléphones portables et un magnétophone, la Cour constate que, selon le procès-verbal du 7 décembre 1994, ces objets n’ont jamais été saisis. De plus, le requérant ne conteste pas ce point dans ses observations. La Cour relève donc qu’il n’y a pas eu d’ingérence dans le droit de propriété du requérant au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention. Cette partie de la requête est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président