VALIN v. SWEDEN
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
VALIN v. SWEDEN (CtEDO, 2004)
CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 61390/00 de Ragnar VALIN împotriva Suediei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 4 mai 2004 în calitate de Cameră compusă de: Dl Nicolas Bratza Președinte Pellonpäää dna Strážnická Casadevill Pavlovschi Borrego Borrego dna Fura-Sandström, judecători și dl M. O'Boyle Registrul Secțiunii Având în vedere cererea depusă la 20 iunie 2000, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Ragnar Valin, este un național suedez, născut în 1949 și trăiește în Leksand. El este reprezentat în fața Curții de către dl Thörnhammar, un avocat practicant la Stockholm. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 3 mai 1993, Autoritatea fiscală ( skattemyndigheten ) din județul Dalarna a decis să efectueze un audit fiscal al KB Forward, o companie de construcții deținută de solicitant și de cei doi frați săi. Reclamantul a fost informat cu privire la aceasta în ziua următoare și la 13 mai, Autoritatea fiscală a vizitat biroul societății și a colectat chitanțe și alte documente referitoare la contabilitatea societății. Ca urmare a auditului, care s-a încheiat la 18 octombrie 1993, impozitul pe valoarea adăugată ( mervärdeskatt ) pentru perioada noiembrie 1991 – iunie 1993 a fost perceput pentru societate. Impoziția a totalizat peste 7 milioane de coroane suedeze (SEK) inclusiv suplimente fiscale, suma care a fost fixată în urma unei evaluări discreționale, deoarece conturile societății au fost considerate atât de deficiente – în încălcarea dispozițiilor relevante ale Actului de contabilitate (Bokföringslagen, 1976:125) – că acestea nu ar putea constitui baza unei evaluări. Autoritatea fiscală a afirmat, de asemenea, că deficiențele au obstaculizat în mod sever auditul. Nu a putut plăti suma de mai sus, societatea a fost declarată faliment la 16 decembrie 1993, la cererea sa. Administratorul falimentului nu a găsit niciun motiv pentru a suspecta că orice infracțiune penală a fost comisă. Cu toate acestea, după încheierea auditului fiscal, autoritatea fiscală, la 17 ianuarie 1994, a raportat această chestiune procurorului public din Falun care, la 18 martie 1994, a hotărât să inițieze o anchetă preliminară. În plus, la 8 aprilie 1994, autoritatea fiscală, într-o cerere adresată Curții de District (Tingsrätten ) din Leksand, a solicitat ca reclamantul și frații săi să plătească impozitul pe valoarea adăugată și suplimentele fiscale în valoare de 7.261.944, inclusiv taxele de plată întârziată. Autoritatea fiscală a invocat art. 48 a din Legea privind impozitul pe valoarea adăugată (Mervärdeskatelagen , 1968:430), conform căreia o astfel de răspundere de plată ar putea fi impusă unui reprezentant al unei societăți în cazul în care el sau ea, în mod deliberat sau prin neglijență brută, nu a plătit în mod corespunzător impozitul respectiv. Acest caz a fost stabilit în aprilie 1998 printr-un acord între părțile pe care reclamantul și frații săi le plătesc statului SEK 400 000 din achizițiile fiscale. Hotărârea a fost confirmat de Curtea de District într-o hotărâre din 7 mai 1998. La 8 mai 1996, reclamantul a fost interogat de procurorul public. Dovezi obținute de anumite martori în toamna anului 1996. Investigația preliminară a fost finalizată la 2 iulie 1998. La 3 mai 1999, reclamantul a fost inculpat pentru o infracțiune de contabilitate agravată (Grovt bokföringsbrott. ) sau, în alternativă, pentru a avea supravegherea fiscală grav împiedicată ( försvårande av skattekontroll, grevt brott Reclamantul a propus o livrare a cazului penal pentru motive formale. Referindu-se la decontarea din 1998 între stat și el și frații săi, el a susținut că această chestiune a fost res judicata În plus, în ceea ce privește decontarea unei datorii fiscale care includea suplimente fiscale, o condamnare ar implica o a doua pedeapsă penală, în încălcarea principiului ne bis in idem. În cele din urmă, el a susținut că cazul ar trebui respins, deoarece nu a fost examinat într-un timp rezonabil. Prin