AFFAIRE BULENA c. REPUBLIQUE TCHEQUE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 57567/00) îndreptată împotriva Republicii Cehe și depusă de un cetățean al acestui Stat, dl. František Bulena („reclamantul"), care a sesizat Curtea la 22 mai 2000 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de dl. M.Nespala, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. V. Schorm.

Reclamantul susținea că a fost privat de dreptul de acces la tribunal și se plângea de încălcarea dreptului la respect pentru bunurile sale din cauza declarării falimentului.

Cererea a fost atribuită a treia secțiune a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită conform articolului 26 § 1 al regulamentului.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită a doua secțiune astfel reorganizată (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 11 februarie 2003, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Camera decizând după consultare cu părțile că nu este necesar a se ține o ședință dedicată fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine al regulamentului), părțile au fiecare depus comentarii scrise asupra observațiilor altuia. ÎN FAPT I.

La 28 iunie 1999, tribunalul municipal a admis cererea Česká spořitelna și a pronunțat falimentul reclamantului, în conformitate cu legea nr. 328/1991 pe faliment și reorganizare judiciară.

La 7 iulie 1999, reclamantul a apelat, considerând că condițiile pentru a declara falimentul nu erau îndeplinite în cazul său.

La 21 octombrie 1999, înalta curte (vrchní soud) din Praga a respins apelul reclamantului ca neîntemeiat.

La 2 decembrie 1999, reclamantul, reprezentat de avocat, a introdus un recurs constituțional (ústavní stížnost), îndreptate împotriva „deciziei tribunalului municipal din Praga datată de 28 iunie 1999, confirmată de decizia înaltei curți din Praga din 21 octombrie 1999". El se plângea de încălcarea dreptului la întreprinzere, garantat de art. 26 al Cartei drepturilor și libertăților fundamentale (Listina základních práv a svobod), susținând că decizia de a-l declara în faliment nu era în conformitate cu legea deoarece condițiile legale nu erau îndeplinite. El afirma că această decizie era arbitrară și că administratorul judiciar al bunurilor nu respecta obligația de a continua activități economice ale întreprinderii. În formula finală a recursu, „petitum", reclamantul a declarat: „Cer Curții să admită recursul meu și să anuleze decizia (rozhodnutí) de care mă plâng".

La 12 ianuarie 2000, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul reclamantului pentru defect manifest de temei, considerând că nu era susceptibil de a fi examinat pe fond. Jurisdicția constituțională a estimat că reclamantul se ataca doar deciziei tribunalului municipal, deși această decizie fusese confirmată de înalta curte care hotărâse în apelul interesatului. Referindu-se la jurisprudența sa, ea a observat că era decizia înaltei curți care ar fi trebuit atacată în primul rând: dacă ea însăși hotăra doar asupra deciziei contestate a tribunalului municipal, cea a înaltei curți ar rămâne intactă, ceea ce ar fi contrar principiului securității juridice. II.

Conform articolului 34-1 al legii nr. 182/1993 pe Curtea Constituțională, recursul constituțional trebuie depus în scris la aceasta. El trebuie să indice cine îl depune, care este cauza în cauză și care sunt scopurile; trebuie datat și semnat. Pe lângă aceste condiții cu caracter general, recursul trebuie să cuprindă un expozeu veridic al faptelor esențiale, dovezile invocate de demandant și revendicările acesteia.

Conform articolului 72-1 a) al aceleiași legi, un recurs constituțional poate fi depus de orice persoană fizică sau juridică care se pretinde victimă a unei încălcări, comise de „o autoritate publică", a drepturilor sau libertăților fundamentale. art. 72-2 precizează că recursul constituțional trebuie depus în termen de 60 de zile de la data notificării reclamantului a deciziei asupra ultimului recurs care îi este oferit de lege pentru a-și apăra drepturile. art. 72-4 prevede că copie a deciziei asupra ultimului recurs oferit de lege pentru apărarea drepturilor trebuie atașate recursuluui constituțional.

Conform articolului 13 al legii nr. 328/1991 pe faliment și reorganizare judiciară, decizia de declarare a falimentului este afișată pe panoul oficial al tribunalului la data adoptării acesteia. Declarația produce efecte la data afișării deciziei.

