AFFAIRE VEEBER I CONTRE L'ESTONIE

Rezoluția ResDH(2004) privind hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 noiembrie 2002 (definită la 7 februarie 2003) în cauza Veeber I împotriva Estoniei (adoptată de Comitetul de Miniștri la 22 aprilie 2004, cu ocazia celei de-a 879-a ședințe a delegaților miniștrilor) Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11 (denumită în continuare "Convenția") Având în vedere hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 7 noiembrie 2002 în cauza Veeber I și transmisă definitiv Comitetului miniștrilor în temeiul articolelor 44 și 46 din Convenție Reamintind că, la originea acestei cauze, se află o cerere (nr. 37571/97), formulată împotriva Estoniei, introdusă în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 4 iulie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenție, de domnul Tiit Veeber, resortisant estonian, și că Curtea, sesizată cu această cauză în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, a declarat admisibile obiecțiunile referitoare la o încălcare a dreptului la respectarea vieții private din cauza percheziției și sechestrării de către poliție a documentelor la sediul întreprinderii reclamantului, lipsa accesului la o instanță cu privire la aceste acțiuni ale poliției și, în ultimă instanță, lipsa unei căi de atac efective în fața autorităților naționale împotriva percheziției și sechestrării documentelor efectuate de poliție; Întrucât, în hotărârea sa din 7 noiembrie 2002, Curtea a declarat în unanimitate că tărâmul întemeiat pe art. 8 din Convenție, cu condiția ca acesta să se refere la percheziția și confiscarea documentelor efectuate de poliție, nu a reușit să scape de competența rațională a Curții. a declarat, în unanimitate, că, în măsura în care t ă ț ii trase din art. 8 din Convenție se referea la conservarea documentelor, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne a declarat, cu șase voturi împotriva uneia, că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție a declarat în unanimitate că nu a fost necesar să se ia în considerare ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... a declarat, în unanimitate, că constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) oferă o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocat de reclamant a declarat, în unanimitate, că guvernul din statul pârât trebuie să plătească părții reclamante, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, 1 600 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată și că această sumă ar trebui să majoreze de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale de la expirarea termenului respectiv și până la plata plății a respins, în unanimitate, pretențiile părții reclamante privind satisfacția echitabilă pentru surplus, având în vedere normele adoptate de Comitetul miniștrilor cu privire la aplicarea articolului 46 alineatul (2) din Convenția de invitare a guvernului din statul membru în cauză la informații cu privire la măsurile luate ca urmare a hotărârii din 7 iunie 2006 noiembrie 2002, având în vedere obligația pe care o are Estonia de a se conforma în conformitate cu art. 46 alineatul (1) din Convenție Întrucât, la examinarea acestei cauze de către Comitetul miniștrilor, guvernul statului pârât i-a dat acestuia informații cu privire la măsurile luate pentru a evita noi încălcări similare celei constatate în prezenta hotărâre, informații rezumate în anexa la prezenta rezoluție În conformitate cu art. 46 alineatul (2) din Convenție în prezenta cauză, guvernul statului pârât a plătit părții reclamante suma prevăzută în hotărârea din 7 noiembrie 2002 în cazul în care, după examinarea informațiilor furnizate de Guvernanța Estoniei, guvernul statului pârât și-a îndeplinit atribuțiile în temeiul articolului 46 alineatul (2) din convenție. Anexă la Rezoluția ResDH(2004)16 Informații furnizate de guvernul Estoniei în cadrul examinării cauzei: Veeber I de către Comitetul miniștrilor Ca urmare a faptelor la originea acestei cauze, Curtea Supremă (Marea Cameră) într-o decizie din 22 decembrie 2000, a adoptat o poziție conform căreia, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Codul de procedură administrativă, controlul judiciar asupra măsurilor de percheziție și de sechestrare efectuate de poliție era de competența instanțelor administrative. Curtea Supremă a ajuns la art. 13 din Convenție și a ajuns la concluzia că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți fundamentale au fost încălcate printr-un astfel de act procedural are dreptul de a depune o plângere la un tribunal administrativ și, dacă este cazul, de a obține o despăgubire pentru încălcarea drepturilor sale. În conformitate cu Codul de procedură administrativă, instanțele administrative au competența de a anula astfel de acțiuni ale poliției, cum ar fi percheziția și confiscarea documentelor și de a acorda compensații pentru prejudiciile cauzate de actul ilegal [art. 6 alineatul (2) ] și art. 6 alineatul (3)-[2]. În plus, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a fost comunicată autorităților direct în limba estonă, altor jurisdicții și procurorilor publici în vederea atragerii atenției asupra obligațiilor lor în temeiul Convenției. și în cartea "Drepturile omului și protecția acestora în Europa," care este distribuită gratuit ONG-urilor și tuturor agențiilor guvernamentale, bibliotecilor și universităților corespunzătoare. Având în vedere cele de mai sus, guvernul consideră că Estonia și-a îndeplinit obligațiile privind executarea hotărârilor Curții în temeiul articolului 46 alineatul (1) din convenție în prezenta cauză. Guvernul reamintește, de asemenea, că, în ceea ce privește autorizarea prealabilă pentru percheziții a Codului de procedură penală adoptat la 12/02/03 și care va intra în vigoare la 01/07/04, prevede în articolul său 91 alineatul (2) că o percheziție poate fi efectuată de procurorul public sau de un tribunal. În primul caz, decizia va face obiectul unui control judiciar (art. 230 din Cod).

