ZILIBERBERG v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

ZILIBERBERG v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2004)

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr. 61821/00

depusă de Cristian ZILIBERBERG

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), întrunită la 4 mai 2004, în cadrul unei Camere compuse din:

Sir

Nicolas

Bratza

,

Președinte

,

Dl

M.

Pellonpää

,

Dna

V.

Strážnická

,

Dl

J.

Casadevall

,

Dl

S.

Pavlovschi

,

Dl

J.

Borrego Borrego

,

Dna

E.

Fura-Sandström

,

judecători

,

și dl

M. O’Boyle

,

Grefier al Secțiunii

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 10 august 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile prezentate în răspuns de către reclamant,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl Cristian Ziliberberg, este cetățean al Republicii Moldova care s-a născut în 1980 și locuiește în Chișinău. El a fost

reprezentat în fața Curții de către dl Serghei Ostaf, avocat de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa precum ele au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

Reclamantul este student. La 18 aprilie 2000, între 9.30 și 12.30, reclamantul a participat la o demonstrație împotriva deciziei Consiliului municipal de a anula privilegiile studenților pentru călătoria cu transportul urban. Demonstrația nu a fost autorizată în conformitate cu legea, iar din declarațiile părților rezultă că organizatorii nici nu au solicitat autorizarea. Demonstrația a avut loc în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. La început ea era pașnică, dar, ulterior, unii participanți au început să arunce cu ouă și pietre în clădirea Primăriei, iar poliția a intervenit.

În jurul orei 12.30, reclamantul a fost reținut de poliție pentru participare activă la o demonstrație neautorizată cu încălcarea articolului 174/1 alin. 4 al Codului cu privire la contravențiile administrative (în continuare, „CCA”). El a fost adus la comisariatul de poliție o oră mai târziu. Între 13.30 și 19.00, el a fost deținut în comisariatul de poliție și interogat de câțiva anchetatori penali. Potrivit reprezentantului reclamantului, reclamantul nu a fost informat despre alte motive ale reținerii sale, în afară de participarea sa la o demonstrație neautorizată.

În declarațiile sale scrise date la comisariatul de poliție, reclamantul a menționat,

inter alia

, că el a fost reținut de poliție atunci când el și un jurnalist de la Radioul Național s-au apropiat de un grup de polițiști care bătea un student. Deoarece el avea scris pe frunte cuvântul „STUDENT”, poliția l-a reținut. El a declarat că a fost un participant activ, dar că nu a fost implicat în acțiuni violente.

La o dată nespecificată, poliția a definitivat dosarul administrativ în legătură cu contravenția comisă de reclamant, menționând

inter alia

că el a participat activ la o întrunire neautorizată, care a avut loc în fața sediului Consiliului municipal. Dosarul a fost ulterior transmis judecătoriei de sector competente.

În urma unei ședințe judecătorești, care a avut loc la 19 aprilie 2000, Judecătoria sectorului Centru i-a aplicat reclamantului o amendă administrativă de 36 lei moldovenești (MDL) (echivalentul a 3 euro (EUR)) prevăzută de articolul 174/1 alin. 4 al CCA. În decizia sa, instanța a declarat,

inter alia

, că reclamantul a participat activ la o demonstrație a studenților, care s-a desfășurat fără autorizare din partea Consiliului municipal și că el și-a recunoscut vinovăția în comiterea contravenției administrative de care era acuzat.

La 28 aprilie 2000, reclamantul a depus recurs împotriva deciziei sus-menționate. El a declarat că amenda i-a fost aplicată ilegal și că sancțiunea a fost contrară libertății de întrunire și dreptului la grevă, garantate de articolele 40 și 45 ale Constituției. Recursul a fost examinat de Tribunalul municipiului Chișinău la 4 mai 2000, ora 10.00.

Potrivit Guvernului, citația pentru ședința judecătorească a fost expediată printr-o scrisoare ordinară la 2 mai 2000 și trebuia să ajungă la destinație la 3 mai 2000.

