Mamac și alții împotriva Turciei

La originea cauzei se află trei cereri (n° 29486/95, 29487/95 și 29853/96) îndreptate împotriva Republicii Turcia și ale căror trei cetățeni ai acestui Stat, MM. Yavuz Mamaç, Necdet Dinçel și Nevzat Kalaycı ("requeriment"), sesizaseră Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisie") la 19 octombrie 1995 în temeiul articolului 25 anterior al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenție").

Requeriment sunt reprezentați în fața Curții de dna H. Üçpınar, avocat la Izmir. Guvernul turc ("Guvernul") nu desemnat agent pentru procedura în fața Curții.

Invocând articolele 5 §§ 3 și 4 al Convenției, requeriment se plângeau de durata custodierii lor preventive și de absența unei căi de atac permițând punerea în discuție a legalității. Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 c) al Convenției, requeriment se plângeau de neputința lor de a intra în contact cu avocatul lor în cursul custodierii preventive, apoi de capacitate lor de a-l întâlni dar în prezența polițiștilor.

Cereri au fost transmise Curții la 1 noiembrie 1998, data a intrării în vigoare a Protocolului n° 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul n° 11).

Cereri au fost atribuite primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată de a examina cauza (art. 27 § 1 al Convenției) fusese constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. Ca urmare a recuzării d-lui R. Türmen, judecător ales în vederea Turciei (art. 28), Guvernul desemnat d-ul F. Gölcüklü pentru a sedea ca judecător ad hoc (articolele 27 § 2 al Convenției și 29 § 1 din regulament).

La 1 noiembrie 2001, Curtea modifică compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezentele cereri au fost atribuite secțiunii a doua transformată (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 5 noiembrie 2002, camera declară cereri admisibile.

Atât requeriment cât și Guvernul depun observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). Camera decidă după consultare cu părțile că nu era cazul să susțină o ședință consacrată fondului cauzei (art. 59 § 3 în fine din regulament). PE FAPT I.

La 14 aprilie 1995, în cadrul unei operațiuni conduse împotriva organizației ilegale a DHKP/C (Partidul Revoluționar de Eliberare a Poporului/Front), Necdet Dinçel și Nevzat Kalaycı fuseseră arestați și plasați în custodia preventivă de polițiști ai direcției siguranței din Izmir, secțiunea de luptă împotriva terorismului ("direcția siguranței").

Procesul-verbal de arestare întocmit aceeași zi de polițiști preciza că, în cadrul unei operațiuni conduse împotriva DHPK/C, se prezentaseră la o casă situată la Karșıyaka (Izmir) la 4 h 30 și arestaseră Necdet Dinçel și soția sa, Nevzat Kalaycı, U.A. și G.Ö. codenumit Olcay. Polițiștii confiscaseră, în special la domiciliu, o pungă cuprinzând două sticle de bere transformate în bombe improvizate gata de utilizare, o geantă de sport albastru marin cuprinzând praf negru, praf de aluminiu, îngrășământ artificial și chibrite, treisprezece brochete metalice cu mânere din lemn pentru utilizare de explozivi, un aparat fotografic marca Kodak, o pungă de ser utilizat și o sticlă de bere golă. Polițiștii confiscaseră în buzunarul din spate al pantalonilor lui Nevzat Kalaycı, printre altele, act de identitate emis în numele lui Celal Çelik, permis de conducere emis în numele lui İdris Sağlam, scrisoare cu titlul "Salut camarad" și semnată Ali Rıza, cât și un număr de cont bancar în numele lui H.D.

La 15 aprilie 1995, Yavuz Mamaç, presupus a aparține, ajuta și asista organizației ilegale DHKP/C, fu, de asemenea, arestat la Izmir de direcția siguranței.

La 16 aprilie 1995, Necdet Dinçel fu interogat de polițiștii direcției siguranței. Declarase că cunoștea Olcay și era căsătorit cu Nevzat Kalaycı, aceștia din urmă petrecuseră zece zile la el; veniseră mai târziu cu o geantă de sport albastru marin. La 14 aprilie 1995 la 21 ore, Nevzat Dinçel și Olcay veniseră la el. Declarase că nu știa că fuseseră membri ai unei organizații ilegale.

La 18 aprilie 1995, Yavuz Mamaç fu ascultat de polițiștii direcției siguranței. Declarase, în special, că participase la atacul cu cocktail Molotov al local(urilor) Asociației Culturale și de Suport a Tercanlar. Preparase cocktailurile Molotov pentru atacul local(urilor) partidului DYP.

Aceeași zi, aflând de arestare, fratele său angajase un avocat pentru a-i apăra interesele.

Procesul-verbal din 19 aprilie 1995, întocmit de polițiștii direcției siguranței, menționa că Nevzat Kalaycı refuzase să facă o declarație și că era în grevă a foamei. Acesta din urmă semnase documentul precizând că ridicase rezerve. Procesul-verbal menționa, de altfel, că requirant fuseseră arestat la domiciliu în posesia, în special, a două bombe de mână improvizate, praf și praf de aluminiu. Avea asupra sa documente codificate aparținând unei organizații. Apărea ca lider al regiunii Egee al Frontului de Eliberare al Partidului Poporului.

Procesul-verbal din 19 aprilie 1995 la 15 h 40, semnat de Yavuz Mamaç și avocatul acestuia precum și doi polițiști, menționa că acesta luase o discuție, în cursul custodierii sale preventive, cu avocatul sau, în prezența a doi polițiști ai direcției siguranței. Procesul-verbal menționa că reprezentantul requierantului informase clientul asupra drepturilor sale legale și motivelor arestării, și îi ceruse dacă avea nevoie de ceva. I declarase că fusese plasat în custodia preventivă în cadrul unei operațiuni conduse împotriva unei organizații ilegale și că avea nevoie de bani. Consilier îi dăduse 250.000 lire turce (TRL) și ceruse să fie examinat de medic.