În decizia sa nr. IV ÚS 58/95 din 15 ianuarie 1995, Curtea Constituțională a spus, printre altele, că sensul și funcția unui recurs constituțional este de a repara o încălcare, comisă de puterea publică, a drepturilor și libertăților garantate de Constituție. Reparația nu este posibilă decât dacă se dă Curții Constituționale ocazia de a reexamina decizia asupra ultimului recurs oferit de lege pentru apărarea drepturilor.

În decizia sa nr. I ÚS 89/02 din 21 mai 2002, Curtea Constituțională a enunțat că unu dintre principiile activității judiciare era previzibilitatea, deoarece părțile procedurii au dreptul să se aștepte ca tribunalele să procedeze în mod delimitat de lege și rezultând din circumstanțele unei proceduri judiciare concrete. Ea a observat că tribunalele au fost chemată să protejeze drepturile și libertățile fundamentale și că, prin urmare, faptul ținerii stricte la îndeplinire a condițiilor procedurale ale actelor respective nu ar trebui în final să duce la o formalism excesiv și la crearea de obstacole neconstituționale împiedicând accesul la instanțe. ÎN DREPT I.

Guvernul se referă în esență la teoria dispozitivului (petit) al unei acțiuni civile, care constă dintr-o formulare precisă a ceea ce revendică reclamantul și asupra a ceea ce tribunalul trebuie să hotărască. Această teorie fiind valabilă și pentru procedura în fața Curții Constituționale, aceasta din urmă este deci legată de dispozitiv recursuluui depus și nu poate merge mai departe (ultra petitum). Din aceasta rezultă că jurisdicția constituțională nu este autorizată să anuleze o altă decizie decât cea a cărei anulare a fost cu adevărat cerută. În cazul în care ar anula deciziile altor autorități care nu au fost expresă atacate, aceste autorități nu ar avea calitatea de părți intervenante și deci nu ar putea să se exprime asupra recursuluui. De altfel, nu se poate deduce din legea pe Curtea Constituțională că aceasta ar fi legată de motivele unei cereri, care au doar scopul de a face recursul constituțional convingător.

Guvernul afirmă că în general Curtea Constituțională nu examinează actele după titlul lor ci mai ales după conținut. În cauza de față, Guvernul se bazează pe câteva elemente din redactarea recursuluui pentru a spune că conținutul acestuia viza doar decizia tribunalului municipal. El susține că, dacă un recurs constituțional nu privește decizia asupra ultimului recurs pe care legea îl oferă pentru apărarea drepturilor (formularea dispozitivului fiind greșită), nu este vorba de viciu doar formal ci de obstacol împiedicând examinarea fondului cauzei.

Guvernul reamintește de asemenea obligația pe care o au reclamanții în fața Curții Constituționale de a fi reprezentați de avocat, obligație care urmărește scop legitim deoarece se presupune că profesioniștii juridici vor respecta cerințele legii și jurisprudenței constante și vor proceda cu atenție deosebită la redactarea recursuluui constituțional. În cazul de față, Guvernul nu poate să nu creadă că reprezentantul reclamantului pe vremea aceea a redactat recursul cu neglijență și că neîndeplinirea poate fi imputată acestuia.

El concluzionează că raportul rezonabil de proporționalitate între mijloace folosite (și anume aplicarea principiului conform căruia Curtea Constituțională nu poate hotărî ultra petitum) și sarcina impusă reclamantului pentru a atinge scop legitim de interes public a fost respectat. Substanța dreptului de acces la tribunal ar fi deci fost păstrată. 2. Reclamantul

Din partea sa, reclamantul nu intenționează să polemizeze cu Guvernul cu privire la teoria dispozitivului și subscriu argumentului acestuia conform căruia recursurile adresate jurisdicției constituționale trebuie redactate în mod calificat. Referindu-se la decizia Curții Constituționale nr. I ÚS 89/02, el afirmă că aceasta în cazul său a procedat foarte formalist și l-a deci privat de orice șansă de a vedea reexaminare circumstanțe declarării falimentului. El susține că a satisfăcut toate cerințele de formă pe care legea le impune unui recurs constituțional și exprimă o presupunere că jurisdicția constituțională căuta motiv pentru a nu trebui să reexamineze fondul cauzei.

