CASE OF HILL v. THE UNITED KINGDOM
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 5-4;Violation of Art. 5-5;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses partial award
CASE OF HILL v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2004)
CAUZA DE CAUZĂ DE CAUZĂ DE ILL c. REGATUL UNIT (Declarația nr. 19365/02) HOTĂRÂREA STRASBOURG 27 aprilie 2004 FINAL 27/07/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Hill c. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința ca Camera compusă din: Președintele Pellonpäää Sir Nicolas Bratza dna Strážnická Maruste Pavlovschi Garlicki Borrego Borrego, judecătorii și dl Grefier al Secțiunii O'Boyle, având deliberat în privat la 23 septembrie 2003 și la 6 aprilie 2004, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată în ultima dată menționată: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (n. 19365/02) împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național al Regatului Unit, dl Robert Edward Hill („reclamantul”), la 11 martie 2002. Reclamantul, care a fost acordată asistență juridică, a fost reprezentat de dl S. Creighton, un avocat practicant la Londra. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna Willmott, Biroul pentru Externe și Commonwealth, Londra. Reclamantul, care a îndeplinit o condamnare obligatorie la închisoarea pe viață, a afirmat că Consiliul de pronunțare nu a furnizat garanțiile și procedurile prevăzute la art. 5 § 4 atunci când a examinat dacă ar trebui eliberat și că nu are dreptul de a face obiectul unei compensații pentru orice încălcare a drepturilor sale, astfel cum este prevăzut la art. 5 § 5. 52 § 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1. Prin decizia din 23 septembrie 2003, Curtea a declarat admisibilă restul cererii. Reclamantul a depus observații privind satisfacția echitabilă și Guvernul a răspuns (art. 59 § 1). CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1959 și îndeplinește o condamnare pe viață în închisoarea HM Doncaster. Reclamantul a fost condamnat în sau în jurul lui 1981 pentru uciderea unei cunoștințe. El a fost condamnat la închisoarea pe viață obligatorie, iar tariful său (perioada minimă de închisoare necesară pentru a satisface cerințele de răzbunare și disuasiune) a fost stabilit la 12 ani. În momentul ultimei revizuiri a Consiliului de Consiliu al Parolei din 2001, el a fost reținut în închisoarea HM Wymott ca prizonier „Categoria C” (prisonarii care au primit o clasificare de categorie de securitate variand de la categoria A (cel mai mare risc) la categoria D (potrivă pentru condiții deschise)). Comisia a recomandat transferul reclamantului la condiții deschise și ca detenția sa să fie revizuită după doi ani. Prin scrisoarea din 6 iulie 2001 Secretarul de Stat a informat Serviciul de Penitenciară că nu a acceptat recomandarea Consiliului de Consiliu de Consiliu pentru transfer la condiții deschise și că următoarea revizuire ar trebui să înceapă după 12 luni. În scrisoarea adresată reclamantului care a însoțit decizia, s-a afirmat că: „... [t]secretarul de stat atribuie o greutate deosebită raportului psihologului, acesta a evidențiat, în unele detalii, nevoia de a explora în continuare înțelegerea și responsabilitatea asupra infracțiunii de index și lipsa aparentă de empatie față de victimă.” 10. În iunie 2001, reclamantul a fost transferat la închisoarea HM Manchester. El a susținut că nu a primit notificarea deciziei de eliberare condiționată până la 13 septembrie 2001. Guvernul a declarat că o copie a scrisoarea decizională a fost trimisă reclamantului la 6 iulie 2001 și o copie a avocatilor care acționează apoi pentru reclamant la 7 august 2001. Când reclamantul și-a schimbat avocatii în septembrie 2001, autoritățile i-au trimis o copie a deciziei noilor avocati. 11. Reclamantul a declarat că dorește să caute revizuirea judiciară a deciziei, dar nu a putut găsi un avocat care a fost pregătit să acționeze în numele său. Apoi avocatii săi au dat sfatul că revizuirea judiciară nu avea o perspectiva de succes, deoarece rapoartele care recomandau o mutare la condiții deschise au fost ușor ambigue, există o serie de rapoarte foarte defavorabile și Secretarul de Stat a dat motive largi pentru respingerea mișcării recomandate. 12. La cererea reclamantului, a fost amânată până în mai 2004 pentru a permite reclamantului să completeze anumite cursuri identificate în rapoartele de revizuire a Consiliului. II. DIRECȚIUNE DOMĂ DOMĂ ȘI PRACTICĂ DIN PĂRȚI DE PĂRȚIE 13. Criminalul are o condamnare obligatorie la închisoarea pe viață în temeiul Legii Crimei (Aboliția Pedepsei de Mort) de 1965. La momentul condamnării, se impune un „tarif” care reprezintă perioada minimă pe care prizonierul va trebui să-l îndeplinească pentru a satisface cerințele de răzbunare și disuasiune. Un prizonier de viață nu va fi eliberat în licență până după finalizarea perioadei tarifare. La momentul respectiv, Legea privind justiția penală din 1991 prevăzută în secțiunea 35 alineatul (2): „Dacă este recomandat să facă acest lucru de către Consiliu [Parole], secretarul de stat poate, după consultarea cu Lordul judecător șef, împreună cu judecătorul judecător dacă este disponibil, să elibereze pe licență un prizonier de viață care nu este un prizonier discrețional”. 