Valin împotriva Suediei

CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 61390/00 de Ragnar VALIN împotriva Suediei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 4 mai 2004 în calitate de Cameră compusă de: Dl Nicolas Bratza Președinte Pellonpäää dna Strážnická Casadevill Pavlovschi Borrego Borrego dna Fura-Sandström, judecători și dl M. O'Boyle Registrul Secțiunii Având în vedere cererea depusă la 20 iunie 2000, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Ragnar Valin, este un național suedez, născut în 1949 și trăiește în Leksand. El este reprezentat în fața Curții de către dl Thörnhammar, un avocat practicant la Stockholm. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează.

La 3 mai 1993, Autoritatea fiscală ( skattemyndigheten ) din județul Dalarna a decis să efectueze un audit fiscal al KB Forward, o companie de construcții deținută de solicitant și de cei doi frați săi. Reclamantul a fost informat cu privire la aceasta în ziua următoare și la 13 mai, Autoritatea fiscală a vizitat biroul societății și a colectat chitanțe și alte documente referitoare la contabilitatea societății. Ca urmare a auditului, care s-a încheiat la 18 octombrie 1993, impozitul pe valoarea adăugată ( mervärdeskatt ) pentru perioada noiembrie 1991 – iunie 1993 a fost perceput pentru societate. Impoziția a totalizat peste 7 milioane de coroane suedeze (SEK) inclusiv suplimente fiscale, suma care a fost fixată în urma unei evaluări discreționale, deoarece conturile societății au fost considerate atât de deficiente – în încălcarea dispozițiilor relevante ale Actului de contabilitate (Bokföringslagen, 1976:125) – că acestea nu ar putea constitui baza unei evaluări.

Autoritatea fiscală a afirmat, de asemenea, că deficiențele au obstaculizat în mod sever auditul. Nu a putut plăti suma de mai sus, societatea a fost declarată faliment la 16 decembrie 1993, la cererea sa. Administratorul falimentului nu a găsit niciun motiv pentru a suspecta că orice infracțiune penală a fost comisă. Cu toate acestea, după încheierea auditului fiscal, autoritatea fiscală, la 17 ianuarie 1994, a raportat această chestiune procurorului public din Falun care, la 18 martie 1994, a hotărât să inițieze o anchetă preliminară. În plus, la 8 aprilie 1994, autoritatea fiscală, într-o cerere adresată Curții de District (Tingsrätten ) din Leksand, a solicitat ca reclamantul și frații săi să plătească impozitul pe valoarea adăugată și suplimentele fiscale în valoare de 7.261.944, inclusiv taxele de plată întârziată.

Autoritatea fiscală a invocat art. 48 a din Legea privind impozitul pe valoarea adăugată (Mervärdeskatelagen , 1968:430), conform căreia o astfel de răspundere de plată ar putea fi impusă unui reprezentant al unei societăți în cazul în care el sau ea, în mod deliberat sau prin neglijență brută, nu a plătit în mod corespunzător impozitul respectiv. Acest caz a fost stabilit în aprilie 1998 printr-un acord între părțile pe care reclamantul și frații săi le plătesc statului SEK 400 000 din achizițiile fiscale. Hotărârea a fost confirmat de Curtea de District într-o hotărâre din 7 mai 1998. La 8 mai 1996, reclamantul a fost interogat de procurorul public. Dovezi obținute de anumite martori în toamna anului 1996. Investigația preliminară a fost finalizată la 2 iulie 1998. La 3 mai 1999, reclamantul a fost inculpat pentru o infracțiune de contabilitate agravată (Grovt bokföringsbrott.

) sau, în alternativă, pentru a avea supravegherea fiscală grav împiedicată ( försvårande av skattekontroll, grevt brott Reclamantul a propus o livrare a cazului penal pentru motive formale. Referindu-se la decontarea din 1998 între stat și el și frații săi, el a susținut că această chestiune a fost res judicata În plus, în ceea ce privește decontarea unei datorii fiscale care includea suplimente fiscale, o condamnare ar implica o a doua pedeapsă penală, în încălcarea principiului ne bis in idem. În cele din urmă, el a susținut că cazul ar trebui respins, deoarece nu a fost examinat într-un timp rezonabil. Prin decizia din 25 ianuarie 2000, Curtea de District a respins obiecțiile reclamantului.