Reclamantul observă că în titlul recursuluui a desemnat cronologic cele două decizii atacate și consideră logic ca argumentele sale vizau concluziile tribunalului din primă instanță, ținând seama că jurisdicția apel nu a făcut decât să le confirme. Deci, a rezultat clar din conținutul recursuluui la ce era țintat. Conform acestuia, situația ar fi diferită dacă ar fi omis complet să mențianeze decizia înaltei curți.

De aceea, raportul de proporționalitate între mijloace folosite și scop vizat nu ar fi fost respectat și dreptul reclamantului la proces echitabil ar fi fost încălcat. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că în primeiro rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine să interpreteze legislația internă. Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitate cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este deosebit de valabil cu privire la interpretare de către tribunale a regulilor procedurale. Reglementarea privind formalitățile și termenele de respectat pentru a formula un recurs vizează să asigure buna administrație a justiției și respectul, în particular, a securității juridice care constituie unu dintre elementele fundamentale ale primatului dreptului.

De altfel, „dreptul la tribunal", al cărui drept de acces constituie un aspect, nu este absolut și se prează la limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale unui recurs, deoarece apelează prin natura sa o reglementare de către Stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere (Garcia Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II, și Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 47, CEDO 2002-IX). Cu toate acestea, limitări aplicate nu trebuie restricționa accesul deschis individului în așa fel sau în atât de mare măsură încât dreptul se vede afectat în substanța sa chiar. De altfel, acestea nu se reconciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc scop legitim și dacă există raport rezonabil de proporționalitate între mijloace folosite și scop vizat (a se vedea Guérin c. Franța, hotărâre din 29 iulie 1998, Rechemă hotărârilor și deciziilor 1998-V, § 37).

Pentru Curtea, din aceste principii rezultă că, dacă dreptul de a exercita un recurs este bineînțeles supus condițiilor legale, tribunalele trebuie, în aplicare a regulilor de procedură, să evite atât excesul de formalism care ar dăuna echității procedurii și o flexibilitate excesivă care ar rezulta în ștergerea condițiilor de procedură stabilite de legile.

În cauza de față, Curtea consideră că Curtea Constituțională a tratat recursul reclamantului într-o manieră destul de formală. Ea observă în particular că, în direcționare a recursuluui împotriva „deciziei tribunalului municipal din Praga datată de 28 iunie 1999, care a fost confirmată de decizia înaltei curți din Praga din 21 octombrie 1999", reclamantul a desemnat decizia asupra ultimului recurs în mod ca jurisdicția constituțională să o poată lua în considerare. Nu ar fi acela dacă reclamantul ar fi omis complet să o mențianeze. De altfel, din dosarul rezultă că recursul constituțional era însoțit de copie a deciziei înaltei curți, după cum impune art. 72-4 al legii pe Curtea Constituțională.

De aceea, Curtea estimează că Curtea Constituțională ar fi putut pronunța asupra fondului cauzei, în măsura în care din recursul reclamantului rezulta care era cauza în cauză și la ce era țintat, și că copia deciziei asupra ultimului recurs oferit de lege pentru apărarea drepturilor se găsea atașată.

Curtea reamintește de asemenea regula generală a jurisprudenței sale conform căreia este necesar de a considera orice procedură în ansamblul ei, sau, după cum enunță decizia Curții Constituționale cehe nr. I ÚS 89/02 (deși rendate după decizia în cauza reclamantului), că tribunalele trebuie să procedeze în mod fixat de lege și „care rezultă din circumstanțele unei proceduri judiciare concrete". În acest sens, trebuie notat că în virtutea articolului 13 al legii nr. 328/1991 pe faliment și reorganizare judiciară, declarația de faliment produce efecte la data în care decizia este afișată pe panoul oficial al tribunalului, în pofida oricărui apel interjetat, eventual, de către falitului.

Ținând seama de aceste circumstanțe particulare ale cauzei, Curtea consideră că nu se poate reproșa reclamantului de a fi direcționat recursul constituțional împotriva deciziei date în prim grad și confirmată în apel. Ea estimează deci că reclamantul s-a vomzut impus o sarcină disproporționată care rupe echilibru just între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura respectul condițiilor formale pentru a sesiza jurisdicția constituțională și, pe de altă parte, dreptul de acces la această instanță.

