CtEDO 20.04.2004 AI

AFFAIRE BULENA c. REPUBLIQUE TCHEQUE

RESPONDENT
CZE
HOTĂRÂRE
20.04.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant;Remboursement partiel frais et dépens
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
AFFAIRE BULENA c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

A DOUA SECȚIUNE

CAUZA

BULENA c. REPUBLICA CEHĂ

(Cerere nr.

57567/00)

(20 aprilie 2004)

20/07/2004

Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite la art. 44 § 2 al Convenției. Poate suferi corecturi de formă.

În cauza Bulena c. Republica Cehă,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință într-o cameră compusă din:

Mss.

J.-P.

Costa

,

președinte

,

A.B.

Baka

,

oucaides

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

Mme

W.

Thomassen,

M.

M.

Ugrekhelidze,

judecători

,

și de Mme

S.

Dollé,

grefieră de secțiune

,

După deliberare în camera închisă la 11 februarie 2003 și 30 martie 2004,

Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această ultimă dată:

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 57567/00) îndreptată împotriva Republicii Cehe și depusă de un cetățean al acestui Stat, dl. František Bulena („reclamantul"), care a sesizat Curtea la 22 mai 2000 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

2.

Reclamantul este reprezentat de dl. M.Nespala, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. V. Schorm.

3.

Reclamantul susținea că a fost privat de dreptul de acces la tribunal și se plângea de încălcarea dreptului la respect pentru bunurile sale din cauza declarării falimentului.

4.

Cererea a fost atribuită a treia secțiune a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită conform articolului 26 § 1 al regulamentului.

5.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită a doua secțiune astfel reorganizată (art. 52 § 1).

6.

Printr-o decizie din 11 februarie 2003, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

7.

Camera decizând după consultare cu părțile că nu este necesar a se ține o ședință dedicată fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine al regulamentului), părțile au fiecare depus comentarii scrise asupra observațiilor altuia.

I.

8.

La 22 ianuarie 1999, Česká spořitelna (Cassa de Economii Cehă) sesizează tribunalul regional de comerț (krajský obchodní soud) din Praga cu o cerere pentru a declara falimentul (konkurz) reclamantului, antreprenor în construcții. Ea a susținut că reclamantul era în incapacitate de plată din 1998.

La 29 ianuarie 1999, cererea a fost transmisă tribunalului municipal (městský soud) din Praga, competent să cunoască de cauză.

9.

La 28 iunie 1999, tribunalul municipal a admis cererea Česká spořitelna și a pronunțat falimentul reclamantului, în conformitate cu legea nr. 328/1991 pe faliment și reorganizare judiciară.

10.

La 7 iulie 1999, reclamantul a apelat, considerând că condițiile pentru a declara falimentul nu erau îndeplinite în cazul său.

11.

La 21 octombrie 1999, înalta curte (vrchní soud) din Praga a respins apelul reclamantului ca neîntemeiat.

12.

La 2 decembrie 1999, reclamantul, reprezentat de avocat, a introdus un recurs constituțional (ústavní stížnost), îndreptate împotriva „deciziei tribunalului municipal din Praga datată de 28 iunie 1999, confirmată de decizia înaltei curți din Praga din 21 octombrie 1999". El se plângea de încălcarea dreptului la întreprinzere, garantat de art. 26 al Cartei drepturilor și libertăților fundamentale (Listina základních práv a svobod), susținând că decizia de a-l declara în faliment nu era în conformitate cu legea deoarece condițiile legale nu erau îndeplinite. El afirma că această decizie era arbitrară și că administratorul judiciar al bunurilor nu respecta obligația de a continua activități economice ale întreprinderii. În formula finală a recursu, „petitum", reclamantul a declarat: „Cer Curții să admită recursul meu și să anuleze decizia (rozhodnutí) de care mă plâng".

13.

La 12 ianuarie 2000, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul reclamantului pentru defect manifest de temei, considerând că nu era susceptibil de a fi examinat pe fond. Jurisdicția constituțională a estimat că reclamantul se ataca doar deciziei tribunalului municipal, deși această decizie fusese confirmată de înalta curte care hotărâse în apelul interesatului. Referindu-se la jurisprudența sa, ea a observat că era decizia înaltei curți care ar fi trebuit atacată în primul rând: dacă ea însăși hotăra doar asupra deciziei contestate a tribunalului municipal, cea a înaltei curți ar rămâne intactă, ceea ce ar fi contrar principiului securității juridice.