Acesta a declarat că soluționarea din 1998, care a fost atinsă într-un caz civil și a reglementat datoriile economice ale reclamantului și ale fraților săi în raport cu statul, nu a putut determina nicio răspundere penală și a considerat, de asemenea, că durata procedurii nu este irezonabilă. Curtea a respins, în continuare, cererea alternativă a reclamantului de a suspenda cazul. Reclamantul a recurs și, prin decizia din 31 ianuarie 2000, Curtea de District a suspendat cauza în așteptarea rezultatului recursului. La 6 aprilie 2000, Curtea de Apel Svea (Svea hovrätt ) a susținut decizia Curții de District și a remarcat faptul că faptele din proiectul de procuror public sunt diferite de cele care au constituit baza responsabilității de plată a reclamantului în temeiul articolului 48 a din Legea impozitului pe valoarea adăugată.

Prin urmare, nu există o identitate între cele două cazuri care ar putea duce la concedierea cazului penal în temeiul legii suedeze. De asemenea, soluționarea din 1998 nu poate implica faptul că reclamantul a fost condamnat pentru o infracțiune în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Curtea de apel a mai considerat că art. 6 din Convenție nu presupune că o procedură penală ar trebui respinsă din cauza unei întârzieri necorespunzătoare în ceea ce privește acuzarea; în schimb, o astfel de întârziere ar putea fi luată în considerare la momentul condamnării. La 18 mai 2000, Curtea Supremă ( Högsta domstolen ) a refuzat să recurgă împotriva hotărârii Curții de Apel. Prin urmare, Tribunalul de district, la 27 septembrie 2000, a decis anularea unei audieri deja programate.

Prin decizia din 25 octombrie 2000, Curtea Supremă a respins cererea de deschidere. La 13 și 14 februarie 2001, Curtea de District a pronunțat o ședință orală în acest caz. Prin hotărârea din 28 martie 2001, Curtea de District a achitat reclamantul. În examinarea impactului lungii procedurii în funcție de art. 6 din Convenție, instanța a considerat în primul rând că perioada în cauză a început la 14 mai 1993, atunci când Autoritatea fiscală a colectat documentația în biroul societății și, prin urmare, a concluzionat că procedura, la momentul hotărârii sale, a durat aproape opt ani. Acesta a remarcat faptul că, pentru perioada între 18 octombrie 1993, când auditul fiscal a fost finalizat și 8 mai 1996, atunci când reclamantul a fost auzit de procurorul public, nu au fost contabilizate măsuri speciale.

După aceea, cu excepția audierii anumitor martori în toamna anului 1996, nu au fost luate măsuri care au făcut obiectul anchetei până la 3 mai 1999, atunci când reclamantul a fost inculpat. Cu toate acestea, următoarea întârziere de aproape doi ani înaintea Curții de District a fost din cauza numeroaselor cereri de respite ale reclamantului și a procedurii referitoare la deplasarea sa pentru concediere a cazului din motive formale și, prin urmare, nu a putut fi numărată în favoarea sa atunci când a evaluat dacă procedura a fost prea lungă. Curtea a continuat: „În continuare, timpul total al procedurii dinaintea poliției și procurorului public a fost remarcabil lung și, în majoritatea perioadei, nu a fost luată nicio acțiune pentru a pregăti cazul pentru a decide dacă trebuie să înjudece.

Nicio informație nu a venit la mână, ceea ce arată că procedura îndelungată până când a fost introdusă inculparea nu a fost datorată reclamantului. Chiar dacă – așa cum este comun în aceste zile – procedurile lungi ar putea fi imputate unei lipsă de resurse la autoritățile de poliție și de urmărire penală, aceasta rezultă din jurisprudența destul de abundentă a Curții Europene a Drepturilor Omului ... că faptul că instanțele sunt supraîncărcate de muncă nu a constituit un motiv acceptabil pentru întârzieri în cadrul procedurii… În opinia Curții de District, ar putea fi luată o abordare similară în ceea ce privește circumstanțele corespunzătoare în cadrul poliției și autoritățile judiciare din țara noastră.