Curtea estimează, prin urmare, că interpretarea deosebit de formalistă făcută de Curtea Constituțională a regulei de procedură în cauză a privat reclamantul de dreptul de acces la tribunal (a se vedea, mutatis mutandis, Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, precitat, § 55). A fost deci o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Curtea reamintește că sfera cauzei este determinată de decizia sa asupra admisibilității. Din aceasta rezultă că nu are competență pentru a cunoaște grieful derivat din art. 1 al Protocolului nr. 1 deoarece iese din cadrul trasat de decizia asupra admisibilității prezentei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Bezicheri c. Italia, hotărâre din 25 octombrie 1989, seria A nr. 164, § 27). III.

Cu privire la prejudiciu material, reclamantul se referă la un raport de expertiză privind valoarea de vânzare a ansamblului bunurilor sale lovite de faliment. El solicită apoi 2 milioane coroane cehe (CZK), aproximativ 62.500 euro (EUR), cu titlu de prejudiciu moral, corespunzând pierderii șanse succesului în procedura în fața Curții Constituționale. Acest prejudiciu ar rezulta în esență din deteriorarea stării psihice a reclamantului și din repercusiunile negative ale procedurii asupra bolii soției sale, dificultățile materiale și eșecul activităților comerciale.

Guvernul observă că doar grieful derivat din art. 6 § 1 al Convenției a fost declarat admisibil; în aceste circumstanțe, valoarea bunurilor reclamantului lovite de faliment este conform părerii sale lipsă de relevanță în scopuri atribuirii unei satisfacții echitabile pentru prejudiciu material. Cu privire la prejudiciu moral susținut, Guvernul obiectează că nu există nicio legătură de cauzalitate între suma solicitată de reclamant și presupusa încălcare a dreptului de acces la tribunal. Conform acestuia, constatarea de încălcare ar constitui în cazul acesta o satisfacție suficientă și adecvată.

Curtea estimează că baza pentru acordare a unei satisfacții echitabile rezidă în cauza de față în faptul că reclamantul nu a putut exercita dreptul de acces la tribunal, componentă a dreptului la proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Ea nu observă nicio legătură de cauzalitate între prejudiciile material și moral susținute de reclamant și încălcarea constatată a articolului 6. Ea nu poate nici specula asupra a ce ar fi fost rezultatul procesului dacă Curtea Constituțională ar fi examinat și admis recursul constituțional format de reclamant. De aceea, nu e cazul indemnizare pe acest titlu, Curtea fiind de opinie că constatarea de încălcare este suficientă pentru a repara orice eventual prejudiciu moral suferit de reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, §§ 76 și 77, CEDO 2002-IX). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere 246.845,30 CZK (7.714 EUR) pentru cheltuieli și costuri suportate în fața instanțelor interne în ansamblul proceduror legate de faliment; această sumă include de asemenea prețul elaborării raportului de expertiză asupra valorii bunurilor lovite de faliment și cheltuielile suportate pentru traduceri și fotocopii. Cu privire la cheltuieli în fața Curții, reclamantul solicită suma de 50.000 CZK (1.563 EUR) corespunzând sumei de remunerație contractuală a avocatului.

Guvernul estimează că majoritatea cheltuielilor menționate nu au fost suportate într-o încercare de a preveni sau corecta presupusa încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. Deoarece Convenția ar fi fost încălcată prin procedeu al Curții Constituționale, despăgubirea nu poate include decât cheltuielile și costurile suportate în fața acesteia din urmă (al căror montant precis nu a fost demonstrat de reclamant). Guvernul se opune de asemenea rambursării cheltuielilor de elaborare a raportului de expertiză care nu era în relație cu procedura în fața Curții, precum și celui al cheltuielilor de traducere. Cu privire la cheltuielile legate de procedura în fața Curții, ridicânduse la 50.000 CZK (1.563 EUR), Guvernul observă că nu este posibil deduce din justificativele prezentate de reclamant că această sumă a fost suportată precis în procedura în fața Curții.

