SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65637/01 prezentată de Elio CAPPELLARI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află la 19 februarie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner hagiev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 19 iunie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Elio Cappellari, este un resortisant italian, născut în 1920 și rezident la Roma. El este reprezentat în fața Curții de către domnul L. Di Pardo și domnul Scialandrone, avocați la Milano. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 februarie 1984, au fost inițiate urmăriri penale împotriva reclamantului în cadrul unei cauze de faliment a unei societăți de asigurări. La 19 iunie 1985, reclamantul fiind arestat, a fost interogat de judecătorul de anchetă. La 5 august 1987, reclamantul a fost trimis în fața Tribunalului din Milano pentru ședința din 17 noiembrie 1997. Cinci ședințe au avut loc între 13 februarie 1998 și 8 martie 1999. printr-o decizie din 8 martie 1999, depusă la grefă la 25 martie 1999, Tribunalul din Milano l-a condamnat pe solicitant. La 13 aprilie 1999, reclamantul a solicitat recurs la Curtea de Apel din Milano. Ședința a fost stabilită la 30 mai 2001. La 26 februarie 2002, Curtea de Apel a confirmat decizia instanței de Primă Instanță. La 9 noiembrie 2001, Curtea l-a informat pe reclamant cu privire la intrarea în vigoare, la 18 aprilie 2001, a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto"). La 17 aprilie 2002, reclamantul sesizează Curtea de Apel din Brescia în sensul Reclamantul a solicitat Curții de Apel să declare că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și să condamne guvernul italian la despăgubirea prejudiciului material și moral suferit în măsura în care reclamantul își rezervă să determine în cursul prezentei proceduri că a suferit daune considerabile. Printr-o decizie din 19 iunie 2002, depusă la grefa din 28 iunie 2002, Curtea de Apel, fără a constata în mod oficial că a existat o încălcare a articolului 6 1 din Convenție, a respins recursul reclamantului pe motiv că, în cadrul ședinței, acesta se limitase să se consulte, în memoria sa, cu conținutul acțiunii sale, fără a preciza despăgubirile solicitate. Prin scrisoarea din 21 octombrie 2003, Curtea a solicitat reclamantului să prezinte informații suplimentare cu privire la procedura de investigare și să confirme dacă a avut în continuare interes în examinarea cererii sale de către Curte. Printr-o scrisoare din 10 noiembrie 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la decizia Curții de Apel de la Brescia și a solicitat reluarea examinării cererii sale și, în special, compensarea prejudiciului moral suferit evaluat la 30 000 EUR (EUR) sau în conformitate cu echitatea. În sprijinul acestuia, el a trimis o copie a deciziei Curții de Apel din Brescia, o copie a unei hotărâri în care Curtea de Apel din Veneția, în cadrul unei proceduri de procedură Printr-o scrisoare din 21 noiembrie 2003, grefa a solicitat reclamantului să trimită o copie a memoriului depus în sprijinul acțiunii și să precizeze dacă intenționează să se aplice în casarea împotriva hotărârii Curții de Apel. Printr-o scrisoare din 24 noiembrie 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la faptul că nu intenționa să se poată pronunța împotriva deciziei Curții de Apel și a trimis o altă copie a acțiunii sale, nu a memoriului solicitat. Dreptul intern relevant este descris în Deciziile Brusco c. Italia, nr 69789/01, CEDO 2001-IX. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plângea inițial de durata procedurii și susținea negarea accesului la o instanță din cauza acesteia. După acțiunea Pinto, se plângea că instanța de apel nu a alocat nici o sumă pentru repararea prejudiciului moral. Acuzarea reclamantului se referă inițial la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel încât orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) mai târziu după ce a sesizat instanța de apel în sensul legii Pinto Cu toate acestea, reclamantul a solicitat Curții să reia examinarea cererii sale și să condamne statul italian la rambursarea a 30 000 de euro (EUR) ca daune morale, care, în opinia sa, este in repsa și nu are nevoie să fie dovedit. El nu s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii Curții de Apel, care nu are încredere în justiția italiană. Curtea nu consideră că este necesar să se soluționeze problema dacă reclamantul ar fi trebuit să se poată pronunța împotriva hotărârii Curții de Apel, deoarece, în orice caz, cererea trebuie declarată inadmisibilă din următoarele motive. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, prejudiciul material constă în pierderile suferite efectiv în consecință directă a presupusei încălcări (a se vedea Hotărârea Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], nr 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV) și că art. 60 din Regulamentul său de procedură impune reclamanților, atunci când depun cereri de despăgubire, să-și repartileze, să-și diminueze pierderile În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, acesta constă în starea de neliniște, de neplăcere și de incertitudine care rezultă din presupusa încălcare, precum și din alte daune nemateriale (a se vedea Comingersoll S.A., citată anterior, punctul 29). În prezenta cauză, Curtea constată că reclamantul nu a cuantificat prejudiciile pe care le-a solicitat pentru despăgubire, rezervându-și în același timp dreptul de a le specifica în cursul procedurii. Cu toate acestea, cu ocazia ședinței, se pare că a depus doar o copie a acțiunii introductive, fără a oferi detalii suplimentare, cu privire la cererile sale sau să se dea curs Curții de Apel pentru determinarea daunelor. Ceea ce, în absența oricărei alte cereri, nu poate fi suficient pentru a considera că reclamantul a formulat cereri în vederea unei satisfacții echitabile (a se vedea, mutatis mutandis, Fernandes Cascao c. Portugalia, n 37845/97, § 25-27, 01.02.2001). Prin urmare, Curtea consideră că situația în litigiu își are originea într-o eroare săvârșită de reclamant și de avocații săi. Prin urmare, decizia Curții de Apel este conformă cu jurisprudența europeană. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind În ceea ce privește pretinsa negare a accesului la instanță, Curtea consideră că nu se poate vorbi despre un obstacol în calea accesului la o instanță atunci când un justițiar, reprezentat de un avocat, sesizează în mod liber instanța și prezintă în fața sa argumentele sale. Or, reclamantul a făcut obiectul unei proceduri care s-a desfășurat pe două niveluri de jurisdicție prin utilizarea căilor de atac disponibile în dreptul italian. Circumstanța că procedura s-a prelungit nu privește accesul la o instanță: dificultățile întâmpinate sunt, prin urmare, de desfășurare și nu de acces (a se vedea, Matos e Silva c. Portugalia, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1109, punctul 64. Acest motiv rămâne absorbit în cel întemeiat pe durata procedurii. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președintele
de la requête n
o
65637/01
présentée par Elio CAPPELLARI
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 19 février 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 juin 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Elio Cappellari, est un ressortissant italien, né en 1920 et résidant à Rome. Il est représenté devant la Cour par M
es
L. Di Pardo et M. Scialandrone,
avocats à Milan.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 25 février 1984, des poursuites furent entamées à l'encontre du requérant dans le cadre d'une affaire de faillite d'une compagnie d'assurances.
Le 19 juin 1985, le requérant étant arrêté, il fut interrogé par le juge d'instruction
Le 5 août 1987, le requérant fut renvoyé en jugement devant le tribunal de Milan pour l'audience du 17 novembre 1997.
Cinq audiences eurent ensuite lieu entre le 13 février 1998 et le 8
mars
1999.
Par une décision du 8 mars 1999, déposée au greffe le 25 mars 1999, le tribunal de Milan condamna le requérant.
Le 13 avril 1999, le requérant interjeta appel devant la cour d'appel de Milan. L'audience fut fixée au 30 mai 2001.
Le 26 février 2002, la cour d'appel confirma la décision du tribunal de première instance.
Le 9 novembre 2001, la Cour informa le requérant de l'entrée en vigueur, le 18
avril 2001, de la loi n
o
89 du 24 mars 2001 (dite «
loi Pinto
»), qui a introduit dans le système juridique italien une voie de recours contre la durée excessive des procédures judiciaires.
Le 17 avril 2002, le requérant saisit la cour d'appel de Brescia au sens de la «
loi Pinto
», afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus.
Le requérant demanda à la cour d'appel de dire qu'il y avait eu une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner le gouvernement italien au dédommagement du préjudice matériel et moral
subis
«
dans la mesure que le requérant se réserve de déterminer dans le cours de la présente procédure
».
Le requérant souligna qu'il avait subi des dommages considérables.
Par une décision du 19 juin 2002, déposée au greffe le 28 juin 2002, la cour d'appel, sans constater formellement qu'il y avait eu une violation de l'article 6
§
1 de la Convention, rejeta le recours du requérant au motif qu'à l'audience il s'était contenté de se reporter, dans son mémoire, au contenu de son recours sans préciser le dédommagement demandé.
Par une lettre du 21 octobre 2003, la Cour demanda au requérant de bien vouloir soumettre des informations complémentaires concernant la procédure «
Pinto
» et de bien vouloir confirmer s'il avait toujours intérêt à l'examen de sa requête par la Cour.