Curtea de District constată, în conformitate cu ceea ce pare, de asemenea, procurorul public, că procedurile până acum nu au fost compatibile cu art. 6 [al Convenției] și, așa cum Convenția are statutul de drept în Suedia, cu legea suedeză.” Având în vedere că încălcarea dreptului la o audiere într-un timp rezonabil a fost de o natură deosebit de gravă având în vedere lipsa de activitate în perioade foarte lungi și continue, Curtea de district a continuat să examineze ce impact a avut această concluzie asupra cazului. În absența dispozițiilor juridice interne sau a jurisprudenței în acest sens, instanța a constatat că un caz penal nu poate fi respins din cauza unei proceduri lungi, cu excepția situațiilor în care se încadrează în statutul de limită.

În examinarea infracțiunii de contabilitate cu care reclamantul a fost acuzat, Curtea de District a remarcat că 120 de chitanțe care acoperă o sumă foarte mare de bani nu au fost introduse în cărțile societății și că, datorită acestor deficiențe, operațiunea și rezultatul societății nu au fost verificabile. Ancheta în acest caz nu a arătat că reclamantul, în calitate de reprezentant responsabil al societății, a acționat cu intenție sau neglijență brută. Cu toate acestea, după ce nu s-a asigurat că contabilitatea a fost tratată de personal suficient de competent și cu experiență, reclamantul a fost negligent, în special deoarece nu are competența necesară în aceste chestiuni și a fost, prin urmare, vinovat de o infracțiune de contabilitate.

Cu toate acestea, instanța a constatat că infracția nu a fost de natură agravată și, în acest sens, a ținut seama, printre altele, de faptul că chestiunile economice implicate au fost de natură complexă pentru reclamant, că nu a acționat în scopul de a evada impozitul sau de a obține beneficii personale și că o perioadă foarte lungă de timp a trecut de la comisia infracțiunii. Ca urmare a constatării că infracțiunea nu a fost clasificată ca agravată, instanța a concluzionat că a fost interzisă în legislație și a făcut referire la dispozițiile relevante ale Codului Penal (Bruttsbalken ), care prevede că o infracțiune ca cea în cauză – pentru care pedeapsa a fost încarcerată pentru o perioadă de maximum doi ani – a devenit condamnată de statut dacă suspectul nu a fost reținut sau notificat acuzațiile împotriva lui în termen de cinci ani de la data în care a fost comisă infracțiunii.

În ceea ce privește taxa alternativă, Curtea de District a constatat că deficitul de contabilitate a împiedicat supravegherea Autorității fiscale a societății în măsura în care reclamantul a fost responsabil în mod penal pentru aceasta. Cu toate acestea, din aceleași motive ca cele menționate mai sus în legătură cu infracțiunea de contabilitate, instanța a considerat că infracțiunea nu a fost de natură agravată și că, prin urmare, această infracțiune a fost interzisă în conformitate cu dispozițiile Legii privind defecțiunile fiscale (Skattebrottslagen, 1971:69) și Codul Penal. Nu a fost interzis niciun recurs împotriva hotărârii Curții de District. Reclamantul se plânge că procedura penală împotriva acestuia a încălcat principiul ne bis in idem , având în vedere soluționarea din 1998 a cauzei fiscale.

El susține, de asemenea, că nu i s-a acordat un proces echitabil în cadrul procedurii penale, deoarece Curtea de District nu a putut reexamina problemele fiscale subjacente. El se plânge în cele din urmă de durata procedurii penale. Reclamantul se plânge de încălcarea principiului ne bis in idem . Curtea constată că această chestiune este examinată în temeiul articolului 4 § 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția care prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit din nou în cadrul procedurilor penale aflate sub jurisdicția aceluiași stat pentru o infracțiune pentru care el a fost deja achitat sau condamnat în cele din urmă în conformitate cu legea și procedura penală a statului respectiv.” Reclamantul susține că, din suma fiscală inițială percepută de Autoritatea Fiscală asupra societății, SEK 800.000 a reprezentat un impozit suplimentar.

