OSTERREICHISCHER RUNDFUNK v. AUSTRIA

Societatea reclamantă, Österreichischer Rundfunk (societatea austriaca de radiodifuziune, „ORF”), este o instituție de drept public (Körperschaft des öffentlichen Rechts) cu sediul său în Viena. Este reprezentat în fața Curții de către dl G. Korn, un avocat care practică la Viena. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 aprilie 1998, societatea reclamantă a transmis un raport despre o conferință de presă a Ministrului Federal al Justiției (Justizminister), în care a prezentat o reformă a procedurii de anchetă preliminară, subliniind necesitatea acesteia prin următoarea declarație: „A se vedea, de exemplu, procedurile de campanie cu bombe scrise 1995. Autoritățile judiciare și de poliție se acuză reciproc. În sfârșit, se pare că cazul de campanie cu bombe de scrisoare a fost un caz neonazi.” În acest context, ministrul a menționat ca exemplu de erori de anchetă, printre altele, numele B., care a fost achitat de acuzarea de participare la asasinatele cu bombe de scrisoare, dar condamnat de infracțiuni în temeiul Legii Naționale de Prohibiție a Socialismului (Verbotsgesetz). Procedura penală împotriva B. și următoarele proceduri penale referitoare la campania scrisoare-bombe împotriva unui alt acuzat, care a fost arestat în 1997 și condamnat în 1999, au primit o acoperire extensă a mass-media. La transmiterea citației de mai sus a ministrului, societatea reclamantă a prezentat o imagine a B. înaintea procesului său din 1995, fără a menționa numele său, achitarea acuzației referitoare la asasinatele cu scrisoare-bombe, serviciul condamnării infracțiunilor în temeiul Legii de interdicție sau eliberarea sa cu eliberare condiționată cu trei luni înainte de transmiterea raportului în cauză. La 13 mai 1998 B. a introdus proceduri în temeiul articolului 78 din Legea privind drepturile de autor (Urheberrechtsgesetz) împotriva companiei solicitante, solicitând ca reclamantul să fie interzis să își publice poza fără consimțământul său, în special astfel de imagini care i-au arătat ca acuzat în sala de judecată, în primul rând în cazul în care textul însoțitor a stabilit o legătură cu campania scrisoare-bombe fără trimitere la achitarea sa finală sau, în al doilea rând, în cazul în care s-a menținut în textul însoțitor, sau a fost creată impresia că a fost neonazi, a fost condamnat pentru infracțiuni în temeiul Legii naționale de interziune a socialismului, fără a menționa că sentința impusă a fost deja servită, sau că a fost eliberat la eliberare condiție între timp. La 8 septembrie 1998, Curtea Comercială de la Viena (Handelsgericht) a respins afirmațiile B.. Curtea a observat că art. 78 din Legea privind drepturile de autor a interzis publicarea imaginea unei persoane în cazul în care a încălcat interesele legitime ale acestei persoane. În ceea ce privește prima afirmație, Curtea a constatat că interesele legitime ale B. nu au fost încălcate deoarece era o chestiune de cunoștință comună că a fost achitat din acuzația de a participa la campania scrisoare-bombe. Întrucât, prin urmare, el nu mai a fost asociat cu aceste proceduri de către public, raportul nu ar fi putut da impresia că a fost condamnat de această acuzație. În ceea ce privește a doua afirmație, Curtea a constatat că raportul nu ar fi putut încălca interesele B. deoarece el a fost în cele din urmă condamnat pentru infracțiuni în temeiul Legii de interdicție. Mai departe, Curtea a observat că interesul societății reclamante de a publica imaginea a trebuit să fie echilibrat față de interesul B. în ceea ce privește protecția imaginii sale, în conformitate cu secțiunea 7a din Legea Media (Mediengesetz). În conformitate cu această dispoziție, interesele legitime ale persoanei în cauză trebuiau considerate periculoase în cazul în care publicarea aduce atingere substanțială a progresului social și profesional al persoanei respective. Curtea a constatat că interesele B. nu au fost încălcate de publicarea neutră și necondenată a poziției sale, deoarece