Potrivit reclamantului, citația a fost trimisă la 3 mai 2000, iar el a primit-o la 4 mai 2000, după ora 10.00.

La 5 mai 2000, reclamantul s-a prezentat la cancelaria Tribunalului municipiului Chișinău pentru a întreba despre cauza sa. Lui i-a fost dată o copie a deciziei Tribunalului municipiului Chișinău din 4 mai 2000, prin care a fost respins recursul său și menținută decizia Judecătoriei sectorului Centru din 19 aprilie 2000.

La 10 mai 2000, reclamantul a depus la Tribunalul municipiului Chișinău o contestație în anulare împotriva deciziei din 4 mai 2000, declarând că el nu a fost citat în mod corespunzător și, prin urmare, nu a avut parte de un proces echitabil. Instanța a refuzat să înregistreze contestația în anulare pe motiv că CCA nu prevedea o astfel de cale de atac. La 18 mai și, respectiv, 22 iunie 2000, instanța a respins cererile repetate depuse de reclamant și avocatul său.

La 18 mai 2000, reclamantul, însoțit de un jurist de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului, precum și de un alt avocat, au încercat din nou să depună o contestație în anulare la cancelaria Tribunalului municipiului Chișinău, însă cancelaria a refuzat s-o înregistreze.

La 12 iunie 2000, ca urmare a cererii executorului judecătoresc, reclamantul a plătit amenda prevăzută în decizia din 19 aprilie 2000.

La 20 iulie 2000, reclamantul a aflat de la cancelaria Tribunalului municipiului Chișinău că la ultima sa contestație în anulare lui i-a fost expediat un răspuns prin poștă. La 10 august 2000, reclamantul și avocații săi au cerut cancelariei Tribunalului municipiului Chișinău să le dea o copie a răspunsului, deoarece, până la acea dată, reclamantul nu a primit răspunsul expediat prin poștă.

B. Dreptul intern relevant

Constituția Republicii Moldova

Articolul 40

„Mitingurile, demonstrațiile, manifestările, procesiunile sau orice alte întruniri sînt libere și se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără niciun fel de arme.”

Legea din 21 iunie 1995 cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor

Articolul 6

„Întrunirile trebuie să se desfășoare în mod pașnic, fără niciun fel de arme, fiind asigurată protecția participanților și a mediului înconjurător, fără să împiedice folosirea normală a drumurilor publice, circulația rutieră, funcționarea unităților economice, fără a degenera în acțiuni violente care ar pune în primejdie ordinea publică, integritatea corporală și viața persoanelor, bunurile lor.”

Articolul 11

„(1) Organizatorul întrunirii va depune la primărie, cel mai tîrziu cu 15 zile înainte de data întrunirii, o declarație prealabilă, al cărei model este expus în anexă, ce face parte integrantă din prezenta lege.

(2) Declarația prealabilă trebuie să indice:

a) denumirea organizatorului întrunirii, scopul întrunirii;

b) data, ora la care începe întrunirea și ora la care se încheie;

c) locul întrunirii, traseele spre el și de la el;

d) forma desfășurării întrunirii;

e) numărul aproximativ de participanți;

f) persoanele împuternicite să asigure buna desfășurare a întrunirii și să răspundă de ea;

g) serviciile pe care organizatorul întrunirii le solicită primăriei.

(3) Primăria, în cazuri justificate, poate să modifice, cu acordul organizatorului întrunirii, unele elemente din declarația prealabilă.”

Articolul 12

„(2) Primăria, în cadrul examinării declarației prealabile în ședință ordinară sau extraordinară, discută forma, timpul, locul și alte condiții de desfășurare a întrunirii și ia decizia respectivă.”

Codul cu privire la contravențiile administrative

Articolul 1

„Codul cu privire la contravențiile administrative are sarcina de a ocroti personalitatea, drepturile și interesele legitime ale persoanelor fizice și juridice, proprietatea, orânduirea de stat și ordinea publică, precum și de a depista, preveni și lichida contravențiile administrative și consecințele lor, de a contribui la educarea cetățenilor în spiritul îndeplinirii întocmai a legilor.