Astfel, atunci când el și frații săi au acceptat decontarea din 1998 cu statul în cazul privind răspunderea personală pentru sumă fiscală, o parte din suma convenită aferentă suplimentului fiscal. Prin urmare, el susține că, în temeiul decontarii, el trebuia considerat deja „convocat” și nu a putut fi judecat pentru acuzațiile penale aduse împotriva lui, deoarece, se pare că acuzațiile se referă la aceleași acte ca cele care au fost baza pentru impunerea taxei suplimentare. El susține în continuare că Curtea de District l-a considerat vinovat de acuzațiile în cauză. Curtea remarcă că cauza privind răspunderea personală a reclamantului și a fraților săi pentru a plăti impozitul pe valoarea adăugată al societății a fost încheiată prin o decontare cu statul, în conformitate cu care cei trei proprietari ai societății au convenit să plătească o parte minoră din suma solicitată de Autoritatea fiscală.

Decontarea a fost confirmată de Curtea de District într-o hotărâre din 7 mai 1998. Astfel, chiar presupunând că căile de recurs interne au fost epuizate în legătură cu această chestiune, că o parte din suma de decontare convenită se referă la o sursă fiscală și că actele în care reclamantul a fost acuzat în cadrul procedurii penale au avut aceleași elemente esențiale ca și comportamentul care constituie baza impunerii inițiale a unei surse fiscale asupra societății, Curtea constată că reclamantul nu poate fi considerat „în sfârșit achitat sau condamnat în conformitate cu legea și procedura penală” în cazul privind răspunderea de plată personală. Astfel, inculparea ulterioară și procesul privind infracțiunile de contabilitate și obstacolul de supraveghere fiscală nu au implicat o repetare a procedurilor penale în încălcarea principiului ne bis in idem, astfel cum este exprimat la art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Rezulta că această plângere este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenția. Reclamantul susține că nu a avut un proces echitabil în cadrul procedurii penale, deoarece Curtea de District nu a putut reexamina problemele fiscale subjacente. Deși a acceptat soluționarea cazului fiscal pentru a salva economia personală, el susține totuși că decizia Autorității Fiscale de a percepe impozitul pe valoarea adăugată în cauză a fost material incorectă. Curtea, examinarea prezentei plângeri în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, constată că reclamantul a fost achitat de hotărârea Curții de District din 28 martie 2001 și că, prin urmare, se pune întrebarea dacă poate pretinde că este victimă de o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

În orice caz, Curtea reiterează că a fost acuzat de o infracțiune de contabilitate agravată sau, în alternativă, de a avea o supraveghere fiscală grav împiedicată. Nu există nici o indicație că Curtea de District, din orice motiv, nu a putut examina pe deplin aceste acuzații sau faptele pe care le-au bazat. Întrebarea dacă informațiile obținute la auditul Autorității Fiscale au dat motive pentru taxare și o taxă suplimentară asupra societății a fost o chestiune diferită care nu a avut nicio influență asupra acuzațiilor penale examinate de Curtea de District. În concluzie, prezenta plângere nu dezvăluie nici o dovadă că procesul a fost nedrept, în urma că această plângere este, de asemenea, evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul se plânge de durata procedurii penale. Prezenta plângere este, de asemenea, luată în considerare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, care, în părțile relevante, prevede următoarele: „În determinarea ... a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil ...” Curtea consideră, având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa privind problema „templ rezonabil” (complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente) și având în vedere toate informațiile în posesia sa, că este necesară examinarea meritelor acestei plângeri. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantei privind durata excesivă a procedurii penale; declara restul cererii inadmisibil.