II.

14.

În temeiul articolului 87-1 d) al Constituției, Curtea Constituțională hotărăsc asupra unui recurs constituțional îndreptate împotriva unei decizii care a intrat în forță de lucru definitiv sau împotriva unei alte încălcări a drepturilor și libertăților constituționale comise de autoritățile publice.

15.

Conform articolului 34-1 al legii nr. 182/1993 pe Curtea Constituțională, recursul constituțional trebuie depus în scris la aceasta. El trebuie să indice cine îl depune, care este cauza în cauză și care sunt scopurile; trebuie datat și semnat. Pe lângă aceste condiții cu caracter general, recursul trebuie să cuprindă un expozeu veridic al faptelor esențiale, dovezile invocate de demandant și revendicările acesteia.

16.

Conform articolului 72-1 a) al aceleiași legi, un recurs constituțional poate fi depus de orice persoană fizică sau juridică care se pretinde victimă a unei încălcări, comise de „o autoritate publică", a drepturilor sau libertăților fundamentale.

art. 72-2 precizează că recursul constituțional trebuie depus în termen de 60 de zile de la data notificării reclamantului a deciziei asupra ultimului recurs care îi este oferit de lege pentru a-și apăra drepturile.

art. 72-4 prevede că copie a deciziei asupra ultimului recurs oferit de lege pentru apărarea drepturilor trebuie atașate recursuluui constituțional.

17.

Conform articolului 13 al legii nr. 328/1991 pe faliment și reorganizare judiciară, decizia de declarare a falimentului este afișată pe panoul oficial al tribunalului la data adoptării acesteia. Declarația produce efecte la data afișării deciziei.

18.

În decizia sa nr. IV ÚS 58/95 din 15 ianuarie 1995, Curtea Constituțională a spus, printre altele, că sensul și funcția unui recurs constituțional este de a repara o încălcare, comisă de puterea publică, a drepturilor și libertăților garantate de Constituție. Reparația nu este posibilă decât dacă se dă Curții Constituționale ocazia de a reexamina decizia asupra ultimului recurs oferit de lege pentru apărarea drepturilor.

19.

În decizia sa nr. I ÚS 89/02 din 21 mai 2002, Curtea Constituțională a enunțat că unu dintre principiile activității judiciare era previzibilitatea, deoarece părțile procedurii au dreptul să se aștepte ca tribunalele să procedeze în mod delimitat de lege și rezultând din circumstanțele unei proceduri judiciare concrete. Ea a observat că tribunalele au fost chemată să protejeze drepturile și libertățile fundamentale și că, prin urmare, faptul ținerii stricte la îndeplinire a condițiilor procedurale ale actelor respective nu ar trebui în final să duce la o formalism excesiv și la crearea de obstacole neconstituționale împiedicând accesul la instanțe.

I.

20.

Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului de acces la tribunal, din motiv că Curtea Constituțională a refuzat să examineze fondul cauzei sale, considerând că recursul constituțional era îndreptate doar împotriva deciziei tribunalului din primă instanță. În această privință, el invocă art. 6 § 1 al Convenției, care se citește în partea sa relevantă:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)".

A.

Argumente ale părților

1.

Guvernul

21.

Guvernul se referă în esență la teoria dispozitivului (petit) al unei acțiuni civile, care constă dintr-o formulare precisă a ceea ce revendică reclamantul și asupra a ceea ce tribunalul trebuie să hotărască. Această teorie fiind valabilă și pentru procedura în fața Curții Constituționale, aceasta din urmă este deci legată de dispozitiv recursuluui depus și nu poate merge mai departe (ultra petitum). Din aceasta rezultă că jurisdicția constituțională nu este autorizată să anuleze o altă decizie decât cea a cărei anulare a fost cu adevărat cerută. În cazul în care ar anula deciziile altor autorități care nu au fost expresă atacate, aceste autorități nu ar avea calitatea de părți intervenante și deci nu ar putea să se exprime asupra recursuluui. De altfel, nu se poate deduce din legea pe Curtea Constituțională că aceasta ar fi legată de motivele unei cereri, care au doar scopul de a face recursul constituțional convingător.

22.