Procesul-verbal din 19 aprilie 1995 la 15 h 50, semnat de Necdet Dinçel și avocatul acestuia precum și doi polițiști, menționa că acesta luase o discuție, în cursul custodierii sale preventive, cu avocatul sau, în prezența a doi polițiști ai direcției siguranței. Procesul-verbal menționa că reprezentantul requierantului informase clientul asupra drepturilor sale legale și motivelor arestării, și îi ceruse dacă avea nevoie de ceva. I declarase că fusese plasat în custodia preventivă la 14 aprilie 1995 în cadrul unei operațiuni conduse împotriva unei organizații ilegale, că era în sănătate bună și avea nevoie de bani și lenjerie de corp de schimb precum și pantofi.

Procesul-verbal de reconstitutire a faptelor întocmit pe 21 aprilie 1995 de polițiștii direcției siguranței și semnat de Yavuz Mamaç, menționa că acesta indicase locurile unde aruncaseră un cocktail Molotov și ridicaseră drapelul DHKP/C.

La 26 aprilie 1995, Necdet Dinçel fu ascultat de procurorul Republicii. Declarase că cunoștea Nevzat Kalaycı și că, ziua precedentă, acesta adusese efectele confiscate, și în special geanta.

Aceeași zi, requeriment fuseseră trimiși în fața judecătorului asessor în fața curții de securitate de stat din Izmir ("curtea de securitate de stat") care ordona menținerea lor în detențiune preventivă. Nevzat Kalaycı reitera declarație fată de parchet și nu făcu declarație privind declarația obținută în cursul custodierii sale preventive nici privind alte elemente de probă. Yavuz Mamaç contesta faptele care-i fuseseră imputate; reiteră declarație fată de parchet și contesta declarație obținută în cursul custodierii sale preventive. Necdet Dinçel reiteră declarație în cursul custodierei sale preventive și în fața parchetului.

La 23 iunie 1995, parchetul din Izmir deschide o acțiune penală, în aplicarea articolului 146 al Codului Penal, împotriva lui Nevzat Kalaycı; în aplicare articolelor 168 § 2 al Codului Penal și 5 al legii n° 3713 privind lupta împotriva terorismului, împotriva lui Yavuz Mamaç; și, în aplicare articolelor 169 al Codului Penal și 5 al legii n° 3713, împotriva lui Necdet Dinçel.

La 15 august 1995, curtea de securitate de stat ordona eliberarea în libertate provizorie a lui Necdet Dinçel.

În cursul procedurii, requeriment prezentaseră memoriul lor de apărare pe fond.

Printr-o hotărâre din 7 octombrie 1997, în aplicarea articolelor 168 § 2 și 264 § 2 al Codului Penal, curtea de securitate de stat condamna Yavuz Mamaç la o pedeapsă cu închisoare de patruspreze ani și patru luni precum și la o amendă de 311.110 TRL. Pentru a stabili vinovăția lui Yavuz Mamaç, ținea seama, printre altele, de declarații lui R.D., martor la acuzare, care declaraseră în cursul investigației preliminare că requierantul dăduse ordinul de a arunca un cocktail Molotov în local(urile) Asociației Culturale și de Suport a Tercanlar și altul în local(urile) DYP, și ridicaseră o pancartă pe obloanele unui magazin. În fața curții, requierantul contesta declarația obținută în cursul custodierei sale preventive confirmând pe cea făcută în fața parchetului. Contesta, de altfel, raportul de expertiază menționând că amprentele digitale pe pancartă fuseseră ale sale.

În aplicare articolului 169 al Codului Penal, curtea de securitate de stat condamna Necdet Dinçel la o pedeapsă cu închisoare de trei ani și nouă luni. Se baza pe faptul că fusese arestat la domiciliu cu alte persoane și că poliția confiscaseră o pungă cuprinzând un exploziv și o geantă de sport albastru marin cuprinzând, în special, praf negru, praf de aluminiu și îngrășământ artificial.

În aplicare articolului 168 § 1 al Codului Penal, curtea de securitate de stat condamna Nevzat Kalaycı la o pedeapsă cu închisoare de treizeci de ani. Se baza, în special, pe elemente de probă, cum ar fi confiscarea a 28 de grame de amoniu de sulfat și 15 grame de aluminiu care să servească utilizării de explozivi, și pe declarația lui B.Y., martor la acuzare, care declaraseră că requierantul-o încărcaseră de a recruta membri pentru Partidul Eliberării Poporului. Curtea, de asemenea, ținea seama de procesul-verbal de arestare din 14 aprilie 1995, potrivit căruia poliția confiscaseră, în casa în care requierantul și Necdet Dinçel fuseseră arestați, o pungă de plastic cuprinzând produse chimice și material pentru fabricarea unei bombe improvizate, documente în buzunarul din spate al lui Nevzat Kalaycı, act de identitate fără fotografie emis în numele lui C.Ç. și permis de conducere emis în numele lui İ.S. Ținea, de asemenea, seama de declarația lui U.S., martor la acuzare, potrivit căreia requierantul prezenta ca înalt responsabil al organizației și era inițiatorul evenimentelor incriminate. Curtea aminti că, în cursul investigației preliminare, requierantul utilizaseră dreptul de a garzi tăcere. În apărarea sa expusă oral în fața ei, confirma că aproba declarații făcute de alți acuzați împotriva sa. După avertisment, curtea refuzase lui de a-și citi memoriul de apărare de 450 de pagini pe motiv că depășea apărarea. La ședința din 4 septembrie 1997, în conformitate cu art. 23 din legea n° 2845, curtea de securitate de stat expulza requierantul care, mai târziu, fără a avansa justificare, refuza să participe la ședințe.