Articolul 12

La răspunderea administrativă pot fi trase persoanele, care până în momentul comiterii contravenției administrative au atins vârsta de șaisprezece ani.

Articolul 22

Sancțiunea administrativă este o măsură de răspundere și se aplică în scopul educării persoanei, care a comis o contravenție administrativă, în spiritul respectării legilor, precum și în scopul de a se preveni comiterea unor noi contravenții atât de către contravenientul însuși, cât și de alte persoane.

Articolul 26

(4) În caz de sustragere cu rea-voință de la achitarea amenzii aplicate pentru contravenția administrativă săvârșită, instanța judecătorească poate înlocui această sancțiune cu arest administrativ, calculându-se zece zile de arest pentru un salariu minim, termenul fiind cel mult treizeci de zile.

Articolul 174/1

(2) Organizarea și desfășurarea întrunirii fără avizarea primăriei sau fără autorizația ei, precum și încălcarea condițiilor (forma, locul, timpul) desfășurării întrunirii, indicate în autorizație, atrage după sine aplicarea unei amenzi organizatorilor (conducătorilor) întrunirii în mărime de la zece la douăzeci și cinci de salarii minime...

(4) Participarea activă la întrunirea desfășurată în condițiile alineatului doi din prezentul articol atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la două la cinci salarii minime.

Articolul 254

Cazul cu privire la contravenții administrative se examinează în prezența persoanei, care este trasă la răspundere administrativă. În lipsa acestei persoane cazul poate fi examinat numai atunci, când există date despre anunțarea la timp a persoanei despre locul și timpul examinării cazului și dacă din partea ei n-a fost primit niciun demers de a se amâna examinarea cazului.

Articolul 281

Decizia judecătoriei de sector, municipale, asupra cazurilor cu privire la contravențiile administrative poate fi atacată pe cale procedurală în instanța judecătorească ierarhic superioară, depunându-se o plângere, sau printr-un protest al procurorului.

Articolul 282/3

Neprezentarea persoanelor indicate, deși acestea au fost înștiințate din timp despre data examinării cazului, nu constituie o piedică pentru examinarea lui...

Articolul 282/5

Examinând cazul cu privire la contravenția administrativă, instanța de recurs adoptă una din următoarele hotărâri:

1) lasă decizia instanței judecătorești neschimbată, iar plângerea sau protestul nesatisfăcute;

2) anulează decizia instanței judecătorești și trimite dosarul la judecătoria raională, de sector, municipală spre o nouă examinare;

3) anulează decizia instanței de fond și trimite materialele organului care a întocmit procesul-verbal;

4) anulează decizia instanței judecătorești și clasează cazul;

5) schimbă sancțiunea administrativă și atenuează sancțiunea aplicată.

Articolul 282/6

Drept temeiuri pentru anularea deciziei asupra cazului cu privire la contravenția administrativă servesc încălcarea esențială a normelor dreptului procedural și aplicarea greșită a legii. Decizia corectă în fond nu poate fi anulată din motive formale, cu excepția cazurilor:

1) cazul a fost examinat de un complet de judecată format contrar prevederilor legii;

2) decizia a fost semnată nu de judecătorul care a examinat cazul sau a fost semnată de un judecător care nu a participat la examinarea cazului;

3) decizia a fost pronunțată nu de judecătorul care a examinat cazul;

4) lipsește procesul-verbal al ședinței judiciare deși potrivit legii întocmirea lui este obligatorie;

5) cazul a fost examinat fără participarea traducătorului deși potrivit legii participarea lui este obligatorie.

Articolul 282/7

După examinarea cazului cu privire la contravenția administrativă instanța de recurs își pronunță decizia. Decizia poate să nu conțină argumente, adică să se întocmească în formă de rezoluție.”

Codul de procedură penală în vigoare între 26 decembrie 1964 și 12 iunie 2003

Articolul 128

„Învinuitul, care se află în libertate, este chemat la anchetatorul penal printr-o citație. Citația se înmânează învinuitului, iar adeverința cu indicarea datei primirii citației se restituie anchetatorului penal. Citația poate fi transmisă și printr-o telefonogramă sau telegramă.”