decizia din 25 ianuarie 2000, Curtea de District a respins obiecțiile reclamantului. Acesta a declarat că soluționarea din 1998, care a fost atinsă într-un caz civil și a reglementat datoriile economice ale reclamantului și ale fraților săi în raport cu statul, nu a putut determina nicio răspundere penală și a considerat, de asemenea, că durata procedurii nu este irezonabilă. Curtea a respins, în continuare, cererea alternativă a reclamantului de a suspenda cazul. Reclamantul a recurs și, prin decizia din 31 ianuarie 2000, Curtea de District a suspendat cauza în așteptarea rezultatului recursului. La 6 aprilie 2000, Curtea de Apel Svea (Svea hovrätt ) a susținut decizia Curții de District și a remarcat faptul că faptele din proiectul de procuror public sunt diferite de cele care au constituit baza responsabilității de plată a reclamantului în temeiul articolului 48 a din Legea impozitului pe valoarea adăugată. Prin urmare, nu există o identitate între cele două cazuri care ar putea duce la concedierea cazului penal în temeiul legii suedeze. De asemenea, soluționarea din 1998 nu poate implica faptul că reclamantul a fost condamnat pentru o infracțiune în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Curtea de apel a mai considerat că art. 6 din Convenție nu presupune că o procedură penală ar trebui respinsă din cauza unei întârzieri necorespunzătoare în ceea ce privește acuzarea; în schimb, o astfel de întârziere ar putea fi luată în considerare la momentul condamnării. La 18 mai 2000, Curtea Supremă ( Högsta domstolen ) a refuzat să recurgă împotriva hotărârii Curții de Apel. Prin urmare, Tribunalul de district, la 27 septembrie 2000, a decis anularea unei audieri deja programate. Prin decizia din 25 octombrie 2000, Curtea Supremă a respins cererea de deschidere. La 13 și 14 februarie 2001, Curtea de District a pronunțat o ședință orală în acest caz. Prin hotărârea din 28 martie 2001, Curtea de District a achitat reclamantul. În examinarea impactului lungii procedurii în funcție de art. 6 din Convenție, instanța a considerat în primul rând că perioada în cauză a început la 14 mai 1993, atunci când Autoritatea fiscală a colectat documentația în biroul societății și, prin urmare, a concluzionat că procedura, la momentul hotărârii sale, a durat aproape opt ani. Acesta a remarcat faptul că, pentru perioada între 18 octombrie 1993, când auditul fiscal a fost finalizat și 8 mai 1996, atunci când reclamantul a fost auzit de procurorul public, nu au fost contabilizate măsuri speciale. După aceea, cu excepția audierii anumitor martori în toamna anului 1996, nu au fost luate măsuri care au făcut obiectul anchetei până la 3 mai 1999, atunci când reclamantul a fost inculpat. Cu toate acestea, următoarea întârziere de aproape doi ani înaintea Curții de District a fost din cauza numeroaselor cereri de respite ale reclamantului și a procedurii referitoare la deplasarea sa pentru concediere a cazului din motive formale și, prin urmare, nu a putut fi numărată în favoarea sa atunci când a evaluat dacă procedura a fost prea lungă. Curtea a continuat: „În continuare, timpul total al procedurii dinaintea poliției și procurorului public a fost remarcabil lung și, în majoritatea perioadei, nu a fost luată nicio acțiune pentru a pregăti cazul pentru a decide dacă trebuie să înjudece. Nicio informație nu a venit la mână, ceea ce arată că procedura îndelungată până când a fost introdusă inculparea nu a fost datorată reclamantului. Chiar dacă – așa cum este comun în aceste zile – procedurile lungi ar putea fi imputate unei lipsă de resurse la autoritățile de poliție și de urmărire penală, aceasta rezultă din jurisprudența destul de abundentă a Curții Europene a Drepturilor Omului ... că faptul că instanțele sunt supraîncărcate de muncă nu a constituit un motiv acceptabil pentru întârzieri în cadrul procedurii. ... În opinia Curții de District, ar putea fi luată o abordare similară în ceea ce privește circumstanțele corespunzătoare în cadrul poliției și autoritățile judiciare din țara noastră. Curtea de District constată, în conformitate cu ceea