Résolution ResDH(2004)

16

relative à l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme

du 7 novembre 2002 (définitif le 7 février 2003)

dans l’affaire Veeber I contre l’Estonie

(adoptée par le Comité des Ministres le 22 avril 2004,

lors de la 879e réunion des Délégués des Ministres)

Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales telle qu’amendée par le Protocole n° 11 (ci-après dénommée «la

Convention»),

Vu l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme rendu le 7 novembre 2002 dans l’affaire Veeber I et transmis une fois définitif au Comité des Ministres en vertu des articles 44 et 46 de la Convention

;

Rappelant qu’à l’origine de cette affaire se trouve une requête (n° 37571/97) dirigée contre l’Estonie, introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention, par M.

Tiit Veeber, ressortissant estonien, et que la Cour, saisie de cette affaire en vertu de l’article 5, paragraphe 2, du Protocole

n°

11, a déclaré recevables les griefs concernant une atteinte au droit au respect de la vie privée en raison de la perquisition et la saisie, par la police, de documents dans les locaux de l’entreprise du requérant, l’absence d'accès à un tribunal concernant ces actions de la police et, en dernier lieu, concernant l’absence de recours effectif devant les autorités nationales contre la perquisition et la saisie de documents effectuées par la police;

Considérant que dans son arrêt du 7 novembre 2002 la Cour

:

-

a dit, à l’unanimité, que le grief tiré de l’article 8 de la Convention, pour autant qu’il concernait la perquisition et la saisie de documents effectuées par la police, échappait à la compétence

ratione temporis

de la Cour

;

-

a dit, à l’unanimité, que pour autant que le grief tiré de l’article 8 de la Convention concernait la conservation de documents le requérant n’avait pas épuisé les voies de recours internes

;

-

a dit, par six voix contre une, qu’il y avait eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention

;

-

a dit, à l’unanimité, qu’il n’y avait pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 13 de la Convention

;

-

a dit, à l’unanimité, que le constat de violation de l’article 6, paragraphe 1, fournissait une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué par le requérant

;

-

a dit, à l’unanimité, que le gouvernement l’Etat défendeur devait verser à la partie requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif, 1 600 euros au titre des frais et dépens et que ce montant serait à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement

;

-

a rejeté, à l’unanimité, les prétentions de la partie requérante en matière de satisfaction équitable pour le surplus

;

Vu les Règles adoptées par le Comité des Ministres relatives à l’application de l’article

46, paragraphe 2, de la Convention

;

Ayant invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures prises à la suite de l’arrêt du 7

novembre 2002, eu égard à l’obligation qu’a l’Estonie de s’y conformer selon l’article 46, paragraphe 1, de la Convention

;

Considérant que lors de l’examen de cette affaire par le Comité des Ministres, le gouvernement de l’Etat défendeur a donné à celui-ci des informations sur les mesures prises permettant d’éviter de nouvelles violations semblables à celle constatée dans le présent arrêt, informations résumées dans l’annexe à la présente résolution

;

S’étant assuré que le 11 avril 2003, dans le délai imparti, le gouvernement de l’Etat défendeur avait versé à la partie requérante la somme prévue dans l’arrêt du 7 novembre 2002,

Déclare, après avoir examiné les informations fournies par le Gouvernement de l’Estonie, qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans la présente affaire.

Annexe à la Résolution ResDH(2004)16

Informations fournies par le Gouvernement de l’Estonie

lors de l’examen de l’affaire Veeber I

par le Comité des Ministres

A la suite des faits à l’origine de cette affaire, la Cour suprême (Grande chambre) dans une décision du 22

décembre 2000, a adopté une position selon laquelle, en vertu de l’article 3§1 (1) du Code de procédure administrative, le contrôle judiciaire sur les mesures de perquisition et de saisie effectuées par la police relevait de la compétence des tribunaux administratifs. La Cour suprême s’est référée à l’article 13 de la Convention et a conclu que toute personne dont les droits et les libertés fondamentales avaient été violés par un tel acte procédural avait le droit de déposer une plainte auprès d’un tribunal administratif et, si approprié, d’obtenir une réparation pour l’atteinte à ses droits. En vertu du Code de procédure administrative, les tribunaux administratifs ont le pouvoir d’annuler de telles actions de la police comme la perquisition et la saisie de documents et d’allouer une compensation pour les préjudices causés par l’acte illégal (article

6§2(1) et §3(2)).

En outre, l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme a été communiqué, en traduction estonienne, aux autorités directement concernées, à d'autres juridictions et aux procureurs publics afin d’attirer leur attention sur leurs obligations en vertu de la Convention. L’arrêt a été publié sur le site Internet du Centre d’information du Conseil de l'Europe

www.coe.ee

et dans le livre "Les droits de l'homme et leur protection en Europe" qui est distribué gratuitement aux ONG et à toutes les agences gouvernementales, bibliothèques et universités appropriées.

Au vu de ce qui précède, le Gouvernement considère que l’Estonie a rempli ses obligations concernant l’exécution des arrêts de la Cour en vertu de l’article 46, paragraphe 1, de la Convention dans la présente affaire.

Le Gouvernement rappelle, en outre, que, concernant l'autorisation préalable pour des perquisitions le Code de procédure pénale qui a été adopté le 12/02/03 et entrera en vigueur le 01/07/04, prévoit dans son article

91, paragraphe 2 qu'une perquisition peut être ordonnée par le procureur public ou par un tribunal. Dans le premier cas la décision fera objet d’un contrôle judicaire (article 230 du Code).