Printr-o hotărâre din 1 iulie 1998, pronunțată pe 13 iulie 1998, Curtea de Casație confirmase hotărârea atacată. II.

Requeriment se plâng de durata custodierii lor preventive. Invocă art. 5 § 3 al Convenției, redactat după cum urmează: "Orice persoană arestată sau deținută în conformitate cu prevederile §1 c) al acestui articol, trebuie prezentată de suite unui judecător sau altei magistrate autorizate de drept de a exercita funcții judiciare și are dreptul să fie judecat în termen rezonabil, sau eliberat în cursul procedurii. Eliberarea poate fi condiționată de o garanție care asigură prezența interesatului la ședință."

Guvernul susține că în dreptul turc, pentru infracțiuni colective, durata custodierii preventive este necesară pentru a aduna dovezi. Aminti că în cauza de față durata custodierii preventive, privind infracțiuni competenței curții de securitate de stat, nu se poate divorța de cerințele particulare a luptei împotriva criminalității teroriste.

Curtea amintește că art. 5 în sistemul Convenției consacră drept fundamental a omului, protecția individului împotriva atingerilor arbitrare a statului a libertății sale. Controlul judiciar a unei asemenea intervenții a executivului constituie element esențial a garanției articolului 5 § 3, conceput pentru a reduce cât mai mult riscul arbitrarismului și asigura imperiul dreptului (a se vedea Sakık și alții c. Turcia, hotărâre din 26 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VII, p. 2623, § 44).

Curtea admisese deja în mai multe rânduri pe trecut că investigații privind infracțiuni teroriste confruntă nedoielnic autoritățile cu probleme particulare (a se vedea Brogan și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 29 noiembrie 1988, seria A n° 145-B, p. 33, § 61; Murray c. Regatul Unit, hotărâre din 28 octombrie 1994, seria A n° 300-A, p. 27, § 58; Aksoy c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2282, § 78; Sakık și alții, precitată, p. 2623, § 44; Dikme c. Turcia, n° 20869/92, CEDH 2000-VIII; și Filiz și Kalkan c. Turcia, n° 34481/97, § 24, 20 iunie 2002). Aceasta nu semnifică, cu toate acestea, că acelea au "carte albă", sub art. 5, de a aresta și plasa în custodia preventivă suspecți, în afară de orice control efectiv de tribunale interne și, în final, de organele de control a Convenției, de fiecare dată când aleg să afirme că existase infracțiune terorista (a se vedea, mutatis mutandis, Murray, precitată, p. 27, § 58).

Curtea concluzionase deja că o perioadă de custodie preventivă de patru zile și șase ore fără control judiciar mergea dincolo de limitele stricte de timp fixate de art. 5 § 3, chiar când avea scopul de a apăra colectivitatea în întregime împotriva terorismului (a se vedea Brogan și alții, precitată, p. 33, § 62).

În speță, custodia preventivă a lui Necdet Dinçel și Nevzat Kalaycı a început la 14 aprilie 1995 (§10 mai sus) și cea a lui Yavuz Mamaç la 15 aprilie 1995 (§12 mai sus). Au luat sfârșit toate la 26 aprilie 1995, dată la care interesații fuseseră ascultați de judecătorul asessor în fața curții de securitate de stat (§21 mai sus). Curtea constată, deci, că custodia preventivă a lui Necdet Dinçel și Nevzat Kalaycı a durat doisprezece zile și cea a lui Yavuz Mamaç unsprezece zile.

Chiar dacă activitățile imputate requeriment ar fi prezentat o legătură cu o amenințare terorista, Curtea nu se putea accepta că fusese necesar să dețină requeriment unsprezece sau doisprezece zile fără intervenție judiciară.

Prin urmare, existase încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției. B. art. 5 § 4 al Convenției

Requeriment se plâng de neposibilitate lor de a dispune de cale de atac permițând lor punere în discuție a legalității custodierei lor preventive. Invocă art. 5 § 4 al Convenției, redactat după cum urmează: "Orice persoană privată de libertate prin arestare sau detențiune are dreptul de a introduce o cale de atac la un tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe în scurt termen asupra legalității detențiunii sale și să ordoneze eliberarea dacă detențiunea este ilegală."

Guvernul nu se pronunță în materie.

Curtea observă că, independent de problema dacă, în plasarea requeriment în detențiune preventivă, judecătorul unic se pronunțase, de asemenea, asupra legalității custodierei lor preventive, intervenise doar la sfârșitul acesteia, și anume unsprezece și doisprezece zile după arestare. Ținând seama de concluzia sa privind respectarea articolului 5 § 3 (§37 mai sus), Curtea estimează că o perioadă atât de lungă se acordă prost cu noțiunea de "scurt termen" (a se vedea Sakık și alții, precitată, § 51).

Curtea amintește apoi că o cale de atac trebuie să existe cu grad suficient de certitudine, altfel îi lipsesc accesibilitate și eficacitate cerute de art. 5 § 4. La acest privat, nu vede motiv de a se abate de la concluzia la care ajunsese în cauza Sakık și alții precitată (§ 53), în măsura în care declarase că, privind o persoană în custodia preventivă, nu existase cale de atac internă pentru ca judecător să se pronunțe asupra legalității detențiunii sale sau o elibereze.

Prin urmare, existase încălcare a articolului 5 § 4 al Convenției. II.

