DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34400/02 de Volkan ȘAHİN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 6 mai 2004 ca Cameră compusă din: Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič dna Tsatsa-Nikolovska, judecători și dl V. Berger Având în vedere cererea depusă la 6 august 2002, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Dl Volkan Șahin este un cetățean turc, născut în 1965 și locuiește în Antalya. El este reprezentat în fața Curții de dl Akyiğit, un avocat care practică în İstanbul. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul deține un magazin de mobilier. La o dată neespecificată el a vândut scaune la H.I și a luat o obligație de 15 000 000 de lira turcă de la el în schimb. Reclamantul a aprobat obligația și a dat-o S.K. în schimb pentru unele cumpărături. La o dată nedefinită S.K. a depus obligația la banca pentru colectare. La 22 martie 1993, banca a trimis un anunț scris H.I. ca debitor al obligației și l-a solicitat să plătească suma scrisă pe obligație. La 23 martie 1993 H.I. a depus o plângere penală la procurorul public împotriva reclamantului și S.K. El a susținut că el nu a fost debitorul obligației și a negat semnarea. El a acuzat în continuare reclamantul și S.K. pentru elaborarea unei obligații falsificate. La 21 aprilie 1995, Procurorul din Ankara a depus o acuzație la Curtea Ankara Assize și a solicitat ca reclamantul să fie pedepsit în conformitate cu art. 342 § 1 din Codul Penal pentru desenul și utilizarea unei obligații falsificate. La 22 iunie 1998, Curtea Ankara Assize a achitat reclamantul din cauza faptului că nu au existat dovezi suficiente pentru a-l condamna. La 16 septembrie 1998, procurorul public a apelat împotriva deciziei. Copia cererii de recurs ale procurorului public nu a fost depusă reclamantului. La 11 noiembrie 1999, Curtea de Casație a anulat decizia și a trimis cazul Curții Assize. Reclamantul a constatat că decizia a fost interzisă și a fost anulată de Curtea de Casație atunci când noua dată de audiere a fost depusă la el. La 11 aprilie 2000, Curtea Ankara Assize a condamnat reclamantul pentru infracțiune, care l-a acuzat și l-a condamnat la un an și opt luni de închisoare. La 13 februarie 2002, Curtea de Casație a susținut decizia Curții Assize. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 din Convenție că, deoarece decizia împotriva acestuia nu a fost compatibilă cu legea, el este privat de libertate contrar dispozițiilor prevăzute de prezentul articol. El plânge în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că procedura penală împotriva acestuia a durat nouă ani care au încălcat cerințele de timp rezonabile prevăzute de Convenție. În conformitate cu art. 6 alineatul (3) litera (b) din Convenție, reclamantul susține că avizul procurorului public principal la Curtea de Casație nu a fost acordat, privand-o astfel de posibilitatea de a-și prezenta contraargumentele și, în continuare, susține sub aceeași titlu că nu a existat raționament detaliat în decizia Curții de Casație. În conformitate cu art. 7 din Convenție, el susține că a fost condamnat în ciuda faptului că dovezile împotriva acestuia erau insuficiente. El se plânge în cele din urmă în temeiul articolului 13 din Convenție că nu există căi de recurs interne disponibile în ceea ce privește încălcarea cerințelor de timp rezonabil. Reclamantul plânge în temeiul articolului 5 din Convenție că privarea dreptului său la libertate este contrar dispozițiilor prevăzute de prezentul articol. Curtea constată că reclamantul este reținut după condamnarea unei instanțe competente și, prin urmare, deținerea sa va intră în domeniul de aplicare al articolului 5 § 1 litera (a) din Convenție. În plus, nu se poate spune că detenția reclamantului nu va fi compatibilă cu scopul privarii de libertate permisă de art. 5 § 1 litera (a), astfel încât să fie arbitrară (a se vedea Tezel c. Turcia (dec.), nr. 43923/98, 30 ianuarie 2001, și Ükünc și Günes c. Turcia (dec.), nr. 42775/98, 5 decembrie 2000). Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul susține că durata procedurii penale aduse împotriva acestuia a contravenit cerința de „tempo rațional” în temeiul art. 