realul subiect al raportului a fost reforma planificată a procedurii preliminare de investigare. La 30 decembrie 1998, Curtea de Apel din Viena (Oberlandesgericht) a respins recursul B.. Acesta a confirmat concluzia Curții Comerciale că raportul nu ar fi putut da impresia că reclamantul a fost condamnat că a participat la asasinatele cu bombă scrisă. În continuare, a constatat, în contravenție cu argumentele B., că secțiunea 7a din Legea media este aplicabilă de la B. a fost condamnat pentru o infracțiune și nu pentru o infracțiune mai mică și, prin urmare, nu beneficiază de protecție nelimitate a identitatii sale. În special, instanța a constatat că publicarea poza lui B. a îndeplinit necesitatea de informații și nu a prejudecat progresul său, deoarece el a găsit deja o slujbă și ca imaginea procesului a fost demonstrată numai pentru a demonstra că B. În plus, el nu a fost menționat pe nume. La 1 iunie 1999, Curtea Supremă, care permite apelul ulterior al lui B., anulează hotărârile instanței din prima și a doua instanță și își acordă cererile. Ea a constatat că publicul lui B., luat înaintea procesului cu privire la acuzațiile împotriva lui în acel moment, a interferat evident cu interesele sale, deoarece i-a amintit publicului apariția Curții B. la trei ani după procesul său și după eliberarea sa pe eliberare condiționată. În plus, instanța a constatat că nu era nevoie de astfel de informații și că publicarea imaginei nu a adăugat informații la raportul societății reclamante cu privire la conferința de presă a ministrului. Curtea a concluzionat că nu a fost solicitat să echilibreze interesele contradictorii cu privire la avansarea socială și profesională a B., în sensul articolului 7a din Legea Media, deoarece nu există niciun interes public în a publica poza lui B.. Curtea a constatat că publicarea a avut exact efectele interzise de Secțiunea 78 din Legea privind drepturile de autor. Astfel, instanța a ordonat societății reclamante să nu publice sau să difuzeze poza lui B. fără consimțământul său, în special astfel de imagini care l-au arătat acuzat în sala de judecată, în primul rând, în cazul în care textul însoțitor a stabilit o legătură cu campania scrisoare-bombe din 1995, fără a se menține că a fost achit final sau, în al doilea rând, dacă a fost menținut în textul însoțitor, sau a fost creată impresia că a fost neonazi sau că a fost condamnat pentru infracțiuni în temeiul Legii Naționale de Prohibiție a Socialismului, fără a menționa că sentința impusă a fost deja respectată, sau că a fost eliberat în timpul eliberarii condiționale. În 1966 ORF a fost înființată ca o societate de răspundere limitată orientată fără scop lucrativ, ale căror proprietăți erau Autoritățile Federale (Bund) și Länder. Actul respectiv (Gazettelul Federal nr. 195/1966) definit serviciile de radiodifuziune ca fiind responsabilitate publică. Consiliul de supraveghere (Aufsichtsrat) a fost format din 20 de membri (nouă dintre care au fost desemnate de către Länder, șase de către Guvernul Federal și cinci de către adunarea acționarului (Gesellschafterversamlung) și a numit directorul de administrație (Generaldent). La 10 iulie 1974 legislatorul a adoptat Legea Constituțională privind garantarea independenței emisiilor de radiodifuziune (BVG-Rundfunk, Gazetteul Legii Federale nr. 396/1974). art. 1 din Legea Constituțională de Radiodifuziune, în ceea ce privește materialul, se citește după cum urmează: „(...) 