Guvernul afirmă că în general Curtea Constituțională nu examinează actele după titlul lor ci mai ales după conținut. În cauza de față, Guvernul se bazează pe câteva elemente din redactarea recursuluui pentru a spune că conținutul acestuia viza doar decizia tribunalului municipal. El susține că, dacă un recurs constituțional nu privește decizia asupra ultimului recurs pe care legea îl oferă pentru apărarea drepturilor (formularea dispozitivului fiind greșită), nu este vorba de viciu doar formal ci de obstacol împiedicând examinarea fondului cauzei.

23.

Guvernul reamintește de asemenea obligația pe care o au reclamanții în fața Curții Constituționale de a fi reprezentați de avocat, obligație care urmărește scop legitim deoarece se presupune că profesioniștii juridici vor respecta cerințele legii și jurisprudenței constante și vor proceda cu atenție deosebită la redactarea recursuluui constituțional. În cazul de față, Guvernul nu poate să nu creadă că reprezentantul reclamantului pe vremea aceea a redactat recursul cu neglijență și că neîndeplinirea poate fi imputată acestuia.

24.

El concluzionează că raportul rezonabil de proporționalitate între mijloace folosite (și anume aplicarea principiului conform căruia Curtea Constituțională nu poate hotărî ultra petitum) și sarcina impusă reclamantului pentru a atinge scop legitim de interes public a fost respectat. Substanța dreptului de acces la tribunal ar fi deci fost păstrată.

2.

Reclamantul

25.

Din partea sa, reclamantul nu intenționează să polemizeze cu Guvernul cu privire la teoria dispozitivului și subscriu argumentului acestuia conform căruia recursurile adresate jurisdicției constituționale trebuie redactate în mod calificat. Referindu-se la decizia Curții Constituționale nr. I ÚS 89/02, el afirmă că aceasta în cazul său a procedat foarte formalist și l-a deci privat de orice șansă de a vedea reexaminare circumstanțe declarării falimentului. El susține că a satisfăcut toate cerințele de formă pe care legea le impune unui recurs constituțional și exprimă o presupunere că jurisdicția constituțională căuta motiv pentru a nu trebui să reexamineze fondul cauzei.

26.

Reclamantul observă că în titlul recursuluui a desemnat cronologic cele două decizii atacate și consideră logic ca argumentele sale vizau concluziile tribunalului din primă instanță, ținând seama că jurisdicția apel nu a făcut decât să le confirme. Deci, a rezultat clar din conținutul recursuluui la ce era țintat. Conform acestuia, situația ar fi diferită dacă ar fi omis complet să mențianeze decizia înaltei curți.

27.

De aceea, raportul de proporționalitate între mijloace folosite și scop vizat nu ar fi fost respectat și dreptul reclamantului la proces echitabil ar fi fost încălcat.

B.

Aprecierea Curții

28.

Curtea reamintește că în primeiro rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine să interpreteze legislația internă. Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitate cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este deosebit de valabil cu privire la interpretare de către tribunale a regulilor procedurale. Reglementarea privind formalitățile și termenele de respectat pentru a formula un recurs vizează să asigure buna administrație a justiției și respectul, în particular, a securității juridice care constituie unu dintre elementele fundamentale ale primatului dreptului.

29.

De altfel, „dreptul la tribunal", al cărui drept de acces constituie un aspect, nu este absolut și se prează la limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale unui recurs, deoarece apelează prin natura sa o reglementare de către Stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere (Garcia Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II, și Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 47, CEDO 2002-IX). Cu toate acestea, limitări aplicate nu trebuie restricționa accesul deschis individului în așa fel sau în atât de mare măsură încât dreptul se vede afectat în substanța sa chiar. De altfel, acestea nu se reconciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc scop legitim și dacă există raport rezonabil de proporționalitate între mijloace folosite și scop vizat (a se vedea Guérin c. Franța, hotărâre din 29 iulie 1998, Rechemă hotărârilor și deciziilor 1998-V, § 37).

30.

Pentru Curtea, din aceste principii rezultă că, dacă dreptul de a exercita un recurs este bineînțeles supus condițiilor legale, tribunalele trebuie, în aplicare a regulilor de procedură, să evite atât excesul de formalism care ar dăuna echității procedurii și o flexibilitate excesivă care ar rezulta în ștergerea condițiilor de procedură stabilite de legile.

31.