Curtea reamintește că, atunci când constată o încălcare a Convenției, poate acorda reclamanților rambursarea cheltuielilor și costurilor pe care le-au suportat în fața instanțelor naționale pentru a preveni sau face corecta de acestea, o asemenea încălcare (Zimmermann și Steiner c. Elveția, hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36; Hertel c. Elveția, hotărâre din 25 august 1998, Rechemă 1998-VI, § 63). Trebuie de asemenea ca să fie stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V). Ținând seama de elemente în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea acordă reclamantul suma globală de 1.300 EUR pentru cheltuielile și costurile. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de prêt marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 57567/00) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M. František Bulena (« le requérant »), a saisi la Cour le 22 mai 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M. M.Nespala, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V. Schorm.

Le requérant alléguait avoir été privé du droit d'accès à un tribunal et se plaignait de la violation de son droit au respect de ses biens en raison de la déclaration de faillite.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 11 février 2003, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

La chambre ayant décidé après consultation des parties qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l'affaire (article 59 § 3 in fine du règlement), les parties ont chacune soumis des commentaires écrits sur les observations de l'autre. EN FAIT I.

Le 28 juin 1999, le tribunal municipal accueillit la demande de Česká spořitelna et prononça la faillite du requérant, en vertu de la loi n o 328/1991 sur la faillite et le redressement judiciaire.

Le 7 juillet 1999, le requérant interjeta appel, considérant que les conditions pour déclarer la faillite n'étaient pas réunies dans son cas.

Le 21 octobre 1999, la haute cour (vrchní soud) de Prague rejeta l'appel du requérant comme injustifié.

Le 2 décembre 1999, le requérant, représenté par un avocat, introduisit un recours constitutionnel (ústavní stížnost) , dirigé contre « la décision du tribunal municipal de Prague datant du 28 juin 1999, confirmée par la décision de la haute cour de Prague du 21 octobre 1999 ». Il s'y plaignait de la violation de son droit à entreprendre, garanti par l'article 26 de la Charte des droits et libertés fondamentaux (Listina základních práv a svobod) , alléguant que la décision de le déclarer en faillite n'était pas conforme à la loi car les conditions légales ne se trouvaient pas réunies. Il affirmait que cette décision était arbitraire et que l'administrateur judiciaire des biens manquait à son obligation de poursuivre les activités économiques de l'entreprise. Dans la formule finale de son recours, le « petitum » , le requérant déclara : « Je demande à la Cour d'accueillir mon recours et d'annuler la décision (rozhodnutí) dont je me plains ».

Le 12 janvier 2000, la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) rejeta le recours du requérant pour défaut manifeste de fondement, considérant qu'il n'était pas susceptible d'être examiné au fond. La juridiction constitutionnelle estima que le requérant ne s'attaquait qu'à la décision du tribunal municipal, bien que cette décision eût été confirmée par la haute cour statuant sur appel de l'intéressé. Se référant à sa jurisprudence, elle releva que c'était la décision de la haute cour qui aurait dû être attaquée en premier lieu : si elle-même statuait seulement sur la décision querellée du tribunal municipal, celle de la haute cour resterait intacte, ce qui serait contraire au principe de la sécurité juridique. II.

Selon l'article 34-1 de la loi n o 182/1993 sur la Cour constitutionnelle, le recours constitutionnel doit être introduit par écrit auprès de celle-ci. Il doit indiquer qui l'introduit, quelle affaire il concerne et ce à quoi il tend ; il doit être daté et signé. Outre ces conditions à caractère général, le recours doit comprendre un exposé véridique des faits décisifs, les preuves invoquées par le demandeur et ses revendications.

Aux termes de l'article 72-1 a) de ladite loi, un recours constitutionnel peut être introduit par toute personne physique ou morale qui se prétend victime d'une violation, commise par « une autorité publique », des droits ou libertés fondamentaux. L'article 72-2 précise que le recours constitutionnel doit être introduit dans un délai de 60 jours à compter de la date à laquelle a été notifiée au requérant la décision sur le dernier recours que lui offre la loi pour défendre ses droits. L'article 72-4 dispose que doit être jointe au recours constitutionnel la copie de la décision sur le dernier recours offert par la loi pour la défense des droits.