Codul de procedură civilă în vigoare între 26 decembrie 1964 și 12 iunie 2003

Articolul 101

„Instanța comunică prin citație participanților la proces ... data și locul ședinței....

Participanților la proces ... citațiile se înmânează din vreme pentru ca să aibă timp suficient de a se prezenta la termen în fața instanței și de a se pregăti pentru proces. În toate cazurile citația trebuie să fie înmînată pîrîtului cu cel puțin trei zile înaintea ședinței de judecată.”

PRETENȚII

3.

In fine

, reclamantul pretinde, în temeiul articolului 13 al Convenției combinat cu articolele 6 § 1 și 11 ale Convenției, că el a fost lipsit de un recurs efectiv în ceea ce privește pretențiile sale cu privire la încălcările dreptului său la un proces echitabil și ale dreptului său la libertatea de întrunire din cauza refuzului Tribunalului municipiului Chișinău să admită contestația sa în anulare și să se pronunțe asupra fondului cauzei.

ÎN DREPT

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa...”

Aplicabilitatea articolului 6

Părțile dispută aplicabilitatea articolului 6 pretențiilor reclamantului. Reclamantul a declarat că acuzațiile împotriva sa ar putea fi considerate „penale”, în sensul articolului 6, iar Guvernul consideră că ele sunt „administrative”. Guvernul a subliniat necesitatea de a diferenția contravențiile administrative de sistemul de justiție penală și a considerat că diferențierea între acuzațiile penale și disciplinare a fost făcută într-un mod compatibil cu articolul 6 al Convenției.

Totuși, nu se contestă că aplicabilitatea articolului 6 trebuie evaluată în baza a trei criterii menționate în hotărârea

Engel

(

Engel and Others v. the Netherlands,

hotărâre din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, §§ 82 și 83).

Părțile sunt de acord că abaterea în cauză este calificată drept „contravenție administrativă” și este prevăzută de Codul cu privire la contravențiile administrative.

Guvernul a declarat că contravenția nu a fost de natură penală, deoarece ea a fost pedepsită cu o sancțiune care a avut un scop „educațional” și „preventiv”.

El, în continuare, susține că sancțiunea prevăzută de Codul cu privire la contravențiile administrative pentru contravenția în cauză variază între MDL 36 și 90, iar reclamantului i-a fost aplicată amenda minimă. Potrivit Guvernului, amenda a constituit aproximativ zece procente din salariul mediu lunar în Republica Moldova în acea perioadă.

Reclamantul a declarat că în sistemul juridic francez abaterile de așa natură sunt înscrise în Codul penal.

El pretinde că a fost reținut de poliție timp de cinci ore și jumătate, la 18 aprilie 2000, pe parcursul cărora el a fost interogat de anchetatori penali.

În continuare, el a declarat că, în afară de amenzi, Codul cu privire la contravențiile administrative prevede măsuri procedurale ca reținerea administrativă, controlul corporal, controlul obiectelor și arestul administrativ. „Contravențiile administrative” sunt examinate de colegiile penale ale instanțelor judecătorești.

Dacă amenda nu este plătită, sancțiunea poate fi înlocuită cu arest administrativ pe o perioadă de zece zile pentru fiecare MDL 18. Reclamantul a declarat că dacă el nu ar fi avut mijloace să plătească amenda, el ar fi fost arestat pe o perioadă de douăzeci de zile.

Reclamantul a declarat că bursa sa lunară de student era de MDL 50-60, în funcție de performanța sa academică, și că, prin urmare, amenda aplicată lui a constituit mai mult de jumătate din venitul său lunar.

Respectarea articolului 6

Referindu-se la ștampilele poștale de pe plic, reclamantul a declarat că citația a fost expediată la 3 mai 2000 și a ajuns la el după ora 10.00 a zilei de 4 mai 2000, după ce ședința judecătorească avusese loc.