În cauza de față, Curtea consideră că Curtea Constituțională a tratat recursul reclamantului într-o manieră destul de formală. Ea observă în particular că, în direcționare a recursuluui împotriva „deciziei tribunalului municipal din Praga datată de 28 iunie 1999, care a fost confirmată de decizia înaltei curți din Praga din 21 octombrie 1999", reclamantul a desemnat decizia asupra ultimului recurs în mod ca jurisdicția constituțională să o poată lua în considerare. Nu ar fi acela dacă reclamantul ar fi omis complet să o mențianeze. De altfel, din dosarul rezultă că recursul constituțional era însoțit de copie a deciziei înaltei curți, după cum impune art. 72-4 al legii pe Curtea Constituțională.

32.

De aceea, Curtea estimează că Curtea Constituțională ar fi putut pronunța asupra fondului cauzei, în măsura în care din recursul reclamantului rezulta care era cauza în cauză și la ce era țintat, și că copia deciziei asupra ultimului recurs oferit de lege pentru apărarea drepturilor se găsea atașată.

33.

Curtea reamintește de asemenea regula generală a jurisprudenței sale conform căreia este necesar de a considera orice procedură în ansamblul ei, sau, după cum enunță decizia Curții Constituționale cehe nr. I ÚS 89/02 (deși rendate după decizia în cauza reclamantului), că tribunalele trebuie să procedeze în mod fixat de lege și „care rezultă din circumstanțele unei proceduri judiciare concrete".

În acest sens, trebuie notat că în virtutea articolului 13 al legii nr. 328/1991 pe faliment și reorganizare judiciară, declarația de faliment produce efecte la data în care decizia este afișată pe panoul oficial al tribunalului, în pofida oricărui apel interjetat, eventual, de către falitului.

34.

Ținând seama de aceste circumstanțe particulare ale cauzei, Curtea consideră că nu se poate reproșa reclamantului de a fi direcționat recursul constituțional împotriva deciziei date în prim grad și confirmată în apel. Ea estimează deci că reclamantul s-a vomzut impus o sarcină disproporționată care rupe echilibru just între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura respectul condițiilor formale pentru a sesiza jurisdicția constituțională și, pe de altă parte, dreptul de acces la această instanță.

35.

Curtea estimează, prin urmare, că interpretarea deosebit de formalistă făcută de Curtea Constituțională a regulei de procedură în cauză a privat reclamantul de dreptul de acces la tribunal (a se vedea, mutatis mutandis, Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, precitat, § 55).

A fost deci o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

II.

36.

În memoriul din 8 aprilie 2003, reclamantul preia grieful privind presupusa incălcare a dreptului la respect pentru bunurile sale rezultând din declarația falimentului, grief pe care camera a declarat inadmisibil prin decizia din 11 februarie 2003.

37.

Curtea reamintește că sfera cauzei este determinată de decizia sa asupra admisibilității. Din aceasta rezultă că nu are competență pentru a cunoaște grieful derivat din art. 1 al Protocolului nr. 1 deoarece iese din cadrul trasat de decizia asupra admisibilității prezentei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Bezicheri c. Italia, hotărâre din 25 octombrie 1989, seria A nr. 164, § 27).

III.

38.

Conform articolului 41 al Convenției,

„Dacă Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite să remedieze decât în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."

A.

Daune

39.

Cu privire la prejudiciu material, reclamantul se referă la un raport de expertiză privind valoarea de vânzare a ansamblului bunurilor sale lovite de faliment.

El solicită apoi 2 milioane coroane cehe (CZK), aproximativ 62.500 euro (EUR), cu titlu de prejudiciu moral, corespunzând pierderii șanse succesului în procedura în fața Curții Constituționale. Acest prejudiciu ar rezulta în esență din deteriorarea stării psihice a reclamantului și din repercusiunile negative ale procedurii asupra bolii soției sale, dificultățile materiale și eșecul activităților comerciale.

40.

Guvernul observă că doar grieful derivat din art. 6 § 1 al Convenției a fost declarat admisibil; în aceste circumstanțe, valoarea bunurilor reclamantului lovite de faliment este conform părerii sale lipsă de relevanță în scopuri atribuirii unei satisfacții echitabile pentru prejudiciu material.

Cu privire la prejudiciu moral susținut, Guvernul obiectează că nu există nicio legătură de cauzalitate între suma solicitată de reclamant și presupusa încălcare a dreptului de acces la tribunal. Conform acestuia, constatarea de încălcare ar constitui în cazul acesta o satisfacție suficientă și adecvată.

41.