Conformément à l'article 13 de la loi n o 328/1991 sur la faillite et le redressement judiciaire, la décision de déclaration de faillite est affichée sur le panneau officiel du tribunal le jour de son adoption. La déclaration prend effet le jour de l'affichage de la décision.

Dans sa décision n o IV ÚS 58/95 du 15 janvier 1995, la Cour constitutionnelle a dit, entre autres, que le sens et la fonction d'un recours constitutionnel est de redresser une atteinte, commise par la puissance publique, aux droits et libertés garantis par la Constitution. Le redressement n'est possible que si l'on donne à la Cour constitutionnelle l'occasion de réexaminer la décision sur le dernier recours offert par la loi pour la défense des droits.

Dans sa décision n o I ÚS 89/02 du 21 mai 2002, la Cour constitutionnelle a énoncé que l'un des principes de l'activité judiciaire était la prévisibilité, car les parties à la procédure ont le droit de s'attendre à ce que les tribunaux procèdent de façon qui est délimitée par la loi et qui résulte des circonstances d'une procédure judiciaire concrète. Elle a relevé que les tribunaux étaient appelés à protéger les droits et libertés fondamentaux et que, partant, le fait de s'en tenir littéralement à l'accomplissement des conditions procédurales des actes respectifs ne devrait en fin de compte pas mener à un formalisme excessif et à la création d'obstacles inconstitutionnels empêchant l'accès aux tribunaux. EN DROIT I.

Le Gouvernement se réfère essentiellement à la théorie du dispositif (petit) d'une action civile, qui consiste en une formulation précise de ce que le requérant revendique et de ce dont le tribunal doit décider. Cette théorie étant valable également pour la procédure devant la Cour constitutionnelle, celle-ci est donc liée par le dispositif du recours soumis et ne peut aller au-delà (ultra petitum) . Il en résulte que la juridiction constitutionnelle n'est pas habilitée à casser une autre décision que celle dont l'annulation a réellement été demandée. Dans le cas où elle annulerait les décisions d'autres autorités n'ayant pas été expressément attaquées, ces autorités n'auraient pas la qualité de parties intervenantes et ne pourraient donc pas s'exprimer sur le recours. Par ailleurs, l'on ne saurait déduire de la loi sur la Cour constitutionnelle que celle-ci soit liée par les motifs d'une demande, qui ne visent qu'à rendre le recours constitutionnel persuasif.

Le Gouvernement affirme qu'en règle générale, la Cour constitutionnelle n'examine pas les actes selon leur intitulé mais avant tout selon leur contenu. Dans le cas d'espèce, le Gouvernement s'appuie sur quelques éléments dans la rédaction du recours pour dire que le contenu de celui-ci ne visait que la décision du tribunal municipal. Il soutient que, si un recours constitutionnel ne vise pas la décision sur le dernier recours qu'offre la loi pour la défense des droits (la formulation du dispositif étant erronée), il ne s'agit pas d'un vice uniquement formel mais d'un obstacle empêchant que le fond de l'affaire soit examiné.

Le Gouvernement rappelle également l'obligation qu'ont les requérants devant la Cour constitutionnelle d'être représentés par un avocat, obligation qui poursuit un but légitime car il est supposé que les professionnels du droit respecteront les exigences de la loi et de la jurisprudence constante et procéderont avec une attention particulière lors de la rédaction du recours constitutionnel. En l'occurrence, le Gouvernement ne peut s'empêcher de penser que le représentant du requérant de l'époque a rédigé le recours avec négligence et que c'est à lui que le manquement est imputable.

Il conclut que le rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés (c'est-à-dire l'application du principe selon lequel la Cour constitutionnelle ne peut décider ultra petitum ) et la charge imposée au requérant pour atteindre un but légitime d'intérêt public a été respecté. La substance du droit d'accès à un tribunal aurait ainsi été préservée. 2. Le requérant

Pour sa part, le requérant n'entend pas polémiquer avec le Gouvernement au sujet de la théorie du dispositif et souscrit à son argument selon lequel les recours adressés à la juridiction constitutionnelle doivent être rédigés de façon qualifiée. Se référant à la décision de la Cour constitutionnelle n o I ÚS 89/02, il affirme que celle-ci a dans son cas procédé de façon très formaliste et qu'elle l'a ainsi privé de toute chance de voir réexaminer les circonstances de la déclaration de sa faillite. Il soutient avoir satisfait à toutes les exigences de forme qu'impose la loi à un recours constitutionnel, et exprime une supposition selon laquelle la juridiction constitutionnelle cherchait un motif pour ne pas avoir à réexaminer le fond de l'affaire.