Guvernul nu este de acord cu reclamantul. Potrivit lui, citația a fost expediată la 2 mai 2000 și trebuia să ajungă la reclamant la 3 mai. În acest sens, Guvernul a transmis Curții o copie a registrului de înregistrare a corespondenței al Tribunalului municipiului Chișinău, conform căruia citația a fost expediată reclamantului la 2 mai 2000. În ceea ce privește ștampilele de pe plic, Guvernul le-a considerat ilizibile.

În lumina observațiilor părților, Curtea consideră că această parte a cererii, inclusiv chestiunea cu privire la aplicabilitatea articolului 6, ridică întrebări importante de fapt și de drept, care sunt de o așa complexitate încât determinarea lor depinde de examinarea fondului. Prin urmare, ea nu poate fi considerată ca fiind vădit nefondată în sensul articolului

35 §

3 al Convenției și niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

Guvernul declară că întrunirea nu a fost pașnică, ci violentă, pretinzând că anumiți participanți au aruncat cu pietre și ouă în clădirea Primăriei, cauzând prejudicii în valoare de USD 95,340. Potrivit lui, reclamantul a fost implicat în acțiuni violente. În susținerea declarației sale, Guvernul a prezentat un raport întocmit de un polițist la 18 aprilie 2000. Totuși, acest raport nu a fost anexat la dosar pe parcursul procedurilor naționale, iar instanțele judecătorești nu s-au bazat pe el.

Potrivit reclamantului și declarațiilor mai multor martori la care el a făcut referire, el nu a fost implicat în acțiuni violente.

Reclamantul nu a invocat, atât în fața instanțelor naționale, cât și în fața Curții, faptul că a fost solicitată și acordată autorizarea întrunirii.

În ceea ce privește orice chestiune, care ar putea fi ridicată în temeiul articolului 11, referitoare la omisiunea de a informa în mod corespunzător reclamantul despre ședința judecătorească în fața Tribunalului municipiului Chișinău, Curtea o va examina prin prisma articolului 6.

Referitor la pretenția reclamantului că el a fost anchetat pentru participarea sa la o întrunire neautorizată, ea urmează a fi examinată în această decizie.

Curtea notează, mai întâi de toate, că dreptul la libertatea de întrunire este un drept fundamental într-o societate democratică și că, la fel ca și dreptul la libertatea de exprimare, este unul din pilonii unei astfel de societăți. Prin urmare, el nu ar trebui interpretat în mod restrictiv (a se vedea,

G. v. the Federal Republic of Germany

, nr.

13079/87, decizia Comisiei din 6 martie 1989, DR 60, p.

256;

Rassemblement jurassien v. Switzerland

, nr. 8191/78, p. 93; și

Milan Rai, Gill Almond and “Negotiate Now” v.

the United Kingdom,

nr.

25522/94, decizia Comisiei din 6

aprilie 1995, DR 81-A, p.

146). Acest drept acoperă atât întrunirile private, cât și cele publice, atât marșurile, cât și întrunirile statice, precum și procesiunile publice; mai mult, el poate fi exercitat atât de persoanele care participă la întrunire, cât și de cele care organizează întrunirea (

Rassemblement jurassien v.

Switzerland

, citată mai sus, p.

119; și

Christians Against Racism and Fascism v.

the United Kingdom,

nr.

8440/78, decizia Comisiei din 16

iulie 1980, DR 21, p.

138, p.

148).

Guvernul susține că articolul 11 nu se aplică în această cauză, deoarece întrunirea nu a fost pașnică. Curtea notează că o persoană fizică nu încetează să beneficieze de dreptul la o întrunire pașnică ca rezultat al violenței sporadice sau al altor acțiuni sancționabile, comise de alte persoane în timpul întrunirii, dacă persoana în cauză rămâne pașnică în propriile sale intenții sau în comportament (a se vedea,

Ezelin v. France

, Raportul Comisiei 14.12.1989, § 34, Eur. Court H. R., Seria B 192). Deși întrunirea s-a transformat treptat în una violentă, nu există niciun indiciu că reclamantul a fost el însuși implicat în acțiuni violente sau că el a avut intenții violente. Raportul prezentat de Guvern, care, aparent, a fost întocmit de un polițist la 18 aprilie 2000, potrivit căruia reclamantul a fost violent, nu poate fi admis de Curte pe motiv că el nu a fost anexat la dosarul în procedurile naționale. Prin urmare, Curtea conchide că articolul 11 este aplicabil în această cauză.