Guvernul susține că Yavuz Mamaç ceruse să asista de avocat în cursul custodierei sale preventive la 18 aprilie 1995; întâlnise consilier la 19 aprilie 1995. Necdet Dinçel întâlnise pe al seu, de asemenea, la 19 aprilie 1995. Privind Nevzat Kalaycı, nu făcuse declarație nici în fața procurorului Republicii nici în fața judecătorului și voluse se apăra singur. Guvernul concluzionează că requeriment fuseseră asistate de consilier în cursul detențiunii lor și în cursul procesului lor.

Requeriment se opun tezei Guvernului. Expun că persoane plasate în custodia preventivă pentru fapte competenței curților de securitate de stat nu se pot cere asistență a avocat. Yavuz Mamaç susține că la 19 aprilie 1995 întâlnise fratele și nu avocatul seu.

Curtea amintește că dacă art. 6 are ca scop principal, penal, asigurare a unui proces echitabil în fața unui "tribunal" competent de a hotărî "asupra temeinici [acuzației]", nu rezultă că se dezinteresează de faze care se desfășoară înainte de procedura procesului. Astfel, art. 6 – și în special §3 – poate juca un rol înainte de sesizarea judecătorului pe fond dacă și în măsura în care nerespectarea inițială a dispoziții riscă grav compromite caracterul echitabil al procesului (Imbrioscia c. Elveția, hotărâre din 24 noiembrie 1993, seria A n° 275, p. 13, § 36).

La acest privat, dreptul enunțat de §3 c) al articolului 6 constituie element, printre altele, a noțiunii de proces echitabil în materie penală, conținută la §1. Modalități a aplicării articolului 6 §§ 1 și 3 c) în cursul investigației depind de particularități a procedurii și a circumstanțelor cauzei. Curtea observă, de asemenea, că dacă art. 6 cere în general ca acuzat putea beneficia de asistență a avocat din primele stadii a interogatoriilor de poliție, dreptul acesta, care Convenția nu enunță explicit, se putea, cu toate acestea, fi supus restricții pentru motive valabile. Se cuvine a întreba în fiecare caz dacă, la lumina ansamblului procedurii, restricția privase acuzat de proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, John Murray c. Regatul Unit, hotărâre din 8 februarie 1996, Culegere 1996-I, pp. 54-55, §§ 63-64, și Magee c. Regatul Unit, n° 28135/95, §§ 41, CEDH 2000-VI).

În speță, Curtea constată că curtea de securitate de stat se bazase, pentru a stabili vinovăția requeriment, printre altele, pe elemente de probă confiscate de poliție la arestare, cum ar fi material putând servi preparării de explozivi, și pe declarații a martori (§11 și 20-27 mai sus). Relevă că requeriment, reprezentații de avocat atât în fața curții de securitate de stat cât și în fața Curții de Casație, au avut ocazia de contesta probele produse în fața jurisdicțiilor de fond cât și declarații făcute în cursul investigației preliminare. Curtea observă că Yavuz Mamaç și Necdet Dinçel nu contestaseră în fața autorităților naționale fiabilitate a proceselor-verbale indicând că se întâlniseră cu avocatul lor (§17 și 18 mai sus). Privind Nevzat Kalaycı, constată că, în cursul investigației preliminare, utilizaseră dreptul de a garzi tăcere (§16 și 27 mai sus). Deși avocatul requeriment fusese chemat să furnizeze mai multe explicații pe acest subiect, Curtea constată insuficiență a informațiilor pe care le furnizase. De altfel, observă că requeriment nu submitaseră nicio faptă susceptibilă de a demonstra că absență avocat în custodia preventivă violase drepturile lor. Observă că din elemente a dosarului în posesia sa rezultă că noțiune a echității, consacrată de art. 6, nu fusese atinsă în substanță. Relevă că drepturile apărării nu suferiseră o atingere iremediabilă incompatibilă cu drepturile pe care art. 6 recunoaște acuzatului.

În aceste condiții, privit la lumina faptelor cauzei luate în ansamblu, examen global a procedurii duce Curtea să estimeze că requeriment nu refuzaseră un proces echitabil și că nu existase încălcare a paragrafului 1 combinat cu §3 c) a articolului 6 al Convenției. III.

Nevzat Kalaycı și Necdet Dinçel revendică 15.000 euro (EUR) și Yavuz Mamaç 20.000 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul nu se pronunță.

Curtea relevă că Nevzat Kalaycı și Necdet Dinçel fuseseră plasați în custodia preventivă timp de doisprezece zile și Yavuz Mamaç timp de unsprezece zile fără intervenție judiciară. Circumstanțele în care requeriment fuseseră privați de libertate trebuiau, fără îndoială, să le cauzeze prejudiciu moral pentru care tribunale interne nu le acordaseră nicio reparație. Ținând seama de circumstanțele cauzei și judecând în echitate, în conformitate cu art. 41 al Convenției, Curtea decide să acorde respectiv suma de 4.000 EUR la Nevzat Kalaycı și Necdet Dinçel și suma de 3.700 EUR la Yavuz Mamaç. B. Frais și cheltuieli

Cu titlu de frais și cheltuieli, requeriment revendică 7.500 EUR corespunzând 15% a ratei minime a onorariilor fixate de baroul din Izmir.

Guvernul nu se pronunță.