2. Transmisia se reglează de norme mai detaliate care trebuie stabilite într-o lege federală. O astfel de lege trebuie să conțină, printre altele, dispoziții care garantează obiectivitatea și imparțialitatea raportării, diversitatea de avize, programarea echilibrată și independența persoanelor și organismelor responsabile de îndeplinirea sarcinilor definite la alineatul (1). Legea de radiodifuziune din 10 iulie 1974 (Rundfunkgesetz 1974, Gazettea Legii Federale nr. 197/1974) a transformat ORP într-o societate de drept public, o entitate juridică orientată fără scop lucrativ. Actul a stabilit datoria ORP de a oferi o acoperire cuprinzătoare a notițelor importante evenimente politice, economice, culturale și sportive; în acest scop, acesta trebuie să difuzeze, în conformitate cu cerințele de obiectivitate și diversitate de viziuni, în special afacerile actuale, rapoarte de știri, comentarii și opiniile critice (secțiunea 2 alineatul (1)) și să facă acest lucru prin cel puțin două canale de televiziune și trei posturi de radio, dintre care una trebuie să fie o stație regională (secțiunea 3). Timpul de radiodifuziune trebuie alocat partidelor politice reprezentate în parlamentul național (Secțiunea 5 alin. (1)). Un consiliu de supraveghere (Kommission zur Wahrung des Rundfunkgesetzes) reglementează toate litigiile referitoare la aplicarea Actului menționat mai sus, care intră în afara jurisdicției unei autorități administrative sau instanțe (Secțiunile 25 și 27). Acesta este compus din 17 membri independenți, inclusiv nouă judecători, desemnați pentru mandate de patru ani de către Președintele Republicii pe propunerea Guvernului Federal. Organismele ORP sunt consiliul de administratori (Kuratorium), directorul administrativ, reprezentanții ascultătorilor și telespectatorilor (Hörer- und Sehervertretung) și Comisia de audit (Prüfungskommission). ORF are dreptul de a colecta taxele de radiodifuziune. În 2001 ORF a fost transformat într-o fundație de drept public, o entitate juridică fără un proprietar (ORF-G, Gazettel Federal Law nr. 83/2001). Fundația trebuie să îndeplinească un mandat de drept public care cuprinde funcționarea unui anumit număr de programe și furnizarea facilităților tehnice necesare pe care aceste programe le primesc în domenii definite (Versorgungsauftrag). Organismele ORP sunt Consiliul Fundației (Stifungsrat), Directorul General (Director General), Consiliul Auditiv (Publikumsrat) și Comisia de audit. Consiliul Fundației este responsabil pentru monitorizarea gestionării și alegerea directorului general. Acesta este format din 35 de membri (dintre care șase membri sunt desemnați de Guvernul Federal la propunerile partidelor politice reprezentate în Adunarea Națională (Nationalrat), nouă de Guvernul Federal, șase de Consiliu de Audiere, cinci de Consiliu Central de Lucrări (Zentralbetriebsrat) și nouă membri reprezentanți de Länder). Secțiunea 78 din Legea privind drepturile de autor se citește după cum urmează: „(1) Imaginile persoanelor nu pot fi expuse public, nici difuzate în nici un alt mod în care acestea sunt accesibile publicului, în cazul în care interesele legitime ale persoanei în cauză sau, în cazul în care au murit fără a fi autorizate sau ordonate publicarea, ar fi rănit un rude apropiat. (...) Secțiunea 7a din Legea privind media se citește după cum urmează: „(1) În cazul în care publicarea este făcută, prin intermediul oricărui mediu, a unui nume, a unei imagini sau a altor informații care ar putea duce la divulgarea unui cerc mai mare, nu direct informat, a persoanelor cu privire la identitatea unei persoane care 1. a fost victimă de o infracțiune pedepsită de instanțe, sau 2. este suspectat că a comis sau a fost condamnat pentru o infracțiune pedepsită și în cazul în care interesele legitime ale persoanei respective sunt rănite astfel și nu există niciun interes public predominant în publicitatea acestor detalii din cauza poziției persoanei în societate, a unei alte legături cu viața publică sau din alte motive, victima are o cerere împotriva proprietarului mediului (publisher) pentru daune pentru prejudiciul suferit. În plus, se aplică secțiunea 6 alin. (1) a doua teză. (2) Interesele legitime ale victimei trebuie, în orice caz, să fie prejudiciate dacă publicarea 1. în cazul subsecțiunii (1)1, este astfel să dea naștere unei interferențe cu viața strict privată a victimei sau cu expunerea sa, 2. în cazul subsecțiunea (1)2, se referă la un minor sau pur și simplu la o infracțiune mai mică inculpabilă sau poate aduce atingere substanțială a progresului victimei.