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că, pe baza dosarului , nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare , în conformitate cu art. 54 § 2 litera ( b) din Regulamentul de procedură , este necesar să furnizeze avizul acestei plângeri guvernului contestat. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 3 litera (b) din Convenție că nici o copie a depunerii scrise a Procurorului Principal la Curtea de Casație nu a fost transmisă și, prin urmare, a fost refuzat dreptul de a răspunde la aceeași autoritate. El se plânge în continuare sub aceeași liniuță cu privire la absența raționării în hotărârea Curții de Casație. În ceea ce privește plângerea conform căreia prezentarea scrisă a procurorului public principal la Curtea de Casație nu a fost niciodată comunicată reclamantului, privand-o astfel de posibilitatea de a-și prezenta răspunsul, Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 § 2 litera (b) din Regulamentul Curții, să furnizeze aviz de această parte a cererii guvernului contestat. În ceea ce privește plângerea reclamantului potrivit căreia decizia Curții de Casație nu a avut raționament detaliat, Curtea reiterează că, în ceea ce privește cazurile de recurs, art. 6 din Convenția nu impune ca o instanță, atunci când respinge un recurs prin referință la raționamentul dat de o instanță inferioară, să își însoțească decizia cu motive detaliate, a se vedea Kabaskal și Atar c. Turcia (dec.), nr. 70084/01 și 70085/01, 1 iulie 2003). Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Reclamantul se plâng în continuare în conformitate cu art. 7 din Convenție că nu există dovezi suficiente pentru a-l condamna. Curtea consideră că, chiar dacă reclamantul invocă art. 7 din Convenție, având în vedere substanța acestei plângeri, ar fi oportun să o examineze în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea reamintește că nu este competent să examineze rezultatul procedurii cu excepția cazului în care există arbitrare. În acest sens, Curtea nu consideră nicio bază pentru a concluziona că instanța internă, atunci când stabilește faptele și interpretează legea, a acționat în mod arbitrar sau irezonabil. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în sensul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul susține în cele din urmă că nu a avut niciun remediu eficace care să-i permită să pună în evidență problema lungii excesive a procedurii penale împotriva acestuia în fața unei autorități naționale. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte de la cererea guvernului contestat. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamantului cu privire la durata procedurii penale, absența unui remediu eficace în ceea ce privește prezenta plângere și necomunicarea avizului procurorului public principal către solicitant; declara restul cererii inadmisibil.
Application no. 34400/02
by Volkan ȘAHİN
against Turkey
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 6
May 2004 as a Chamber composed of:
Mr
G.
Ress
,
President
,
Mr
I.
Cabral Barreto
,
Mr
L.
Caflisch
,
Mr
P.
Kūris
,
Mr
R.
Türmen
,
Mr
B.
Zupančič
,
Mrs
M.
Tsatsa-Nikolovska,
judges
,
and Mr V.
Berger
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 6 August 2002,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Volkan Șahin, is a Turkish national, who was born in 1965 and lives in Antalya. He is represented before the Court by Mr
A.
Akyiğit, a lawyer practising in İstanbul.
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
The applicant owns a furniture store. On an unspecified date he sold armchairs to H.I and took a bond of 15,000,000 Turkish Liras from him in return.
The applicant endorsed the bond and gave it to S.K. in return for some shopping. On an unspecified date S.K. deposited the bond to the bank for collection.
On 22 March 1993 the bank sent a written notice to H.I. as the debtor of the bond and requested him to pay the sum that was written on the bond.
On 23 March 1993 H.I. lodged a criminal complaint with the public prosecutor against the applicant and S.K. He alleged that he was not the debtor of the bond, and denied the signature. He further accused the applicant and S.K. for drawing up a forged bond.
On 21 April 1995 the Ankara Public Prosecutor's Office filed an indictment with the Ankara Assize Court and requested that the applicant be punished in accordance with Article 342 § 1 of the Criminal Code for drawing and using a forged bond.