Curtea amintește că sub art. 41 al Convenției, doar frais ale cărui se stabilit că au fost real și neapărat expuse și sunt de montant rezonabil se pot fi rambursat (a se vedea Nikolova c. Bulgaria [GC], n° 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). La acest privat, observă că requeriment nu produsese nicio bucată justificativă relativ la frais și cheltuieli suportate. Cu toate acestea, rămâne că în scopul preparării cereri introduse la numele celor trei requeriment, avocatul trebuia expus anumite frais. De aceea, pe baza elementelor în posesia sa și judecând în echitate, Curtea aloacă suma 2.000 EUR requeriment în comun. C. Dobânzi de morăgrupă

Curtea judecă corespunzător de baza rata dobânzilor de morăgrupă pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Spune că existase încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției; 2. Spune că existase încălcare a articolului 5 § 4 al Convenției; 3. Spune că nu existase încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 c) al Convenției; 4. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze requeriment, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, convertite în lire turce la rata aplicabilă la data regulării: i. 4.000 EUR (patru mii euro) la Nevzat Kalaycı și Necdet Dinçel respectiv, și 3.700 EUR (trei mii șapte sute euro) la Yavuz Mamaç pentru prejudiciu moral; ii. 2.000 EUR (doi mii euro) pentru frais și cheltuieli requeriment în comun; iii. orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă la rata egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris pe 20 aprilie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. T.L. Early J.-P. Costa Grefier adjoint Președinte

A l'origine de l'affaire se trouvent trois requêtes (n os 29486/95, 29487/95 et 29853/96) dirigées contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM. Yavuz Mamaç, Necdet Dinçel et Nevzat Kalaycı (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 19 octobre 1995 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés devant la Cour par M e H. Üçpınar, avocate à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent pour la procédure devant la Cour.

Invoquant l'article 5 §§ 3 et 4 de la Convention, les requérants se plaignaient de la durée de leur garde à vue et de l'absence de voie de recours permettant d'en remettre en cause la légalité. Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, les requérants se plaignaient de n'avoir pu entrer en contact avec leur avocate pendant leur garde à vue, puis d'avoir pu la rencontrer mais en la présence de policiers.

Les requêtes ont été transmises à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

Les requêtes ont été attribuées à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. R. Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. F. Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). Les présentes requêtes ont été attribuées à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 5 novembre 2002, la chambre a déclaré les requêtes recevables.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). La chambre a décidé après consultation des parties qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l'affaire (article 59 § 3 in fine du règlement). EN FAIT I.

Le 14 avril 1995, dans le cadre d'une opération menée contre l'organisation illégale du DHKP/C (le Parti révolutionnaire de la libération du peuple/Front), Necdet Dinçel et Nevzat Kalaycı furent arrêtés et placés en garde à vue par des policiers de la direction de la sûreté d'Izmir, section de la lutte contre le terrorisme (« la direction de la sûreté »).

Le procès-verbal d'arrestation établi le même jour par les policiers précisa que, dans le cadre d'une opération menée contre le DHPK/C, ils s'étaient rendus dans une maison située à Karșıyaka (Izmir) à 4 h 30 et avaient arrêté Necdet Dinçel et son épouse, Nevzat Kalaycı, U.A. et G.Ö. nom de code Olcay. Les policiers saisirent notamment au domicile des prévenus une pochette contenant deux bouteilles de bière transformées en bombes artisanales prêtes à l'emploi, un sac de sport bleu marine contenant de la poudre noire, de la poudre d'aluminium, de l'engrais artificiel et des allumettes, treize brochettes métalliques avec une poignée en bois pour l'utilisation d'explosif, un appareil photographique de marque Kodak, une pochette de sérum utilisée et une bouteille de bière vide. Les policiers saisirent dans la poche arrière du pantalon de Nevzat Kalaycı, entre autres, une pièce d'identité établie au nom de Celal Çelik, un permis de conduire établi au nom d'İdris Sağlam, une lettre avec le titre « Salut camarade » et signée Ali Rıza, ainsi qu'un numéro de compte bancaire au nom de H.D.

Le 15 avril 1995, Yavuz Mamaç, présumé appartenir, aider et assister l'organisation illégale DHKP/C, fut également arrêté à Izmir par la direction de la sûreté.

Le 16 avril 1995, Necdet Dinçel fut interrogé par les policiers de la direction de la sûreté. Il déclara qu'il connaissait Olcay et était marié avec Nevzat Kalaycı, ces derniers avaient passé dix jours chez lui ; ils étaient venus par la suite avec un sac de sport bleu marine. Le 14 avril 1995 à 21 heures, Nevzat Dinçel et Olcay étaient venus chez lui. Il déclara qu'il ne savait pas qu'ils étaient membres d'une organisation illégale.

Le 18 avril 1995, Yavuz Mamaç fut entendu par les policiers de la direction de la sûreté. Il déclara notamment qu'il avait participé à l'attaque au cocktail Molotov des locaux de l'Association de la culture et de soutien des Tercanlar . Il avait préparé les cocktails Molotov pour l'attaque des locaux du parti DYP.

Le même jour, ayant appris son arrestation, son frère engagea un conseil pour défendre ses intérêts.

Le procès-verbal du 19 avril 1995, établi par les policiers de la direction de la sûreté, mentionna que Nevzat Kalaycı avait refusé de faire une déposition et qu'il était en grève de la faim. Ce dernier signa le document en précisant qu'il émettait des réserves. Le procès-verbal mentionna en outre que le requérant avait été arrêté à son domicile en possession, notamment, de deux bombes à main artisanales, de poudre et d'aluminium en poudre. Il avait sur lui des documents codés appartenant à une organisation. Il apparaissait comme le dirigeant de la région d'Egée du Front de libération du parti du peuple.

Le procès-verbal du 19 avril 1995 à 15 h 40, signé par Yavuz Mamaç et son avocate ainsi que deux policiers, mentionna que celui-ci s'était entretenu, lors de sa garde à vue, avec son avocate, en présence de deux policiers de la direction de la sûreté. Le procès-verbal mentionna que la représentante du requérant avait informé son client de ses droits légaux et des raisons de son arrestation, et lui avait demandé s'il avait besoin de quelque chose. Il lui avait déclaré qu'il avait été placé en garde à vue dans le cadre d'une opération menée contre une organisation illégale et qu'il avait besoin d'argent. Son conseil lui donna 250 000 livres turques (TRL) et demanda qu'il soit examiné par un médecin.