The applicant company, the Österreichischer Rundfunk (the Austrian broadcasting corporation, the “ORF”), is a public law institution (Körperschaft des öffentlichen Rechts) with its seat in Vienna. It is represented before the Court by Mr G. Korn, a lawyer practising in Vienna. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 17 April 1998 the applicant company broadcast a report about a press conference of the Federal Minister of Justice (Justizminister) in which he presented a reform of the preliminary investigation procedure underlining its necessity by the following statement: “See for example the letter-bomb campaign proceedings 1995. Repeatedly investigation errors occur. Judiciary and police authorities mutually accuse each other. Finally, it turns out that the letter-bomb campaign case has been a neo-nazi case.” In this context the Minister mentioned as an example of investigation errors, inter alia, the name of B., who had been acquitted of the charge of participating in the letter-bomb assassinations but convicted of offences under the National Socialism Prohibition Act (Verbotsgesetz). The criminal proceedings against B. and the following criminal proceedings concerning the letter-bomb campaign against another accused, who had been arrested in 1997 and convicted in 1999, received extensive media coverage. When transmitting the above quotation of the Minister, the applicant company showed a picture of B. before his trial in 1995, without mentioning his name, his acquittal of the charge concerning the letter-bomb assassinations, the service of his sentence of offences under the Prohibition Act or his release on parole three months before the report at issue was broadcast. On 13 May 1998 B. brought proceedings under Section 78 of the Copyright Act (Urheberrechtsgesetz) against the applicant company, requesting that the applicant be prohibited from publishing his picture without his consent, in particular such pictures that showed him as an accused in the courtroom, firstly, if the accompanying text established a connection with the letter-bomb campaign without reference to his final acquittal or, secondly, if it was maintained in the accompanying text, or the impression was created that he was a neo-nazi, was convicted of offences under the National Socialism Prohibition Act without mentioning that the imposed sentence had already been served, or that he had been released on parole meanwhile. On 8 September 1998 the Vienna Commercial Court (Handelsgericht) dismissed B.'s claims. The court observed that Section 78 of the Copyright Act prohibited the publication of a person's picture if it violated that person's legitimate interests. As regards the first claim, the court found that B.'s legitimate interests had not been violated as it was a matter of common knowledge that he had been acquitted of the charge of participating in the letter-bomb campaign. Since he was therefore no longer associated with these proceedings by the public, the report could not have given the impression that he had been convicted of this charge. In respect of the second claim, the court found that the report could not have violated B.'s interests as he was finally convicted of offences under the Prohibition Act. Further the court observed that the applicant company's interest in publishing the picture had to be balanced against B.'s interest in the protection of his image, under Section 7a of the Media Act (Mediengesetz). Pursuant to this provision the legitimate interests of the person concerned had to be regarded as harmed if the publication substantially prejudiced that person's social and professional advancement. The court found that B.'s interests were not infringed by the neutral and noncondemnatory publication of his picture as the real subject-matter of the report was the planned reform of the preliminary investigation procedure. On 30 December 1998 the Vienna Court of Appeal (Oberlandesgericht) dismissed B.'s appeal. It confirmed the Commercial Court's finding that the report could not have given the impression that the applicant had been convicted of participating in the letter-bomb assassinations. Further it found, contrary to B.'s submissions, that Section 7a of the Media Act was applicable since B. had been convicted of a crime and not of a lesser offence and did not therefore enjoy unlimited protection of his identity. In particular, the court found that the publication of B.'s picture met a need for information and it had not prejudiced his advancement as he had already found employment and as the picture of the trial had only been shown in order to demonstrate that B. had been a victim of investigation errors. Moreover, he had not been mentioned by name. On 1 June 1999 the Supreme Court, allowing B.'s further appeal, set aside the decisions of the first and second instance court and granted his claims. It found that the publication of B.'s picture, taken before the trial concerning the charges against him at that time, had obviously interfered with his interests as it had reminded the public of B.'s court appearance three years after his trial and after his release on parole. Further, the court found that there had been no need for such information and that the publication of the picture did not add any information to the applicant company's report about the Minister's press conference. The court concluded that it was not called upon to balance the conflicting interests concerning B.'s social and professional advancement, within the meaning of Section 7a of the Media Act, as there was no public interest in having B.'s picture published. The court found that the publication had precisely the effects prohibited by Section 78 of the Copyright Act. Thus, the court ordered the applicant company to refrain from publishing or disseminating B.'s picture