15. La 27 iulie 1993, Secretarul de Stat a făcut o declarație în Parlament explicând practicile sale în ceea ce privește prizonierii obligatori de viață. Declarația a subliniat că înainte de a elibera orice prizonier obligatoriu în viață, secretarul de stat: „... va lua în considerare nu numai, (a) dacă perioada servită de prizonier este adecvată pentru a satisface cerințele de răzbunare și disuasiune și (b) dacă este sigur să elibereze prizonierul, dar și (c) acceptabilitatea publică a eliberării anticipate. Aceasta înseamnă că voi exercita discreția mea pentru a elibera numai dacă sunt mulțumit că acest lucru nu va amenința menținerea încrederii publice în sistemul justiției penale.” 16. În determinarea principiilor de echitate care se aplică procedurilor care reglementează revizuirea condamnărilor pe viață obligatorie, instanțele engleze au recunoscut că sentința obligatorie este, de asemenea, constă într-o perioadă punitivă („tariful”) și într-o perioadă de securitate. În ceea ce privește aceasta din urmă, detenția este legată de evaluarea riscului deținutului față de publicul în urma expirării tarifului (a se vedea, de exemplu, R. c. Consiliu de pronunțare, ex parte Bradley (Curtea Divizională) [1991] 1 WLR135; R. c. Consiliu de pronunțare ex parte Wilson (Cortea de apel) [1992] 2 Aller576). Evoluții recente 17. În urma hotărârii în Stafford v. Regatul Unit (nu. 46295/99, ECHR 2002-IV), Secretarul de Stat a anunțat în Camera Comunelor la 17 octombrie 2002 decizia sa de a introduce măsuri intermediare aplicabile revizuirii și eliberării deținuților obligatori de condamnare la viață aplicabile revizuirilor începând cu 1 ianuarie 2003. Acest lucru permite deținuților, al căror tarif a expirat, să solicite o audiere orală la care pot avea reprezentare, să primească divulgarea deplină a materialelor relevante pentru problema eliberării și să poată examina și să examineze martorii încrucișați. „Dacă, la sfârșitul procesului de revizuire, Consiliul de Consiliu de Consiliu favorizează eliberarea unui prizonier obligatoriu pe viață după ce perioada minimă a fost servită, în mod normal, Secretarul de Consiliu va accepta o astfel de recomandare. ...” PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 5 § 4 AL CONVENȚIEII 18. Reclamantul se plânge în legătură cu procedura de revizuire aplicată în continuarea sa detenție, invocând art. 5 § 4 din Convenție care prevede: „4. Toți cei care sunt privați de libertate prin arestare sau deținere au dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberare, dacă deținerea nu este legală.” 19. Reclamantul a susținut că, de la expirarea tarifului său, el nu a avut nici o revizuire adecvată a reținutului său continuu, deoarece Consiliul de pronunțare nu a avut puterea de a ordona eliberarea sa și nici unul din revizuirile sale nu a implicat o audiere orală. Prima sa audiere orală a fost programată să aibă loc în noiembrie 2003, la zece ani de la expirarea tarifului său. Astfel cum a avut loc în Benjamin și Wilson c. Regatul Unit (n. 28212/95, hotărârea din 26 septembrie 2002), nici secretarul de stat a fost de acord să respecte recomandările Consiliului de pronunțare a libertății. 20. Guvernul a susținut că, în măsura în care Stafford v. Regatul Unit (citat mai sus) a fost relevant pentru reclamațiile reclamantului, el va beneficia de beneficiul acordurilor intermediare anunțate de secretarul de stat la 17 octombrie 2002. În plus, acest caz ar putea fi distins de Stafford în cazul în care Consiliul de pronunțare a statutului a recomandat eliberarea reclamantului pe licență de viață, în timp ce nu a fost făcută o astfel de recomandare în cauza de fațăului solicitant. 21. Curtea reamintește că în Stafford v. Regatul Unit (citat mai sus) a constatat că detenția continuă a unui prizonier cu viață obligatorie condamnat pentru crimă depinde, după expirarea tarifului care era elementul pedepsirii pedepsei, asupra elementelor de risc și periculoase care ar putea schimba cu timpul. Prin urmare, art. 5 § 4 prevede că el ar trebui să poată contesta periodic legalitatea continuă a detenției sale într-o procedură adecvată. 