Le procès-verbal du 19 avril 1995 à 15 h 50, signé par Necdet Dinçel et son avocate ainsi que deux policiers, mentionna que celui-ci s'était entretenu, lors de sa garde à vue, avec son avocate, en la présence de deux policiers de la direction de la sûreté. Le procès-verbal mentionna que la représentante du requérant avait informé son client de ses droits légaux et des raisons de son arrestation, et lui avait demandé s'il avait besoin de quelque chose. Il lui avait déclaré qu'il avait été placé en garde à vue le 14 avril 1995 dans le cadre d'une opération menée contre une organisation illégale, qu'il était en bonne santé et avait besoin d'argent et de sous-vêtements de rechange ainsi que de chaussures.

Le procès-verbal de reconstitution des faits établi le 21 avril 1995 par les policiers de la direction de la sûreté et signé par Yavuz Mamaç, mentionna que ce dernier avait indiqué les lieux où il avait jeté un cocktail Molotov et ouvert le drapeau du DHKP/C.

Le 26 avril 1995, Necdet Dinçel fut entendu par le procureur de la République. Il déclara qu'il connaissait Nevzat Kalaycı et que, la veille, ce dernier avait apporté les affaires saisies, et notamment le sac.

Le même jour, les requérants furent traduits devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir (« la cour de sûreté de l'Etat ») qui ordonna leur mise en détention provisoire. Nevzat Kalaycı réitéra sa déposition faite devant le parquet et ne fit pas de déclaration au sujet de sa déposition obtenue lors de sa garde à vue ni au sujet des autres éléments de preuve. Yavuz Mamaç contesta les faits qui lui étaient reprochés ; il réitéra sa déposition faite devant le parquet et contesta sa déposition obtenue lors de sa garde à vue. Necdet Dinçel réitéra sa déposition faite lors de sa garde à vue et devant le parquet.

Le 23 juin 1995, le parquet d'Izmir intenta une action pénale, en application de l'article 146 du code pénal, contre Nevzat Kalaycı ; en application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, contre Yavuz Mamaç ; et, en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n o 3713, contre Necdet Dinçel.

Le 15 août 1995, la cour de sûreté de l'Etat ordonna la mise en liberté provisoire de Necdet Dinçel.

Lors de la procédure, les requérants présentèrent leur mémoire en défense sur le fond.

Par un arrêt du 7 octobre 1997, en application des articles 168 § 2 et 264 § 2 du code pénal, la cour de sûreté de l'Etat condamna Yavuz Mamaç à une peine d'emprisonnement de quatorze ans et quatre mois ainsi qu'à une amende de 311 110 TRL. Pour établir la culpabilité de Yavuz Mamaç, elle tint compte, entre autres, des déclarations de R.D., un témoin à charge, qui avait déclaré lors de l'enquête préliminaire que le requérant avait donné l'ordre de jeter un cocktail Molotov dans les locaux de l'Association de la culture et de soutien des Tercanlar et un autre dans les locaux du DYP, et avait affiché une pancarte sur les volets d'un magasin. Devant la cour, le requérant contesta sa déposition obtenue lors de sa garde à vue en confirmant celle qu'il avait faite devant le parquet. Il contesta par ailleurs le rapport d'expertise mentionnant que les empreintes digitales sur la pancarte étaient les siennes.

En application de l'article 169 du code pénal, la cour de sûreté de l'Etat condamna Necdet Dinçel à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois. Elle se fonda sur le fait qu'il avait été arrêté à son domicile avec d'autres personnes et que la police y avait saisi une pochette contenant un explosif ainsi qu'un sac de sport bleu marine contenant notamment de la poudre noire, de la poudre d'aluminium et de l'engrais artificiel.

En application de l'article 168 § 1 du code pénal, la cour de sûreté de l'Etat condamna Nevzat Kalaycı à une peine d'emprisonnement de trente ans. Elle se fonda notamment sur les éléments de preuve, tels que la saisie de 28 grammes d'ammonium de sulfate et de 15 grammes d'aluminium pouvant servir à l'utilisation d'explosifs, ainsi que sur la déposition de B.Y., un témoin à charge, qui avait déclaré que le requérant l'avait chargé de recruter des membres pour le Parti de la libération du peuple. La cour prit également en considération le procès-verbal d'arrestation du 14 avril 1995, d'après lequel la police avait saisi, dans la maison dans laquelle le requérant et Necdet Dinçel furent arrêtés, une pochette en plastique contenant des produits chimiques et du matériel pour la fabrication d'une bombe artisanale, des documents dans la poche arrière de Nevzat Kalaycı, une pièce d'identité sans photographie établie au nom de C.Ç. et un permis de conduire établi au nom d'İ.S. Elle tint également compte de la déposition d'U.S., un témoin à charge, d'après lequel le requérant était présenté comme un haut responsable de l'organisation et était le donneur d'ordre des événements incriminés. La cour rappela que, lors de l'enquête préliminaire, le requérant avait utilisé son droit de garder le silence. Dans sa défense exposée oralement devant elle, il confirma qu'il approuvait les dépositions faites par les autres accusés à son encontre. Après avertissement, la cour refusa qu'il lise son mémoire en défense de 450 pages au motif que ce mémoire outrepassait sa défense. A l'audience du 4 septembre 1997, conformément à l'article 23 de loi n o 2845, la cour de sûreté de l'Etat expulsa le requérant qui, par la suite, sans avancer de justification, refusa de participer aux audiences.

