MORABITO et AUTRES contre l'ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

17.02.2004

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partiellement irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

MORABITO et AUTRES contre l'ITALIE (CtEDO, 2004)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58572/00 prezentate de Biagio MORABITO și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 17 februarie 2004 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Pellonpäää Strážnická dnii Casadevell Zagrebelsky Pavlovschi, Borrego, judecători și domnul O Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 22 martie 2000, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: "Dnii Biagio Morabito, Alfio Morabito și M Nunzia Morabito," precum și Maria Lipera sunt cetățeni italieni, născuți în 1974, 1980, 1972 și, respectiv, 1952, rezidenți în Belpasso. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către M. G. Grasso, avocat în Catania. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. 21 septembrie 1995, din cauza suspiciunilor pe care le prezentau F. M., soțul și tatăl reclamanților, și care au făcut să se creadă că a fost membru al unei organizații criminale de tip mafiot, Parchetul Catane entama împotriva acestuia o procedură în vederea aplicării măsurilor preventive prevăzute de Legea nr. 575 din 1965, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 646 din 13 septembrie 1982. Parchetul a solicitat, de asemenea, confiscarea anumitor bunuri aparținând F. M. La 3 octombrie 1995, președintele Tribunalului din Catania a emis o decizie de confiscare a aproape tuturor bunurilor aparținând F. și familiei sale, inclusiv mai multe terenuri, mai multe case și apartamente, precum și autovehicule. Această decizie a fost validată în aceeași zi de tribunalul din Catania, care a constatat o disproporție între stilul de viață al F. și amploarea veniturilor sale aparente. Încă de la această dată, camera specializată pentru aplicarea măsurilor de prevenire a Tribunalului din Catania a inițiat o procedură împotriva celei de-a patra reclamante și a soțului ei. Aceștia au fost reprezentați de un avocat ales de ei. În timpul acestei proceduri, au fost audiați mulți martori și s-au realizat expertiză financiară și contabilă. Printr-o ordonanță din 16 decembrie 1998, camera însărcinată cu măsurile de prevenire a Tribunalului din Catania a decis să supună F.M. unei măsuri de control al poliției care dispunea, în același timp, arestarea la reședință în comunele sale de reședință pentru o perioadă de 3 ani. ani. În plus, camera a ordonat confiscarea bunurilor confiscate anterior care aparțin FM și familiei sale, în temeiul articolului 2b al treilea paragraf din Legea nr. 575 din 1965. Judecătorii camerei specializate au indicat la Õ FM o asociație criminală de tip mafiot. În ceea ce privește situația financiară a celei de a patra reclamante și a soțului acesteia, camera specializată a Tribunalului a constatat că era dificil să se reconstituie în detaliu diferitele activități economice inițiate de FM. și să își individualizeze proveniența legală a capitalurilor sale pentru a-și achiziționa bunurile, ținând cont de faptul că acesta din urmă nu și-a asumat în mod oficial toate operațiunile. Tribunalul a considerat, de asemenea, că competența contabilă efectuată în cursul procedurii evidențiase o discrepanță substanțială între utilizarea resurselor economice și a fondurilor pentru anii 1986, 1988, 1989 și 1991, perioade în cursul cărora soțiile achiziționau diverse bunuri imobile, fără ca venitul declarat să poată justifica achiziționarea legitimă a bunurilor în cauză. Cea de-a patra reclamantă și soțul ei au introdus o acțiune împotriva ordonanței din 16 decembrie 1998. Între timp, F.M. a decedat. Recurenții au continuat procedura în fața Tribunalului de apel din Catania. Prin decizia din 27 septembrie 1999 depusă la grefa din 5 octombrie 1999, Curtea de Apel din Catania a decis să anuleze măsura de prevenire personală împotriva F.M., decedată în timpul procesului, și a revocat măsura de confiscare a bunurilor confiscate, prin care au dispus restituirea tuturor activelor către titularii lor de drepturi. Această decizie a dobândit forță de lucru judecată la 6 noiembrie 1999. La 10 decembrie 1999, apărătorul reclamanților a adresat grefei camerei specializate o cerere de prevenire a Curții din Catania pentru executarea deciziei din 27 septembrie 1999, deoarece aceștia din urmă erau încă privați de bunurile lor fără niciun motiv legitim. La 30 decembrie 1999, grefa instanței de apel din Catania a comunicat cu custodele registrelor imobiliare ale Catanei revocarea măsurii de confiscare a bunurilor confiscate, decisă la 27 septembrie 1999. Dreptul intern relevant În conformitate cu art. 2b din Legea nr. 575 din 31 mai 1965, în cursul procedurii de aplicare a măsurilor de prevenire împotriva unei persoane suspectate de a face parte din asociații de tip mafiot; Tribunalul, chiar și din oficiu, dispune prin hotărâre motivată confiscarea bunurilor de care persoana împotriva căreia a fost inițiată procedura dispune în mod direct sau indirect, atunci când este necesar să se estimeze, pe baza unor motive suficiente, cum ar fi disproporția considerabilă dintre stilul de viață și veniturile aparente sau declarate, că aceste bunuri constituie profitul din activități ilicite sau relocarea sa. Odată cu aplicarea măsurii preventive, instanța dispune confiscarea bunurilor confiscate a căror proveniență legitimă nu a fost demonstrată. (...) Confiscarea este revocată de instanță în cazul în care cererea de aplicare a măsurii de prevenire este respinsă sau în cazul în care proveniența legitimă a bunurilor este demonstrată. GRIFS (1) Reclamanții consideră că aplicarea măsurii de prevenire a confiscării și întârzierea restituirii bunurilor, ca urmare a revocării acestei măsuri, și-au încălcat dreptul la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 2. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de procedura, de lipsa accesului la o instanță independentă și imparțială și de durata procedurii. Reclamanții consideră că confiscarea și confiscarea custode a bunurilor lor mobile și imobiliare și întârzierea rambursării acestor active au adus atingere dreptului lor de a respecta bunurile, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului italian în temeiul articolului 54 alineatul (3) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții se plâng că procedura, lipsa accesului la o instanță independentă și imparțială, precum și durata procedurii de aplicare a măsurilor preventive. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă dispoziția invocată se aplică în speță. Aceasta reamintește că, potrivit jurisprudenței organelor Convenției, măsurile preventive prevăzute de legile italiene din 1965 și 1982, care nu implică o hotărâre de vinovăție, ci vizează împiedicarea delincvenței, nu se pot compara cu o (a se vedea Hotărârea Raimondo c. Italia din 22 februarie 1994, seria A n 281-A, p. 20 § 43 Ciulla c. Italia din 22 februarie 1989, seria A n 148, p 17, § 39 și Guzzardi c. Italia din 6 noiembrie 1980, seria A n 39, p. 37, § 100). Prin urmare, procedura referitoare la aceasta nu se referă la dreptul întemeiat pe o singură acuzație în materie penală (Raimondo, citată anterior, § 43 Guzzardi, citată anterior, § 108). În continuare trebuie să se stabilească dacă procedura împotriva reclamanților se referă la drepturi și obligații cu caracter civil, astfel cum se prevede la primul alineat al articolului 6. Curtea constată în această privință că la art. 6 se aplică civil oricărei acțiuni care are un obiect patrimonial și se bazează pe o presupusă încălcare a unor drepturi patrimoniale (a se vedea Hotărârea Raimondo, citată anterior, § 43 ; Ediții Periscope c. Franța, Hotărârea din 26 martie 1992, seria A n 234-B, p 66, § 40. În acest caz, art. 6 alin. (1) se aplică procedurii în litigiu în cadrul componentei sale civile. (a) Reclamanții denunță la 1998 de punere în aplicare a măsurii preventive și n Õ ar fi putut solicita revocarea acesteia de către instanța la care s-a stabilit. În speță, Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 575 din 31 Mai 1965, reclamanții au putut ataca hotărârea în fața judecătorului camerei specializate pentru măsurile de prevenire a Tribunalului din Catania și au avut apoi recurs la recurs, ceea ce au făcut, de altfel. În plus, reclamanții nu mai sunt afectați de măsură, întrucât Curtea de Apel din Catania, la 27 septembrie 1999, a revocat măsura de prevenire contestată. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. (b) Într-o scrisoare primită la grefa Curții la 13 noiembrie 2001, reclamanții se plâng că nu au reușit să ajungă la o instanță independentă și imparțială pentru a contesta decizia judecătorului camerei specializate din 16 decembrie 1998 privind măsurile de prevenire. Curtea constată că reclamanții au ridicat prima dată în fața ei cauza referitoare la lipsa de independență și de imparțialitate a instanței sesizate într-o scrisoare primită la grefare la 13 noiembrie 2001. Or, decizia internă definitivă pusă în discuție a fost pronunțată la 27 septembrie 1999, cu mai mult de șase luni înainte de introducerea acestui termen (a se vedea în special Olivier Gaillard c. Franța (dec.), nr. 47337/99, 11 iulie 2000, Nee Irlanda (dec.), nr. 52787/99, 30 ianuarie 2003. Prin urmare, acest litigiu este întârziat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. (c) În formularul de cerere, reclamanții s-au plâns de durata procedurii. La 2 iulie 2001, modulul Curții a informat reclamanții cu privire la intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto") la 18 aprilie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto"). În plus, reclamanților li s-a cerut să se supună instanțelor naționale în primul rând prin intermediul unei scrisori trimise grefei la 13 noiembrie. 2001, reprezentantul reclamanților a indicat că, în conformitate cu legea Pinto, acesta a depus o acțiune în fața instanței judecătorești din Messina și că Õ el își retrage această cauză. În ceea ce privește durata procedurii care a fost retrasă, Curtea consideră că nu se impune să se pronunțe cu privire la această parte a cererii. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea [Nota1] de la art. 1 din protocol Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O