On 22 June 1998 the Ankara Assize Court acquitted the applicant on the grounds that there was insufficient evidence to convict him.
On 16 September 1998 the public prosecutor appealed against the decision. The copy of the public prosecutor's petition of appeal was not served on the applicant.
On 11 November 1999 the Court of Cassation quashed the decision and referred the case to the Assize Court.
The applicant found out that the decision was appealed and had been quashed by the Court of Cassation when the new date of hearing was served on him.
On 11 April 2000 the Ankara Assize Court convicted the applicant for the offence as charged and sentenced him to one year and eight months' imprisonment.
On 13 February 2002 the Court of Cassation upheld the Assize Court's decision.
The applicant complains under Article 5 of the Convention that because the decision against him was not compatible with the law, he is deprived of his liberty contrary to the provisions laid down by this Article.
He further complains under Article 6 § 1 of the Convention that the criminal proceedings against him lasted for nine years which violated the reasonable time requirement set out by the Convention.
The applicant alleges under Article 6 § 3 (b) of the Convention that the opinion of the Principal Public Prosecutor to the Court of Cassation was not served on him, thus deprived him of the opportunity to put forward his counter-arguments. He further alleges under the same heading that there was no detailed reasoning in the Court of Cassation's decision.
He maintains under Article 7 of the Convention that he was convicted despite the fact that evidence against him was insufficient.
He finally complains under Article 13 of the Convention that there are no available domestic remedies concerning the violation of the reasonable time requirement.
1.
The applicant complains under Article 5 of the Convention that the deprivation of his right to liberty is contrary to the provision laid down by this Article.
The Court notes that the applicant is detained following a conviction by a competent court, and thus his detention will fall within the scope of Article
5 § 1 (a) of the Convention. Moreover, it cannot be said that the applicant's detention will not be compatible with the purposes of the deprivation of liberty permitted by Article 5 § 1 (a), so as to be arbitrary (see
Tezel v. Turkey
(dec.), no. 43923/98, 30 January 2001, and
Ükünc and Günes v. Turkey
(dec.), no. 42775/98, 5 December 2000).
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
2.
The applicant alleges that the length of the criminal proceedings brought against him contravened the “reasonable time” requirement under Article
6 § 1 of the Convention.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file , determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this complaint to the respondent Government.
3.
The applicant complains under Article 6 § 3 (b) of the Convention that no copy of the Principal Public Prosecutor's written submission to the Court of Cassation was transmitted to him and thus he was denied the right to respond to the same authority. He further complains under the same heading about the absence of reasoning in the Court of Cassation decision.
a)
With regard to the complaint that the written submission of the Principal Public Prosecutor to the Court of Cassation was never communicated to the applicant, thus depriving him of the opportunity to put forward his response, the Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.
b)
Concerning the applicant's complaint that the decision of the Court of Cassation lacked detailed reasoning, the Court reiterates that insofar as appeal instances are concerned, Article 6 of the Convention does not require that a court, when rejecting an appeal by reference to the reasoning given by a lower court, accompanies its decision with detailed reasons
(
see
Kabasakal and Atar v. Turkey
(dec.),
nos. 70084/01 and 70085/01, 1
July 2003).
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
4.
The applicant further complains under Article 7 of the Convention that there was insufficient evidence to convict him.
The Court considers that even though the applicant invokes Article 7 of the Convention, considering the substance of this complaint it would be appropriate to examine it under Article 6 § 1 of the Convention.
The Court recalls that it is not competent to examine the outcome of the proceedings unless there is arbitrariness. In this connection, the Court finds no basis on which to conclude that the domestic courts, when establishing the facts and interpreting the law, acted in an arbitrary or unreasonable manner.
It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
5.
The applicant finally alleges that he had had no effective remedy to which allowed him to raise the issue of the excessive length of the criminal proceedings against him before a national authority. He alleges a violation of Article 13 of the Convention.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part to the application to the respondent Government.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicant's complaints concerning the length of the criminal proceedings, the absence of an effective remedy in relation to this complaint and the non-communication of the opinion of the Principal Public Prosecutor to the applicant;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Registrar
President