În continuare, Curtea notează că reclamantul a fost condamnat pentru participarea sa la întrunire. Curtea reiterează că termenul „restrângeri” din paragraful doi al articolului 11 nu poate fi interpretat ca excluzând măsuri – cum ar fi măsurile punitive – aplicate nu înainte sau pe parcursul unei întruniri, dar după o întrunire (

Ezelin v.

France

, hotărâre din 26 aprilie

1991, Seria

A nr.

202, §

39). Curtea consideră că, fără îndoială, a avut loc o ingerință în libertatea de întrunire a reclamantului în sensul articolului 11 al Convenției. O astfel de ingerință determină o încălcare a acestei prevederi decât dacă se poate dovedi că ea a fost „prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime definite în paragraful doi și a fost „necesară într-o societate democratică”.

Curtea notează că prevederea legală relevantă pe care instanțele naționale și-au bazat hotărârile a fost articolul 174(1) alin. 4 al Codului cu privire la contravențiile administrative. Reclamantul susține că această prevedere nu este suficient de clară pentru a face ca consecințele legale ale faptelor sale să fie previzibile, așa precum o cere jurisprudența Curții. El pretinde, în special, că prevederea nu definește, în mod adecvat, ce înseamnă „participare activă”.

Curtea reiterează că, în timp ce certitudinea în lege este foarte dorită, ea poate duce la o rigiditate excesivă, în timp ce legea trebuie să facă față circumstanțelor care se schimbă. Prin urmare, multe legi sunt inevitabil formulate în termeni care, în măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi și a căror interpretare și aplicare este pusă în sarcina practicii (a se vedea, spre exemplu,

Rekvenyi v. Hungary

[GC], nr. 25390/94, § 34, ECHR 1999-III).

În această cauză, Curtea nu consideră că prevederile respective sunt atât de vagi încât consecințele faptelor reclamantului să fie imprevizibile. „Participarea activă” la o întrunire poate lua atât de multe forme încât să fie imposibil de a face o lista exhaustivă în cadrul unei prevederi legale. Prin urmare, ține de sarcina instanțelor judecătorești să hotărască în fiecare cauză în parte ce constituie și ce nu constituie „participare activă”. Prin urmare, Curtea consideră că ingerința a fost „prevăzută de lege”.

Reclamantul a pretins că sancțiunea nu a urmărit un scop legitim.

Guvernul, pe de altă parte, a declarat că scopul acesteia a fost „apărarea ordinii”.

Se pare că dlui Ziliberberg i-a fost aplicată o pedeapsă prevăzută de Codul cu privire la contravențiile administrative. Articolul 1 prevede că Codul are ca scop

inter alia

ocrotirea ordinii publice. Prin urmare, ingerința a urmărit un scop legitim - „apărarea ordinii”.

Curtea reamintește că în hotărârea

Ezelin

ea a statuat că „libertatea de a participa la o întrunire pașnică – în această cauză o întrunire care nu a fost interzisă – este de o astfel de importanță încât ea nu poate fi restrânsă în niciun fel ... atâta timp cât persoana în cauză nu comite ea însăși, cu această ocazie, acțiuni reprehensibile”(a se vedea, hotărârea

Ezelin

citată mai sus, § 53).

Această cauză este similară cauzei

Ezelin

, deoarece nu au existat acțiuni reprehensibile comise de reclamant. Totodată, ea este diferită deoarece, spre deosebire de cauza

Ezelin

, întrunirea în această cauză nu a fost autorizată în conformitate cu legea. Reclamantul nu contestă că organizatorii întrunirii nu au solicitat autorizare.