Par un arrêt du 1 er juillet 1998, prononcé le 13 juillet 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué. II.

Les requérants se plaignent de la durée de leur garde à vue. Ils invoquent l'article 5 § 3 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d'être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l'intéressé à l'audience. »

Le Gouvernement fait valoir qu'en droit turc, pour les délits collectifs, la durée de la garde à vue est nécessaire pour rassembler les preuves. Il rappelle qu'en l'espèce la durée des gardes à vue, s'agissant d'infractions relevant de la cour de sûreté de l'Etat, ne saurait être dissociée des exigences particulières de la lutte contre la criminalité terroriste.

La Cour rappelle que l'article 5 dans le système de la Convention consacre un droit fondamental de l'homme, la protection de l'individu contre les atteintes arbitraires de l'Etat à sa liberté. Le contrôle judiciaire de pareille ingérence de l'exécutif constitue un élément essentiel de la garantie de l'article 5 § 3, conçue pour réduire autant que possible le risque d'arbitraire et assurer la prééminence du droit (voir Sakık et autres c. Turquie , arrêt du 26 novembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VII, p. 2623, § 44).

La Cour a déjà admis à plusieurs reprises par le passé que les enquêtes au sujet d'infractions terroristes confrontent indubitablement les autorités à des problèmes particuliers (voir Brogan et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 29 novembre 1988, série A n o 145-B, p. 33, § 61 ; Murray c. Royaume-Uni , arrêt du 28 octobre 1994, série A n o 300-A, p. 27, § 58 ; Aksoy c. Turquie , arrêt du 18 décembre 1996, Recueil 1996 ‑ VI, p. 2282, § 78 ; Sakık et autres , précité, p. 2623, § 44 ; Dikme c. Turquie , n o 20869/92, CEDH 2000 ‑ VIII ; et Filiz et Kalkan c. Turquie , n o 34481/97, § 24, 20 juin 2002). Cela ne signifie pas toutefois que celles-ci aient carte blanche, au regard de l'article 5, pour arrêter et placer en garde à vue des suspects, à l'abri de tout contrôle effectif par les tribunaux internes et, en dernière instance, par les organes de contrôle de la Convention, chaque fois qu'elles choisissent d'affirmer qu'il y a infraction terroriste (voir, mutatis mutandis , Murray , précité, p. 27, § 58).

La Cour a déjà conclu qu'une période de garde à vue de quatre jours et six heures sans contrôle judiciaire allait au delà des strictes limites de temps fixées par l'article 5 § 3, même quand elle a pour but de prémunir la collectivité dans son ensemble contre le terrorisme (voir Brogan et autres , précité, p. 33, § 62).

En l'occurrence, la garde à vue de Necdet Dinçel et Nevzat Kalaycı a débuté le 14 avril 1995 (paragraphe 10 ci-dessus) et celle de Yavuz Mamaç le 15 avril 1995 (paragraphe 12 ci-dessus). Elles ont toutes pris fin le 26 avril 1995, date à laquelle les intéressés ont été entendus par le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat (paragraphe 21 ci-dessus). La Cour constate donc que la garde à vue de Necdet Dinçel et Nevzat Kalaycı a duré douze jours et celle de Yavuz Mamaç onze jours.

A supposer même que les activités reprochées aux requérants aient présenté un lien avec une menace terroriste, la Cour ne saurait admettre qu'il ait été nécessaire de détenir les requérants onze ou douze jours sans intervention judiciaire.

Partant, il y a eu violation de l'article 5 § 3 de la Convention. B. Article 5 § 4 de la Convention

Les requérants se plaignent de n'avoir pas disposé de recours leur permettant de mettre en cause la légalité de leur garde à vue. Ils invoquent l'article 5 § 4 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d'introduire un recours devant un tribunal, afin qu'il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. »

Le Gouvernement ne se prononce pas en la matière.

La Cour note qu'indépendamment de la question de savoir si, en plaçant les requérants en détention provisoire, le juge unique s'est prononcé aussi sur la légalité de leur garde à vue, il n'est intervenu qu'au terme de celle-ci, soit onze et douze jours après leur arrestation. Compte tenu de sa conclusion quant au respect de l'article 5 § 3 (paragraphe 37 ci-dessus), la Cour estime qu'une période aussi longue s'accorde mal avec la notion de « bref délai » (voir Sakık et autres , précité, § 51).

La Cour rappelle ensuite qu'une voie de recours doit exister avec un degré suffisant de certitude, sans quoi lui manquent l'accessibilité et l'efficacité requises par l'article 5 § 4. A cet égard, elle ne voit pas de raison de s'écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l'affaire Sakık et autres précitée (§ 53), dans la mesure où elle a déclaré que, s'agissant d'une personne placée en garde à vue, il n'y avait pas de voie de recours interne pour qu'un juge statuât sur la légalité de sa détention ou la libérât.

Partant, il y a eu violation de l'article 5 § 4 de la Convention. II.

Le Gouvernement fait valoir que Yavuz Mamaç a demandé à être assisté par un avocat lors de sa garde à vue le 18 avril 1995 ; il a rencontré son conseil le 19 avril 1995. Necdet Dinçel a rencontré le sien également le 19 avril 1995. S'agissant de Nevzat Kalaycı, il n'a pas fait de déposition ni devant le procureur de la République ni devant le juge et a voulu se défendre lui-même. Le Gouvernement conclut que les requérants ont été assistés par un conseil lors de leur détention et durant leur procès.

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement. Ils exposent que les personnes placées en garde à vue pour des faits relevant des cours de sûreté de l'Etat ne peuvent pas faire de demande en vue d'être assistées par un avocat. Yavuz Mamaç soutient que, le 19 avril 1995, il a rencontré son frère et non son avocat.