Președintele grefierului Michael O'Boyle Nicolas Bratza

FOURTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 61390/00 by Ragnar VALIN against Sweden The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 4 May 2004 as a Chamber composed of: Sir Nicolas Bratza , President , Mr M. Pellonpää , Mrs V. Strážnická , Mr J. Casadevall , Mr S. Pavlovschi , Mr J. Borrego Borrego , Mrs E. Fura-Sandström, judges , and Mr M. O'Boyle , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 20 June 2000, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Ragnar Valin, is a Swedish national, who was born in 1949 and lives in Leksand. He is represented before the Court by Mr J. Thörnhammar, a lawyer practising in Stockholm. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 3 May 1993 the Tax Authority ( skattemyndigheten ) of the County of Dalarna decided to carry out a tax audit of KB Forward, a construction company owned by the applicant and his two brothers. The applicant was informed thereof the following day and on 13 May the Tax Authority visited the company's office and collected receipts and other documents relating to the company's bookkeeping. As a result of the audit, which ended on 18 October 1993, value-added tax ( mervärdeskatt ) for the period November 1991 – June 1993 was levied on the company. The tax totalled more than 7 million Swedish kronor (SEK) including tax surcharges. The amount was fixed following a discretionary assessment as the company's accounts were considered so deficient – in breach of the relevant provisions of the Accountancy Act ( Bokföringslagen , 1976:125) – that they could not form the basis of an assessment.

The Tax Authority further stated that the deficiencies had severely impeded the audit. Unable to pay the above amount, the company was declared bankrupt on 16 December 1993, at its own request. The bankruptcy administrator found no reason to suspect that any criminal offence had been committed. However, following the completion of the tax audit, the Tax Authority, on 17 January 1994, reported the matter to the public prosecutor in Falun who, on 18 March 1994, decided to initiate a preliminary investigation. Furthermore, on 8 April 1994 the Tax Authority, in an application to the District Court ( tingsrätten ) of Leksand, requested that the applicant and his brothers be ordered to pay the outstanding value-added tax and tax surcharges, amounting to SEK 7,261,944, including late payment fees.

The Tax Authority relied on section 48 a of the Value-Added Tax Act ( Mervärdeskattelagen , 1968:430), according to which such a payment liability could be imposed on a representative of a company if he or she, wilfully or through gross negligence, had failed to duly pay the relevant tax. This case was settled in April 1998 by an agreement between the parties that the applicant and his brothers pay the State SEK 400,000 of the tax arrears. The agreement was confirmed by the District Court in a judgment of 7 May 1998. On 8 May 1996 the applicant was interrogated by the public prosecutor.

Evidence from certain witnesses was obtained during the autumn of 1996. The preliminary investigation was finalised on 2 July 1998. On 3 May 1999 the applicant was indicted for an aggravated bookkeeping offence ( grovt bokföringsbrott ) or, in the alternative, for having grossly impeded tax supervision ( försvårande av skattekontroll, grovt brott ). The applicant moved for a dismissal of the criminal case on formal grounds. Referring to the 1998 settlement between the State and him and his brothers, he submitted that the matter was res judicata . Moreover, as the settlement concerned a tax debt which included tax surcharges, a conviction would involve a second criminal punishment, in breach of the principle of ne bis in idem . Finally, he claimed that the case should be dismissed as it had not been examined within a reasonable time.

By a decision of 25 January 2000, the District Court rejected the applicant's objections. It stated that the 1998 settlement, which had been reached in a civil case and had regulated the economic liabilities of the applicant and his brothers in relation to the State, could not determine any criminal liability. It also considered that the length of the proceedings was not unreasonable. The court further rejected the applicant's alternative request that the case be adjourned. The applicant appealed and, by a decision of 31 January 2000, the District Court adjourned the case pending the outcome of the appeal. On 6 April 2000 the Svea Court of Appeal ( Svea hovrätt ) upheld the District Court's decision.

It noted that the facts in the public prosecutor's bill of indictment were different from those that had formed the basis of the applicant's payment liability under section 48 a of the Value-Added Tax Act. Accordingly, there was no identity between the two cases which could lead to the dismissal of the criminal case under Swedish law. Nor could the 1998 settlement imply that the applicant had been convicted of a crime within the meaning of Article 4 of Protocol No. 7 to the Convention. The appellate court further considered that Article 6 of the Convention did not imply that a criminal case should be dismissed because of an unreasonable delay in bringing an indictment; instead, such a delay could be taken into account at sentencing.