without his consent, in particular such pictures that showed him as an accused in the courtroom, firstly, if the accompanying text established a connection with the letter-bomb campaign of 1995 without reference to his final acquittal or, secondly, if it was maintained in the accompanying text, or the impression was created that he was a neo-nazi or that he was convicted of offences under the National Socialism Prohibition Act without mentioning that the imposed sentence had already been served, or that he had been released on parole meanwhile. a. In 1966 the ORF was established as a non-profit orientated limited liability company, whose owners were the Federal Authorities (Bund) and the Länder. The respective act (Federal Law Gazette no. 195/1966) defined broadcasting services as public responsibility. The supervisory board (Aufsichtsrat) consisted of 20 members (nine of whom were appointed by the Länder, six by the Federal Government and five by the shareholder's assembly (Gesellschafterversammlung), and it appointed the managing director (Generalintendant). b. On 10 July 1974 the legislator adopted the Constitutional Act concerning the safeguarding of the independence of broadcasting (BVG-Rundfunk, Federal Law Gazette no. 396/1974). Article 1 of the Constitutional Broadcasting Act, as far as material, reads as follows: “(...) 2. Broadcasting shall be governed by more detailed rules to be set out in a federal law. Such a law must inter alia contain provisions guaranteeing the objectivity and impartiality of reporting, the diversity of opinions, balanced programming and the independence of persons and bodies responsible for carrying out the duties defined in paragraph 1. 3. Broadcasting within the meaning of paragraph 1 shall be a public service. “ c. The Broadcasting Act of 10 July 1974 (Rundfunkgesetz 1974, Federal Law Gazette no. 197/1974) transformed the ORF into a public-law corporation, a non-profit orientated legal entity. The act established the ORF's duty to provide comprehensive news coverage of major political, economic, cultural and sporting events; to this end, it has to broadcast, in compliance with the requirements of objectivity and diversity of views, in particular current affairs, news reports, commentaries and critical opinions (Section 2 (1) 1) and to do so via at least two television channels and three radio stations, one of which must be a regional station (Section 3). Broadcasting time must be allocated to the political parties represented in the national parliament (Section 5 (1)). A supervisory board (Kommission zur Wahrung des Rundfunkgesetzes) rules on all disputes concerning the application of the above-mentioned Act which fall outside the jurisdiction of an administrative authority or court (Sections 25 and 27). It is composed of seventeen independent members, including nine judges, appointed for terms of four years by the President of the Republic on the proposal of the Federal Government. The bodies of the ORF are the board of trustees (Kuratorium), the managing director, the representatives of the listeners and viewers (Hörer- und Sehervertretung) and the Auditing Commission (Prüfungskommission). The ORF is entitled to collect broadcasting fees. d. In 2001 the ORF was transformed into a public law foundation, a legal entity without an owner (ORF-G, Federal Law Gazette no. 83/2001). The foundation has to fulfil a public-law mandate which comprises operating a certain number of programs and providing the necessary technical facilities that these programs be received in defined areas (Versorgungsauftrag). The ORF's bodies are the Foundation Council (Stifungsrat), the Director General (Generaldirektor), the Audience Council (Publikumsrat) and the Auditing Commission. The Foundation Council is in charge of monitoring the management and of electing the Director General. It consists of 35 members (of which six are appointed by the Federal Government upon proposals of the political parties represented in the National Assembly (Nationalrat), nine by the Federal Government, six by the Audience Council, five by the Central Works Council (Zentralbetriebsrat) and nine members representing the Länder). Section 78 of the Copyright Act reads as follows: “(1) Images of persons shall neither be exhibited publicly, nor disseminated in any other way in which they are made accessible to the public, where the legitimate interests of the person in question or, in the event that they have died without having authorised or ordered publication, of a close relative would be injured. (...) Section 7a of the Media Act reads as follows: “(1) Where publication is made, through any medium, of a name, image or other particulars which are likely to lead to the disclosure to a larger not directly informed circle of people of the identity of a person who 1. has been the victim of an offence punishable by the courts, or 2. is suspected of having committed, or has been convicted of, a punishable offence, and where the legitimate interests of that person are thereby harmed and there is no predominant public interest in the publication of such details on account of the person's position in society, of some other connection with public life, or of other reasons, the victim shall have a claim against the owner of the medium (publisher) for damages for the injury suffered. The award of damages shall not exceed 14,535 euros; additionally, Section 6(1), second sentence, shall apply. (2) The legitimate interests of the victim shall in any event be harmed if the publication 1. in the case of subsection (1)1, is such as to give rise to an interference with the victim's strictly private life or to his or her exposure, 2. in the case of subsection (1)2, relates to a juvenile or merely to a lesser indictable offence or may substantially prejudice the victim's advancement.