La Cour rappelle que si l'article 6 a pour finalité principale, au pénal, d'assurer un procès équitable devant un « tribunal » compétent pour décider « du bien-fondé de [l']accusation », il n'en résulte pas qu'il se désintéresse des phases qui se déroulent avant la procédure de jugement. Ainsi, l'article 6 – et notamment son paragraphe 3 – peut jouer un rôle avant la saisine du juge du fond si et dans la mesure où l'inobservation initiale de ses dispositions risque de compromettre gravement le caractère équitable du procès ( Imbrioscia c. Suisse , arrêt du 24 novembre 1993, série A n o 275, p. 13, § 36).

A cet égard, le droit énoncé au paragraphe 3 c) de l'article 6 constitue un élément, parmi d'autres, de la notion de procès équitable en matière pénale, contenue au paragraphe 1. Les modalités de l'application de l'article 6 §§ 1 et 3 c) durant l'instruction dépendent des particularités de la procédure et des circonstances de la cause. La Cour observe également que si l'article 6 exige normalement que le prévenu puisse bénéficier de l'assistance d'un avocat dès les premiers stades des interrogatoires de police, ce droit, que la Convention n'énonce pas expressément, peut toutefois être soumis à des restrictions pour des raisons valables. Il s'agit de savoir dans chaque cas si, à la lumière de l'ensemble de la procédure, la restriction a privé l'accusé d'un procès équitable (voir, mutatis mutandis , John Murray c. Royaume-Uni , arrêt du 8 février 1996, Recueil 1996-I, pp. 54-55, §§ 63-64, et Magee c. Royaume ‑ Uni , n o 28135/95, §§ 41, CEDH 2000 ‑ VI).

En l'occurrence, la Cour constate que la cour de sûreté de l'Etat s'est fondée, pour établir la culpabilité des requérants, entre autres, sur les éléments de preuves saisis par la police lors de leur arrestation, tels que du matériel pouvant servir à la préparation d'explosifs, et sur les dépositions de témoins (paragraphes 11 et 20-27 ci-dessus). Elle relève que les requérants, représentés par un avocat aussi bien devant la cour de sûreté de l'Etat que devant la Cour de cassation, ont eu l'occasion de contester les preuves produites devant les juridictions de fond ainsi que leurs dépositions faites lors de l'instruction préliminaire. La Cour note que Yavuz Mamaç et Necdet Dinçel n'ont pas contesté devant les autorités nationales la fiabilité des procès-verbaux indiquant qu'ils s'étaient entretenus avec leur avocate (paragraphes 17 et 18 ci-dessus). S'agissant de Nevzat Kalaycı, elle constate que, lors de l'instruction préliminaire, il a utilisé le droit de garder le silence (paragraphes 16 et 27 ci-dessus). Bien que l'avocate des requérants ait été appelée à fournir plus d'explication à ce sujet, la Cour constate l'insuffisance des renseignements qu'elle a fournis. Par ailleurs, elle note que les requérants n'ont soumis aucun fait susceptible de démontrer que l'absence d'avocat lors de la garde à vue a atteint leurs droits. Elle observe qu'il ressort des éléments du dossier en sa possession que la notion d'équité, consacrée par l'article 6, n'a pas été atteinte dans sa substance. Elle relève ainsi que les droits de la défense n'ont pas subi une atteinte irréparable incompatible avec les droits que l'article 6 reconnaît à un accusé.

Dans ces conditions, eu égard à la lumière des faits de la cause pris dans son ensemble, un examen global de la procédure amène la Cour à estimer que les requérants ne se sont pas vus refuser un procès équitable et qu'il n'y a pas eu violation du paragraphe 1 combiné avec le paragraphe 3 c) de l'article 6 de la Convention. III.

Nevzat Kalaycı et Necdet Dinçel réclament 15 000 euros (EUR) et Yavuz Mamaç 20 000 EUR pour le dommage moral.

Le Gouvernement ne s'est pas prononcé.

La Cour relève que Nevzat Kalaycı et Necdet Dinçel ont été placés en garde à vue pendant douze jours et Yavuz Mamaç durant onze jours sans une intervention judiciaire. Les circonstances dans lesquelles les requérants ont été privés de leur liberté ont dû, sans aucun doute, leur causer un préjudice moral pour lequel les tribunaux internes ne leur ont accordé aucune réparation. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant en équité, conformément à l'article 41 de la Convention, la Cour décide d'octroyer respectivement la somme de 4 000 EUR à Nevzat Kalaycı et Necdet Dinçel et la somme de 3 700 EUR à Yavuz Mamaç. B. Frais et dépens

A titre de frais et dépens, les requérants réclament 7 500 EUR correspondant à 15 % du taux minimum des honoraires fixé par le barreau d'Izmir.

Le Gouvernement ne s'est pas prononcé.

La Cour rappelle qu'au regard de l'article 41 de la Convention, seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu'ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d'un montant raisonnable (voir Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). A cet égard, elle note que les requérants n'ont produit aucune pièce justificative relative aux frais et dépens encourus. Cependant, il n'en reste pas moins qu'aux fins de la préparation des requêtes introduites aux noms des trois requérants, l'avocate a dû exposer certains frais. Dès lors, sur la base des éléments en sa possession et statuant en équité, la Cour alloue la somme 2 000 EUR aux requérants conjointement. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 3 de la Convention ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 4 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y pas a eu violation de l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 4 000 EUR (quatre mille euros) à Nevzat Kalaycı et Necdet Dinçel respectivement, et 3 700 EUR (trois mille sept cents euros) à Yavuz Mamaç pour dommage moral ; ii. 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens aux requérants conjointement ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 avril 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. T.L. Early J.-P. Costa Greffier adjoint Président