AFFAIRE MEHMET SALIH ET ABDULSAMET CAKMAK c. TURQUIE

AFFAIRE MEHMET SALIH ET ABDULSAMET CAKMAK c. TURQUIE (CtEDO, 2004)

TURCIA (solicitarea nr. 45630/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 aprilie 2004 DEFINIF 29/07/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Mehmet Salih și Abdülsamet Çakmak c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Kūris Türmen Zupančič Hedigan mes Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve, judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 6 aprilie 2004, Rend la hotărârea pe care a adoptat-o aceasta, adoptată la această dată a procedurii la originea cauzei (n 45630/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dnii Mehmet Salih Cakmak și Abdülsamet Astakmak ( H. Tayfun, avocat în Diyarbak noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o scrisoare din 6 mai 2003, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în conformitate cu art. 29 alineatele (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. CIRCONSTANCE DE LA L.I.E.P.C. Reclamanții își au reședința în Diyarbakr. La data de 26 aprilie 1993, lacuna naională a apelor (denumită în continuare DSI mai jos) a expropriat un teren care aparținea reclamanților, situat în satul Kurudere (Diyanbakr). Ea le-a vărsat 11 137 500 de lire turcești (TRL) cu titlu de îndrăzdare expropriere. La 28 decembrie 1993 și la 2 februarie 1994, în dezacord cu suma plătită de DSI, reclamanții au introdus la Tribunalul de Mare Instanță din Dicle (Diyarbakýr) o acțiune în creștere cu privire la dreptul de proprietate. La 31 octombrie 1996, tribunalul a primit cererile reclamanților și a condamnat DSI să le plătească o despăgubire suplimentară de 240 000 La data de 6 februarie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea în primă instanță. 11. La data de 1 iunie 1998, dreptul suplimentar de expropriere a fost plătit reclamanților. II. DREPTUL INTERNELE PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în hotărârea Akkuș c. Turcia, (9 iulie 1997, Rec., 1997 IV, pp.1305 1306, § 13-16). Reclamanții se plâng de o pierdere de valoare a fondului suplimentar de expropriere plătită cu întârziere de DSI, din cauza insuficienței dobânzilor moratorii în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia. În acest sens, aceștia menționează art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 14. Curtea arată că cauza cu care este sesizată se referă în principal la întârzierea impusă de administrație de a plăti în mod suplimentar dreptul de proprietate și la prejudiciul care ar fi rezultat pentru reclamanți. 15. Guvernul nu ridică nici o excepție de la aceasta. 16. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș , menționat anterior) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, aceasta constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv d . . Pe fond 17. Curtea a tratat în repetate rânduri de afaceri cu chestiuni similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea 1310, § 30-31). 18. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante, care le-a cauzat proprietarilor un prejudiciu distinct în ceea ce privește adăugarea la exproprierea bunurilor lor. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 19. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. Cu privire la violarea articolelor 8 și 13 din convenție 20, reclamanții se plâng de necunoașterea dreptului lor la respectarea vieții lor private și de familie, precum și de lipsa unei căi de atac eficiente pentru a le plăti rapid dreptul la despăgubiri suplimentare de expropriere. Pe admisibilitate 21. Curtea consideră că aceste obiecțiuni nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție, având în vedere că au fost ridicate nici un motiv de nevinovăție. Pe fond 22. Având în vedere concluzia formulată pe teren a articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră că este necesar să examineze aceste obiecțiuni separat din perspectiva articolelor 3 și 8 din Convenție. III. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul material și moral 24. Reclamanții susțin că trebuie să fie despăgubiți pentru prejudiciile materiale și morale pe care le produc la 5 000 EUR (EUR). 25. Guvernul consideră că, în cazul în care Curtea ar acorda reclamanților o despăgubire pentru prejudiciul material, aceaceasta ar trebui stabilită în mod rezonabil și nu ar trebui să constituie o îmbogățire nejustificată. 26. Având în vedere modul de calcul adoptat în Hotărârea Akkuș (citată anterior, pp. 1311, § 35-36 și 39) și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă reclamanților drept daune materiale 1 250 EUR. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 27. Reclamanții solicită, de asemenea, 2 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 28. Guvernul consideră că cheltuielile și cheltuielile de judecată ar trebui rambursate pe baza documentelor transmise de avocații reclamanților și nu ar trebui să fie acordate fără documente justificative. 29. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR și acordul cu reclamanții în comun. Interese moratorii 30. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Statul pârât trebuie să plătească în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, următoarele sume plus orice sumă care poate fi datorată ca taxe, taxe de timbru și taxe fiscale exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 250 EUR (o mie două sute cincizeci de euro) pentru daune materiale (ii. 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 aprilie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE MEHMET SALİH

ET ABDÜLSAMET ÇAKMAK c. TURQUIE

(Requête n

o

45630/99)

ARRÊT

STRASBOURG

29 avril 2004

DÉFINITIF

29/07/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mehmet Salih et Abdülsamet Çakmak c.

Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

M

mes

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

H.S.

Greve,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 avril 2004,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

45630/99) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM.

Mehmet Salih Çakmak et Abdülsamet Çakmak («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 30 novembre 1998, en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

H. Tayfun, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 7 juin 2001, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

4.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

5.

Par une lettre du 6 mai 2003, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

6.

Les requérants résident à Diyarbakır.

7.

Le 26 avril 1993, l’Administration nationale des eaux (ci-après «

la DSI

») expropria un terrain appartenant aux requérants, sis dans le village de Kurudere (Diyarbakır). Elle leur versa 11

137

500

livres turques (TRL) à titre d’indemnité d’expropriation.

8.

Le 28 décembre 1993 et le 2 février 1994, en désaccord sur le montant payé par la DSI, les requérants introduisirent auprès du tribunal de grande instance de Dicle (Diyarbakır) une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation.

9.

Le 31 octobre 1996, le tribunal accueillit les demandes des requérants et condamna la DSI à leur verser une indemnité d’expropriation complémentaire de 240

000

000 TRL. Le tribunal assortit cette somme d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30

% l’an à compter du 13

décembre 1993.

10.

Le 6 février 1997, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.

11.

Le 1

er

juin 1998, l’indemnité complémentaire d’expropriation fut versée aux requérants.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans l’arrêt

Akkuș c. Turquie

, (9 juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

IV, pp.1305

‑

1306, §§ 13-16).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

13.

Les requérants se plaignent d’une perte de valeur de l’indemnité complémentaire d’expropriation versée avec retard par la DSI, en raison de l’insuffisance des intérêts moratoires par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie. Ils invoquent à cet égard l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

14.

La Cour relève que le grief dont elle est saisie porte essentiellement sur le retard mis par l’administration à payer l’indemnité complémentaire d’expropriation et sur le préjudice qui en aurait ainsi résulté pour les requérants.

15.

Le Gouvernement ne soulève aucune exception d’irrecevabilité.

16.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Akkuș

, précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

17.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

1 du Protocole n

o

1 (voir

Akkuș

, précité

,

p. 1310, § 30-31).

18.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, qui a fait subir aux propriétaires un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de leurs biens. C’est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.

19.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 8 ET 13 DE LA CONVENTION

20.

Les requérants se plaignent de la méconnaissance de leur droit au respect de leur vie privée et familiale, ainsi que de l’absence d’une voie de recours efficace pour contraindre l’Etat à leur verser rapidement l’indemnité complémentaire d’expropriation.

A.

Sur la recevabilité

21.

La Cour estime que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, vu qu’aucun motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

B.

Sur le fond

22.

Eu égard à la conclusion formulée sur le terrain de l’article 1 du Protocole n

o

1, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner ces griefs séparément sous l’angle des articles 3 et 8 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

23.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

24.

Les requérants affirment devoir être dédommagés pour les préjudices matériel et moral qu’ils évaluent à 5

000 euros (EUR).

25.

Le Gouvernement estime que, si la Cour devait accorder aux requérants une réparation du préjudice matériel, celle-ci devrait être déterminée raisonnablement et ne devrait pas constituer un enrichissement injustifié.

26.

Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt

Akkuș

(précité, pp.

1311, §§ 35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde à titre de dommage matériel 1

250 EUR aux requérants conjointement.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.

B.

Frais et dépens

27.

Les requérants demandent également 2

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

28.

Le Gouvernement estime que les frais et dépens devraient être remboursés sur la base des documents transmis par les avocats des requérants et ne doivent pas être accordés sans pièces justificatives.

29.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR et l’accorde aux requérants conjointement.

C.

Intérêts moratoires

30.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

1 du Protocole n

o

1

;

3.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément les griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral

;

5.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

:

i.

1

250 EUR (mille deux cent cinquante euros) pour dommage matériel

;

ii.

500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 avril 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président