ce pare, de asemenea, procurorul public, că procedurile până acum nu au fost compatibile cu art. 6 [al Convenției] și, așa cum Convenția are statutul de drept în Suedia, cu legea suedeză.” Având în vedere că încălcarea dreptului la o audiere într-un timp rezonabil a fost de o natură deosebit de gravă având în vedere lipsa de activitate în perioade foarte lungi și continue, Curtea de district a continuat să examineze ce impact a avut această concluzie asupra cazului. În absența dispozițiilor juridice interne sau a jurisprudenței în acest sens, instanța a constatat că un caz penal nu poate fi respins din cauza unei proceduri lungi, cu excepția situațiilor în care se încadrează în statutul de limită. În examinarea infracțiunii de contabilitate cu care reclamantul a fost acuzat, Curtea de District a remarcat că 120 de chitanțe care acoperă o sumă foarte mare de bani nu au fost introduse în cărțile societății și că, datorită acestor deficiențe, operațiunea și rezultatul societății nu au fost verificabile. Ancheta în acest caz nu a arătat că reclamantul, în calitate de reprezentant responsabil al societății, a acționat cu intenție sau neglijență brută. Cu toate acestea, după ce nu s-a asigurat că contabilitatea a fost tratată de personal suficient de competent și cu experiență, reclamantul a fost negligent, în special deoarece nu are competența necesară în aceste chestiuni și a fost, prin urmare, vinovat de o infracțiune de contabilitate. Cu toate acestea, instanța a constatat că infracția nu a fost de natură agravată și, în acest sens, a ținut seama, printre altele, de faptul că chestiunile economice implicate au fost de natură complexă pentru reclamant, că nu a acționat în scopul de a evada impozitul sau de a obține beneficii personale și că o perioadă foarte lungă de timp a trecut de la comisia infracțiunii. Ca urmare a constatării că infracțiunea nu a fost clasificată ca agravată, instanța a concluzionat că a fost interzisă în legislație și a făcut referire la dispozițiile relevante ale Codului Penal (Bruttsbalken ), care prevede că o infracțiune ca cea în cauză – pentru care pedeapsa a fost încarcerată pentru o perioadă de maximum doi ani – a devenit condamnată de statut dacă suspectul nu a fost reținut sau notificat acuzațiile împotriva lui în termen de cinci ani de la data în care a fost comisă infracțiunii. În ceea ce privește taxa alternativă, Curtea de District a constatat că deficitul de contabilitate a împiedicat supravegherea Autorității fiscale a societății în măsura în care reclamantul a fost responsabil în mod penal pentru aceasta. Cu toate acestea, din aceleași motive ca cele menționate mai sus în legătură cu infracțiunea de contabilitate, instanța a considerat că infracțiunea nu a fost de natură agravată și că, prin urmare, această infracțiune a fost interzisă în conformitate cu dispozițiile Legii privind defecțiunile fiscale (Skattebrottslagen, 1971:69) și Codul Penal. Nu a fost interzis niciun recurs împotriva hotărârii Curții de District. Reclamantul se plânge că procedura penală împotriva acestuia a încălcat principiul ne bis in idem , având în vedere soluționarea din 1998 a cauzei fiscale. El susține, de asemenea, că nu i s-a acordat un proces echitabil în cadrul procedurii penale, deoarece Curtea de District nu a putut reexamina problemele fiscale subjacente. El se plânge în cele din urmă de durata procedurii penale. Reclamantul se plânge de încălcarea principiului ne bis in idem . Curtea constată că această chestiune este examinată în temeiul articolului 4 § 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția care prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit din nou în cadrul procedurilor penale aflate sub jurisdicția aceluiași stat pentru o infracțiune pentru care el a fost deja achitat sau condamnat în cele din urmă în conformitate cu legea și procedura penală a statului respectiv.” Reclamantul susține că, din suma fiscală inițială percepută de Autoritatea Fiscală asupra societății, SEK 800.000 a reprezentat un impozit suplimentar. Astfel, atunci când el și frații săi au acceptat decontarea