22. În acest caz, tariful reclamantului în temeiul condamnării sale obligatorii la viață a expirat în sau aproximativ 1993. În timp ce Consiliul de pronunțare a statutului a reexaminat cazul reclamantului în 2001, acesta nu a avut nici o putere de a ordona eliberarea sa și nu a putut formula numai recomandări secretarului de stat. Nici nu a avut loc o audiere orală, cu posibilitatea de a examina sau de a examina martorii relevante pentru orice acuzații că reclamantul rămâne un risc pentru public. Guvernul nu a contestat faptul că legalitatea detenției continuate a reclamantului nu a fost revizuită de către un organism cu competența de a ordona eliberarea sau cu o procedură care conține garanțiile judiciare necesare, astfel cum prevede art. 5 § 4 din convenție. De fapt, Tribunalul nu a recomandat niciodată eliberarea reclamantului nu-l privește de dreptul de a fi reexaminat de către un organism care oferă garanțiile necesare. 23. Curtea concluzionează că în acest sens a existat o încălcare a art. 5 § 4 din Convenție. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 5 § 5 DE CONVENȚIUNE 24. art. 5 § 5 din Convenție prevede: „Toată persoana care a fost victimă de arestare sau detenție în incompatibilitate cu dispozițiile prezentului articol are dreptul la compensare executivă.” 25. Reclamantul a susținut că i s-a refuzat în continuare un drept de compensare executivă, astfel cum se prevede la art. 5 § 5 în ceea ce privește orice încălcare a celorlalte dispoziții de la art. 5. 26. Guvernul nu a făcut nicio prezentare cu privire la acest punct. 27. Curtea a constatat mai sus o încălcare a articolului 5 § 4 în sensul că reclamantul nu a primit o revizuire a legii deținutului său în conformitate cu cerințele acestei dispoziții. Nu există nici o posibilitate de obținere de compensare în momentul relevant în legislația internă în ceea ce privește această încălcare a convenției. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 5. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 28. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a susținut pierderea morală, susținând că a experimentat sentimente deosebit de durere și frustrare pe parcursul perioadei de zece ani de la expirarea tarifului său. Întrucât Secretarul de Stat a respins recomandările pozitive de la Consiliul de Liberare, el a fost condus la concluzia că perspectivele sale de asigurare a eliberării au fost deteriorate substanțial de lipsa unei proceduri care să permită un organism asemănător instanței să-și stabilească eliberarea. El a menționat, de asemenea, întârzieri între acele revizuiri care au avut loc. El a propus 4.000 de kilograme sterline (GBP). 30. Guvernul a respins faptul că exista orice legătură cauzală între presupusa încălcare a articolului 5 § 4 și detenția reclamantului de la expirarea tarifului. Orice afirmație că ar fi fost eliberat mai devreme este pur speculativă. Ei au remarcat că a solicitat amânarea ultimei revizuiri a Consiliului de Consiliu pentru Consiliu pentru Consiliu. Ei au susținut că nici o atribuire nu este adecvată. 31. Curtea constată că a constatat o încălcare procedurală a articolului 5 § 4 de mai sus și că nu s-a constatat nici o ilegalitate substanțială. Nu este posibil să se speculeze cu privire la perspectivele de eliberare ale reclamantului dacă procedurile s-au conformat cu art. 5 § 4. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit sentimente de frustrare, incertitudine și anxietate din cauza situației care nu pot fi compensate numai prin constatarea încălcării. Având în vedere acordurile acordate în cazuri similare, Curtea aprobă, pe o bază echitabilă, 2,200 euro (EUR). Costuri și cheltuieli 32. Reclamantul a solicitat 2 568 GBP pentru costurile și cheltuielile juridice, plus 449,40 GBP pentru impozitul pe valoarea adăugată (IVA), ceea ce a totalizat 3 017,50 GBP. Acest lucru a inclus 10,70 ore de muncă percepute de avocatul său la 240 GBP pe oră. 33. Guvernul a considerat că rata de 240 GBP este excesivă și că suma totală ar putea fi redusă la 1.500 GBP. Curtea consideră că sumele solicitate de reclamant nu sunt irazonabile în ceea ce privește orele percepute sau în ansamblu cuantic. Având în vedere cuantumul ajutorului juridic plătit de Consiliu al Europei, acordă 3,827 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice, inclusiv TVA. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS] susține că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție; susține că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție; statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 44 § 2 din convenție, care să fie transformată în sterline sterline la rata aplicabilă la data decontare, următoarele sume: (i) 2,200 EUR (2 mii două sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 3.827 EUR (trei mii de opt douăzeci și douăzeci și șapte de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus, la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. Efectuat în limba engleză și notificat în scris la 27 aprilie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.] Michael O'Boyle Matti Pellonpäää Președintele grefierului