On 18 May 2000 the Supreme Court ( Högsta domstolen ) refused leave to appeal against the Court of Appeal's decision. Subsequently, the applicant applied to the Supreme Court for the matter to be re-opened, referring to the lodging of the present case. Consequently, the District Court, on 27 September 2000, decided to cancel an already scheduled hearing. By a decision of 25 October 2000 the Supreme Court rejected the re-opening request. On 13 and 14 February 2001 the District Court held an oral hearing in the case. By a judgment of 28 March 2001 the District Court acquitted the applicant. In examining the impact of the length of the proceedings in the light of Article 6 of the Convention, the court first considered that the period at issue had started on 14 May 1993, when the Tax Authority had collected documentation at the company's office, and accordingly concluded that the proceedings, at the time of its judgment, had lasted almost eight years.

It noted that, for the period between 18 October 1993, when the tax audit had been finalised, and 8 May 1996, when the applicant had been heard by the public prosecutor, no particular measures had been accounted for. Thereafter, save for the hearing of certain witnesses during the autumn of 1996, no action which had brought the investigation forward had been taken until 3 May 1999, when the applicant was indicted. However, the following delay of almost two years before the District Court was mainly due to the applicant's numerous requests for respites and the proceedings relating to his move for a dismissal of the case on formal grounds and could therefore not be counted in his favour when assessing whether the proceedings had been too long.

The court continued: “Still, the total time of the proceedings before the police and the public prosecutor has been remarkably long and during the major part of that period no action has been taken in order to make the case ready for a decision whether to prosecute. No information has come to hand which shows that the lengthy proceedings until the indictment was brought have been due to the applicant. Even if – as is common in these days – the lengthy proceedings could be imputed to a lack of resources at the police and prosecution authorities, it follows from the rather abundant case-law of the European Court of Human Rights ... that the fact that the courts are overburdened with work has not constituted an acceptable reason for delays in the proceedings…

In the District Court's view, a similar approach could be taken in regard to corresponding circumstances within the police and prosecuting authorities in our country. The District Court finds, in conformity with what the public prosecutor also appears to have found, that the proceedings thus far have not been compatible with Article 6 [of the Convention] nor, as the Convention has the status of law in Sweden, with Swedish law. “ Considering that the breach of the right to a hearing within a reasonable time had been of a particularly serious nature given the lack of activity under very long and continuous periods, the District Court went on to examine what impact this conclusion had on the case.

In the absence of domestic legal provisions or case-law to that effect, the court found that a criminal case could not be dismissed due to lengthy proceedings save for the situations where it fell under the statute of limitations. In examining the bookkeeping offence with which the applicant had been charged, the District Court noted that 120 receipts covering a very large amount of money had not been entered into the company's books and that, due to these deficiencies, the operation and result of the company had not been ascertainable. The investigation in the case did not show that the applicant, as responsible representative of the company, had acted with intent or gross negligence.

Nevertheless, having failed to make sure that the bookkeeping had been handled by sufficiently competent and experienced personnel, the applicant had been negligent, especially as he did not have the necessary competence in these matters himself, and was thus guilty of a bookkeeping offence. However, the court found that the offence was not of an aggravated nature and, in so doing, took into account, inter alia , that the economic issues involved had been of a complex nature to the applicant, that he had not acted with the aim of evading tax or obtaining personal benefits and that a very long period of time had passed since the offence had been committed. As a consequence of its finding that the offence was not be classified as aggravated, the court concluded that it was statute-barred.

It referred to the relevant provisions of the Penal Code ( Brottsbalken ), which provided that an offence like the one in question – for which the penalty was imprisonment for a period not exceeding two years – became statute-barred if the suspect had not been detained or notified of the charges against him within five years of the date when the offence had been committed. In regard to the alternative charge, the District Court found that the deficient bookkeeping had impeded the Tax Authority's supervision of the company to such an extent that the applicant was criminally liable therefor. However, for the same reasons as those mentioned above in relation to the bookkeeping offence, the court considered that the offence was not of an aggravated nature and that, consequently, also this offence was statute-barred under the provisions of the Tax Offences Act (Skattebrottslagen, 1971:69) and the Penal Code.