Le requérant note qu'il a, dans l'intitulé de son recours, désigné de façon chronologique les deux décisions attaquées et considère comme logique que ses arguments visaient les conclusions du tribunal de première instance, étant donné que la juridiction d'appel n'a fait que les confirmer. Ainsi, il résultait clairement du contenu du recours ce à quoi il tendait. Selon lui, la situation serait différente s'il avait complètement omis de mentionner la décision de la haute cour.

Dès lors, le rapport de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé n'aurait pas été respecté et le droit du requérant à un procès équitable aurait été violé. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que c'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne. Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s'agissant de l'interprétation par les tribunaux de règles procédurales. La réglementation relative aux formalités et délais à observer pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, de la sécurité juridique qui constitue l'un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit.

Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d'accès constitue un aspect, n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation ( Garcia Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II, et Zvolský et Zvolská c. République tchèque, n o 46129/99, § 47, CEDH 2002-IX). Néanmoins, les limitations appliquées ne doivent pas restreindre l'accès ouvert à l'individu d'une manière ou à un point tels que le droit s'en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l'article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir Guérin c. France , arrêt du 29 juillet 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-V, § 37).

Pour la Cour, il résulte de ces principes que, si le droit d'exercer un recours est bien entendu soumis à des conditions légales, les tribunaux doivent, en appliquant des règles de procédure, éviter à la fois un excès de formalisme qui porterait atteinte à l'équité de la procédure et une souplesse excessive qui aboutirait à supprimer les conditions de procédure établies par les lois.

Dans le cas d'espèce, la Cour considère que la Cour constitutionnelle a traité le recours du requérant de manière assez formelle. Elle observe notamment que, en dirigeant son recours contre « la décision du tribunal municipal de Prague datant du 28 juin 1999, qui a été confirmée par la décision de la haute cour de Prague du 21 octobre 1999 », le requérant a désigné la décision sur le dernier recours de façon que la juridiction constitutionnelle puisse la prendre en considération. Il en serait autrement si le requérant avait complètement omis de la mentionner. De surcroît, il résulte du dossier que le recours constitutionnel était accompagné d'une copie de la décision de la haute cour, comme l'exige l'article 72-4 de la loi sur la Cour constitutionnelle.

Dès lors, la Cour estime que la Cour constitutionnelle aurait pu se prononcer sur le fond de l'affaire, dans la mesure où il résultait du recours du requérant quelle affaire il concernait et ce à quoi il tendait, et que la copie de la décision sur le dernier recours offert par la loi pour la défense des droits s'y trouvait jointe.

La Cour rappelle également la règle générale de sa jurisprudence selon laquelle il est nécessaire de considérer toute procédure dans son ensemble, ou, comme l'énonce la décision de la Cour constitutionnelle tchèque n o I ÚS 89/02 (bien que rendue après la décision dans l'affaire du requérant), que les tribunaux doivent procéder de la façon fixée par la loi et « qui résulte des circonstances d'une procédure judiciaire concrète ». A cet égard, il convient de noter qu'en vertu de l'article 13 de la loi n o 328/1991 sur la faillite et le redressement judiciaire, la déclaration de faillite prend effet le jour où la décision est affichée sur le panneau officiel du tribunal, nonobstant un appel interjeté, le cas échéant, par le failli.

Vu ces circonstances particulières de l'espèce, la Cour considère que l'on ne saurait reprocher au requérant d'avoir dirigé son recours constitutionnel contre la décision rendue en premier ressort et confirmée en appel. Elle estime dès lors que le requérant s'est vu imposer une charge disproportionnée qui rompt le juste équilibre entre, d'une part, le souci légitime d'assurer le respect des conditions formelles pour saisir la juridiction constitutionnelle et, d'autre part, le droit d'accès à cette instance.