din 1998 cu statul în cazul privind răspunderea personală pentru sumă fiscală, o parte din suma convenită aferentă suplimentului fiscal. Prin urmare, el susține că, în temeiul decontarii, el trebuia considerat deja „convocat” și nu a putut fi judecat pentru acuzațiile penale aduse împotriva lui, deoarece, se pare că acuzațiile se referă la aceleași acte ca cele care au fost baza pentru impunerea taxei suplimentare. El susține în continuare că Curtea de District l-a considerat vinovat de acuzațiile în cauză. Curtea remarcă că cauza privind răspunderea personală a reclamantului și a fraților săi pentru a plăti impozitul pe valoarea adăugată al societății a fost încheiată prin o decontare cu statul, în conformitate cu care cei trei proprietari ai societății au convenit să plătească o parte minoră din suma solicitată de Autoritatea fiscală. Decontarea a fost confirmată de Curtea de District într-o hotărâre din 7 mai 1998. Astfel, chiar presupunând că căile de recurs interne au fost epuizate în legătură cu această chestiune, că o parte din suma de decontare convenită se referă la o sursă fiscală și că actele în care reclamantul a fost acuzat în cadrul procedurii penale au avut aceleași elemente esențiale ca și comportamentul care constituie baza impunerii inițiale a unei surse fiscale asupra societății, Curtea constată că reclamantul nu poate fi considerat „în sfârșit achitat sau condamnat în conformitate cu legea și procedura penală” în cazul privind răspunderea de plată personală. Astfel, inculparea ulterioară și procesul privind infracțiunile de contabilitate și obstacolul de supraveghere fiscală nu au implicat o repetare a procedurilor penale în încălcarea principiului ne bis in idem, astfel cum este exprimat la art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Rezulta că această plângere este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenția. Reclamantul susține că nu a avut un proces echitabil în cadrul procedurii penale, deoarece Curtea de District nu a putut reexamina problemele fiscale subjacente. Deși a acceptat soluționarea cazului fiscal pentru a salva economia personală, el susține totuși că decizia Autorității Fiscale de a percepe impozitul pe valoarea adăugată în cauză a fost material incorectă. Curtea, examinarea prezentei plângeri în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, constată că reclamantul a fost achitat de hotărârea Curții de District din 28 martie 2001 și că, prin urmare, se pune întrebarea dacă poate pretinde că este victimă de o încălcare a dreptului la un proces echitabil. În orice caz, Curtea reiterează că a fost acuzat de o infracțiune de contabilitate agravată sau, în alternativă, de a avea o supraveghere fiscală grav împiedicată. Nu există nici o indicație că Curtea de District, din orice motiv, nu a putut examina pe deplin aceste acuzații sau faptele pe care le-au bazat. Întrebarea dacă informațiile obținute la auditul Autorității Fiscale au dat motive pentru taxare și o taxă suplimentară asupra societății a fost o chestiune diferită care nu a avut nicio influență asupra acuzațiilor penale examinate de Curtea de District. În concluzie, prezenta plângere nu dezvăluie nici o dovadă că procesul a fost nedrept, în urma că această plângere este, de asemenea, evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Reclamantul se plânge de durata procedurii penale. Prezenta plângere este, de asemenea, luată în considerare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, care, în părțile relevante, prevede următoarele: „În determinarea ... a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil ...” Curtea consideră, având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa privind problema „templ rezonabil” (complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente) și având în vedere toate informațiile în posesia sa, că este necesară examinarea meritelor acestei plângeri. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantei privind durata excesivă a procedurii penale; declara restul cererii inadmisibil. Președintele grefierului Michael O'Boyle Nicolas Bratza