No appeal was made against the District Court's judgment. COMPLAINTS 1. The applicant complains that the criminal proceedings against him violated the principle of ne bis in idem , in view of the 1998 settlement of the tax case. 2. He also claims that he was not afforded a fair trial in the criminal proceedings, as the District Court could not review the underlying tax issues. 3. He finally complains of the length of the criminal proceedings.

THE LAW 1. The applicant complains of a violation of the principle of ne bis in idem . The Court finds that this issue falls to be considered under Article 4 § 1 of Protocol No. 7 to the Convention which provides the following: “No one shall be liable to be tried or punished again in criminal proceedings under the jurisdiction of the same State for an offence for which he has already been finally acquitted or convicted in accordance with the law and penal procedure of that State.” The applicant claims that, of the original tax amount levied by the Tax Authority on the company, SEK 800,000 represented a tax surcharge. Thus, when he and his brothers accepted the 1998 settlement with the State in the case concerning personal liability for the tax amount, part of the agreed amount related to the tax surcharge.

He asserts therefore that, by virtue of the settlement, he was to be considered as already “convicted” and could not be tried for the criminal charges brought against him as, allegedly, the charges concerned the same acts as those that had been the basis for the imposition of the tax surcharge. He further submits that the District Court found him guilty of the charges in question. The Court notes that the case concerning the applicant's and his brothers' personal liability to pay the company's value-added tax was concluded by a settlement with the State, according to which the three owners of the company agreed to pay a minor part of the amount claimed by the Tax Authority.

The settlement was confirmed by the District Court in a judgment of 7 May 1998. Thus, even assuming that domestic remedies were exhausted in regard to this issue, that part of the agreed settlement amount concerned a tax surcharge and that the acts with which the applicant was charged in the criminal proceedings had the same essential elements as the conduct which formed the basis of the original imposition of a tax surcharge on the company, the Court finds that the applicant cannot be considered to have been “finally acquitted or convicted in accordance with the law and penal procedure” in the case concerning the personal payment liability. Thus, the subsequent indictment and trial concerning the bookkeeping offence and the tax supervision impediment did not involve a repetition of criminal proceedings in breach of the principle of ne bis in idem as expressed in Article 4 § 1 of Protocol No. 7 to the Convention.

It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. 2. The applicant claims that he did not have a fair trial in the criminal proceedings, as the District Court could not review the underlying tax issues. Although he accepted the settlement of the tax case to save his personal economy, he still maintains that the Tax Authority's decision to levy the value-added tax in question was materially incorrect. The Court, examining the present complaint under Article 6 § 1 of the Convention, notes that the applicant was acquitted by the District Court's judgment of 28 March 2001 and that the question therefore arises whether he can claim to be a victim of a violation of the right to a fair trial.

In any event, the Court reiterates that he was charged with an aggravated bookkeeping offence or, in the alternative, for having grossly impeded tax supervision. The basis for both charges was the applicant's perceived responsibility for the company's deficient bookkeeping. There is no indication that the District Court, for any reason, was unable to fully examine these charges or the facts on which they were based. The question whether the information obtained at the Tax Authority's audit gave reason to levy tax and a tax surcharge on the company was a different issue which had no bearing on the criminal charges examined by the District Court. In conclusion, the present complaint reveals no evidence that the trial was unfair.

It follows that this complaint is also manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. 3. The applicant complains of the length of the criminal proceedings. This complaint also falls to be considered under Article 6 § 1 of the Convention which, in relevant parts, provides as follows: “In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time ...” The Court considers, in the light of the criteria established in its case-law on the question of “reasonable time” (the complexity of the case, the applicants' conduct and that of the competent authorities), and having regard to all the information in its possession, that an examination of the merits of this complaint is required.

For these reasons, the Court unanimously Decides to adjourn the examination of the applicant's complaint relating to the excessive length of the criminal proceedings; Declares the remainder of the application inadmissible. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Registrar President