La Cour estime, par conséquent, que l'interprétation particulièrement formaliste faite par la Cour constitutionnelle de la règle de procédure en cause a privé le requérant du droit d'accès à un tribunal (voir, mutatis mutandis , Zvolský et Zvolská c. République tchèque , précité, § 55). Il y a donc eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour rappelle que la portée de l'affaire est déterminée par sa décision sur la recevabilité. Il s'ensuit qu'elle n'a pas compétence pour connaître le grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 car il sort du cadre tracé par la décision sur la recevabilité de la présente affaire (voir, mutatis mutandis , Bezicheri c. Italie , arrêt du 25 octobre 1989, série A n o 164, § 27). III.

Pour ce qui est du dommage matériel, le requérant se réfère à un rapport d'expertise concernant la valeur vénale de l'ensemble de ses biens frappés par la faillite. Il réclame ensuite 2 millions de couronnes tchèques (CZK), soit environ 62 500 euros (EUR), au titre du préjudice moral, correspondant à la perte de chances de succès dans la procédure devant la Cour constitutionnelle. Ce préjudice résulterait essentiellement de la détérioration de l'état psychique du requérant et des répercussions négatives de la procédure sur la maladie de son épouse, de ses difficultés matérielles et de l'échec de ses activités commerciales.

Le Gouvernement note que seul le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention a été déclaré recevable ; dans ces circonstances, la valeur des biens du requérant frappés par la faillite est selon lui dénuée de pertinence aux fins de l'attribution d'une satisfaction équitable pour le dommage matériel. Quant au préjudice moral allégué, le Gouvernement objecte qu'il n'existe aucun lien de causalité entre le montant demandé par le requérant et la violation alléguée du droit d'accès à un tribunal. Selon lui, la constatation de violation constituerait en l'occurrence une satisfaction suffisante et adéquate.

La Cour estime que la base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans le fait que le requérant n'a pas pu exercer son droit d'accès à un tribunal, composante du droit à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Elle ne relève aucun lien de causalité entre les préjudices matériel et moral allégués par le requérant et la violation constatée de l'article 6. Elle ne saurait davantage spéculer sur ce qu'eût été l'issue du procès si la Cour constitutionnelle avait examiné et accueilli le recours constitutionnel formé par le requérant. Dès lors, il n'y a pas lieu à indemnisation de ce chef, la Cour étant d'avis que le constat de violation suffit à réparer un éventuel préjudice moral subi par le requérant (voir, mutatis mutandis , Běleš et autres c. République tchèque , n o 47273/99, §§ 76 et 77, CEDH 2002 ‑ IX). B. Frais et dépens

Le requérant demande 246 845,30 CZK (7 714 EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes dans l'ensemble de procédures liées à la faillite ; cette somme inclut également le prix d'élaboration du rapport d'expertise sur la valeur des biens frappés par la faillite et les frais engagés pour les traductions et les photocopies. Pour ce qui est des dépens encourus devant la Cour, le requérant réclame la somme de 50 000 CZK (1 563 EUR) correspondant au montant de la rémunération contractuelle de son avocat.

Le Gouvernement estime que la plupart des frais mentionnés n'ont pas été engagés dans une tentative de prévenir ou de corriger la violation alléguée de l'article 6 § 1 de la Convention. Puisque la Convention aurait été violée par le procédé de la Cour constitutionnelle, le dédommagement ne peut inclure que les frais et dépens engagés devant cette dernière (dont le montant précis n'a pas été démontré par le requérant). Le Gouvernement s'oppose également au remboursement des frais d'élaboration du rapport d'expertise qui n'était pas en rapport avec la procédure devant la Cour, ainsi qu'à celui des frais de traduction. En ce qui concerne les frais liés à la procédure devant la Cour, s'élevant à 50 000 CZK (1 563 EUR), le Gouvernement note qu'il n'est pas possible de déduire des justificatifs présentés par le requérant que cette somme a été engagée précisément dans la procédure devant la Cour.

La Cour rappelle que, lorsqu'elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder aux requérants le remboursement des frais et dépens qu'ils ont engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation ( Zimmermann et Steiner c. Suisse , arrêt du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36 ; Hertel c. Suisse , arrêt du 25 août 1998, Recueil 1998-VI, § 63). Il faut aussi que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 30, CEDH 1999-V). Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour octroie au requérant la somme globale de 1 300 EUR pour ses frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.