Dreptul la libertatea de întrunire acoperă atât întrunirile private, cât și marșurile publice. Atunci când este vorba despre marșurile publice, faptul că ele sunt supuse unor proceduri de autorizare, în mod normal, nu afectează esența dreptului. O astfel de procedură este în conformitate cu cerințele articolului 11 § 1, doar dacă aceasta este nevoie pentru a permite autorităților să asigure natura pașnică a întrunirii și, prin urmare, nu constituie, ca atare, o ingerință în exercitarea acestui drept (

Rassemblement jurassien v.

Switzerland

, nr. 8191/78, decizia Comisiei din 10 octombrie 1978, DR 17, p. 119).

Curtea notează că reclamantul, în declarațiile sale scrise date poliției și pe parcursul procedurilor în fața Judecătoriei sectorului Centru, a admis faptul că a participat activ la întrunire.

Așa precum a fost notat mai sus, cerința de a obține autorizație pentru desfășurarea unei întruniri nu este incompatibilă cu articolul 11 al Convenției. Curtea consideră că, deoarece statele au dreptul să ceară autorizație, ele trebuie să poată să aplice sancțiuni celor care participă la întrunirile care nu sunt conforme acestei cerințe. Imposibilitatea de a impune astfel de sancțiuni ar face iluzorie autoritatea statului de a cere autorizarea întrunirilor. În această cauză, se pare că statul i-a aplicat reclamantului o sancțiune pentru omisiunea sa de a respecta interdicția de a participa la întruniri neautorizate.

În continuare, Curtea notează că amenda impusă reclamantului a fost sancțiunea minimă prevăzută de articolul 174(1) alin. 4. Se pare că ea este severă în comparație cu venitul reclamantului; totuși, ea nu pare a fi disproporțională cu scopul legitim urmărit.

Prin urmare, Curtea conchide că pretenția în temeiul articolului 11 al Convenției este vădit nefondată.

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

Așa precum Curtea a declarat în mod constant (a se vedea, printre altele,

Powell and Rayner

v. the United Kingdom

, hotărâre din 12 februarie 1990, Seria

A nr. 172, pp. 14-15, §

33, și

Abdurrahman Orak

v. Turkey

, nr.

31889/96, § 97, 14 februarie 2002) articolul 13 al Convenției garantează disponibilitatea la nivel național a unui recurs pentru a realiza esența drepturilor și a libertăților prevăzute de Convenție în orice formă în care ele ar putea fi asigurate în sistemul de drept național. Prin urmare, el cere instituirea unui recurs național care să permită autorității naționale competente atât de a examina esența unei pretenții serioase și legitime în temeiul Convenției, cât și de a acorda o satisfacție corespunzătoare. Astfel, articolul 13 este aplicabil numai pretențiilor care pot fi considerate ca fiind serioase și legitime în sensul Convenției.

Curtea a constatat mai sus că pretenția reclamantului în temeiul articolului 11 este vădit nefondată, deoarece nu există nicio aparență a violării articolului respectiv. Din acest motiv, Curtea constată că reclamantul nu a avut o pretenție serioasă și legitimă în ceea ce privește dreptul său la libertatea de întrunire în sensul articolului 13, care, prin urmare, este inaplicabil în această cauză.

Luând în considerație decizia sa cu privire la articolul 6 § 1, Curtea consideră că nu este necesar de a examina cauza în temeiul articolului 13, deoarece cerințele acestuia sunt mai puțin stricte decât cele ale articolului 6 și, în această cauză, sunt absorbite de cele ale articolului 6 § 1 (a se vedea,

Sporrong and Lönnroth v. Sweden

, hotărâre din 23

septembrie

1982, Seria A nr. 52, § 88).

Prin urmare, rezultă că pretenția în temeiul articolului 13 al Convenției urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea

Declară

, în unanimitate, admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei, pretenția reclamantului cu privire la articolul 6, inclusiv chestiunea cu privire la aplicabilitatea acestui articol;

Declară

, cu majoritate de voturi, inadmisibil restul cererii.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Grefier

Președinte