Curtea estimează că baza pentru acordare a unei satisfacții echitabile rezidă în cauza de față în faptul că reclamantul nu a putut exercita dreptul de acces la tribunal, componentă a dreptului la proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Ea nu observă nicio legătură de cauzalitate între prejudiciile material și moral susținute de reclamant și încălcarea constatată a articolului 6. Ea nu poate nici specula asupra a ce ar fi fost rezultatul procesului dacă Curtea Constituțională ar fi examinat și admis recursul constituțional format de reclamant.

De aceea, nu e cazul indemnizare pe acest titlu, Curtea fiind de opinie că constatarea de încălcare este suficientă pentru a repara orice eventual prejudiciu moral suferit de reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, §§ 76 și 77, CEDO 2002-IX).

B.

Cheltuieli și costuri

42.

Reclamantul cere 246.845,30 CZK (7.714 EUR) pentru cheltuieli și costuri suportate în fața instanțelor interne în ansamblul proceduror legate de faliment; această sumă include de asemenea prețul elaborării raportului de expertiză asupra valorii bunurilor lovite de faliment și cheltuielile suportate pentru traduceri și fotocopii. Cu privire la cheltuieli în fața Curții, reclamantul solicită suma de 50.000 CZK (1.563 EUR) corespunzând sumei de remunerație contractuală a avocatului.

43.

Guvernul estimează că majoritatea cheltuielilor menționate nu au fost suportate într-o încercare de a preveni sau corecta presupusa încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. Deoarece Convenția ar fi fost încălcată prin procedeu al Curții Constituționale, despăgubirea nu poate include decât cheltuielile și costurile suportate în fața acesteia din urmă (al căror montant precis nu a fost demonstrat de reclamant). Guvernul se opune de asemenea rambursării cheltuielilor de elaborare a raportului de expertiză care nu era în relație cu procedura în fața Curții, precum și celui al cheltuielilor de traducere. Cu privire la cheltuielile legate de procedura în fața Curții, ridicânduse la 50.000 CZK (1.563 EUR), Guvernul observă că nu este posibil deduce din justificativele prezentate de reclamant că această sumă a fost suportată precis în procedura în fața Curții.

44.

Curtea reamintește că, atunci când constată o încălcare a Convenției, poate acorda reclamanților rambursarea cheltuielilor și costurilor pe care le-au suportat în fața instanțelor naționale pentru a preveni sau face corecta de acestea, o asemenea încălcare (Zimmermann și Steiner c. Elveția, hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36; Hertel c. Elveția, hotărâre din 25 august 1998, Rechemă 1998-VI, § 63). Trebuie de asemenea ca să fie stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V).

Ținând seama de elemente în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea acordă reclamantul suma globală de 1.300 EUR pentru cheltuielile și costurile.

C.

Dobânzi de întârziere

45.

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de prêt marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent.

1.

constată

, cu șase voci împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției;

2.

constată

, unanim, că nu are competență pentru a examina alte griefuri ale reclamantului;

3.

constată

, cu șase voci împotriva uneia, că constatarea încălcării furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciu moral suferit de reclamant;

4.

constată

, cu șase voci împotriva uneia,

a)

că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în trei luni la

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2004-07-27
0,96
AFFAIRE PFLEGER c. REPUBLIQUE TCHEQUE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE PFLEGER c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE (Requête n o 58116/00) ARRÊT STRASBOURG 27 juillet 2004 DÉFINITIF 15/12/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subi
CtEDO 2004-11-30
0,96
AFFAIRE VRANA c. REPUBLIQUE TCHEQUE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE VRÁNA c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE ( Requête n o 70846/01) ARRÊT STRASBOURG 30 novembre 2004 DÉFINITIF 28/02/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subi
CtEDO 2004-10-05
0,96
AFFAIRE HRADECKÝ c. REPUBLIQUE TCHEQUE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE HRADECKÝ c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE (Requête n o 76802/01) ARRÊT STRASBOURG 5 octobre 2004 DÉFINITIF 02/02/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subi
CtEDO 2003-02-11
0,96
AFFAIRE BULENA CONTRE LA REPUBLIQUE TCHEQUE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 57567/00 présentée par František BULENA contre la République tchèque La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 février 2003 en une chambre com
CtEDO 2004-12-07
0,95
AFFAIRE KILIÁN c. REPUBLIQUE TCHEQUE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE KILIÁN c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE (Requête n o 48309/99) ARRÊT STRASBOURG 7 décembre 2004 DÉFINITIF 06/06/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir
Sursă