Par une lettre du 10 novembre 2003, le requérant informa la Cour de la décision de la cour d'appel de Brescia et demanda la reprise de l'examen de sa requête et notamment le dédommagement du préjudice moral subi évalué à 30 000 euros (EUR) ou selon équité. A l'appui, il envoya une copie de la décision de la cour d'appel de Brescia, une copie d'une décision dans laquelle la cour d'appel de Venise, dans le cadre d'une procédure «
Pinto
», avait octroyé à un requérant une réparation pour le dommage moral considéré présumé et ne nécessitant pas de preuves spécifiques et, finalement, son recours présenté devant la cour d'appel de Brescia.
Par une lettre du 21 novembre 2003, le greffe demanda au requérant de bien vouloir envoyer une copie du mémoire déposé à l'appui du recours et de bien vouloir spécifier s'il avait l'intention de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d'appel.
Par une lettre du 24 novembre 2003, le requérant informa la Cour du fait qu'il n'avait pas l'intention de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d'appel et envoya une autre copie de son recours et non le mémoire demandé.
B.
Le droit interne pertinent
Le droit interne pertinent est décrit dans les décisions
Brusco c. Italie
, n
o
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait
originairement de la durée de la procédure et alléguait un déni d'accès à un tribunal en raison de celle-ci. Après le recours «
Pinto
», il se plaint du fait que la cour d'appel n'a alloué aucune somme à titre de réparation du dommage moral.
Le grief du requérant porte à l'origine sur l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) ».
Après avoir saisi la cour d'appel au sens de la «
loi Pinto
», le requérant a demandé à la Cour de reprendre l'examen de sa requête et de condamner l'Etat italien au remboursement de 30 000 euros (EUR) à titre de dommage moral, qui, selon lui, est
in re ipsa
et n'a pas besoin d'être prouvé.
Il ne s'est pas pourvu en cassation contre la décision de la cour d'appel, n'ayant pas confiance dans la justice italienne.
La Cour n'estime pas nécessaire de trancher la question de savoir si le requérant aurait dû se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d'appel car, en tout état de cause, la requête doit être déclaré irrecevable pour les raisons suivantes.
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence, le dommage matériel consiste dans les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée (voir l'arrêt
Comingersoll S.A. c. Portugal
[GC], n
o
35382/97, §
29, CEDH 2000-IV) et que l'article 60 de son règlement exige que les requérants, lorsqu'ils présentent des demandes de dédommagement, chiffrent, ventilent leurs
prétentions et joignent les justificatifs nécessaires.
Quant au dommage moral, la Cour rappelle que selon sa jurisprudence, celui-ci consiste dans l'état d'angoisse, de désagrément et d'incertitude résultant de la violation alléguée, ainsi que des autres dommages non matériels
(voir, Comingersoll S.A., précité, § 29).
Dans la présente affaire, la Cour observe que le requérant n'a pas quantifié les préjudices dont il demandait le dédommagement tout en se réservant le droit de les préciser au cours de la procédure. Toutefois, à l'occasion de l'audience, il semble s'être contenté de déposer une copie du recours introductif sans donner d'autres précisions, chiffrer ses demandes ou s'en remettre à la cour d'appel pour la détermination des dommages. Ce qui, en l'absence de toute autre demande, ne saurait suffire pour considérer que le requérant a formulé des demandes au titre de la satisfaction équitable (voir,
mutatis mutandis,
Fernandes
Cascao c. Portugal
, n
o
37845/97, §§ 25-27, 01.02.2001).
La Cour considère par conséquent que la situation litigieuse tire son origine d'une erreur commise par le requérant et ses avocats.
La décision de la cour d'appel est donc conforme à la jurisprudence européenne.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant
manifestement mal fondée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Quant au prétendu déni d'accès au tribunal, la Cour estime qu'on ne saurait parler d'entrave à l'accès à un tribunal lorsqu'un justiciable, représenté par un avocat, saisit librement le tribunal et présente devant lui ses arguments. Or, le requérant a fait l'objet d'une procédure qui s'est déroulée sur deux degrés de juridiction en utilisant les recours disponibles en droit italien. La circonstance que la procédure s'est prolongée ne concerne pas l'accès à un tribunal
: les difficultés rencontrées sont donc de déroulement et non d'accès (voir,
Matos e Silva c. Portugal
, arrêt du 16
septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-IV, p.
1109, § 64). Ce grief reste absorbé dans celui tiré de la durée de la procédure.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président