SOKOLOWSKI v. POLAND

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

Petiției nr. 75955/01

de Roman SOKOŁOWSKI

împotriva Poloniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), întrunită la 1 iunie 2004 ca Cameră compusă din:

Sir Nicolas Bratza,

Președintele,

Dl. M. Pellonpää,

Dna V. Strážnická,

Dl. J. Casadevall,

Dl. R. Maruste,

Dl. L. Garlicki,

Dna E. Fura-Sandström,

judecători,

și

Dl. M. O'Boyle,

Grefierul Secțiunii,

Având în vedere petiția de mai sus depusă la 6 august 2001,

Având în vedere observațiile presentate de Guvernul respondent și observațiile în replică presentate de reclamant,

După deliberare, decide după cum urmează:

FAPTELE

Reclamantul, Roman Sokołowski, este cetățean polonez născut în 1950 și locuitor al Wodzisławu. A fost reprezentat înaintea Curții de către dna Agnieszka Massalska, avocat practicant în Kielce.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, conform presentării părților, pot fi rezumate după cum urmează.

În octombrie 1995 ramura locală a Asociației Creștine-Naționale a publicat o broșură politică intitulată „Wodzisławianin", care conținea următoarea notă, scrisă de reclamant:

„Locuitori ai Wodzisławu se întreabă de ce listele comisiilor electorale locale [pentru viitoarele alegeri prezidențiale din 1995] nu au fost făcute publice la primărie, așa cum era obiceiul.

Avem răspunsul la această întrebare: compoziția a nouă comisii electorale a fost determinată într-un vot secret ținut de [Consiliul Municipal al] Wodzisławu, iar consilerii s-au ales pe sine pentru a ocupa posturi [în aceste comisii]. Șaisprezece persoane [care nu erau membri ai Consiliului] nu au fost alese, inclusiv patru reprezentanți ai consiliilor inferioare, trei femei [...] care sunt toate cetățeni respectabili.

Plata pentru munca în comisia electorală este 1.500.000 PLZ, echivalent cu două treimi din [beneficiul șomajului], ...

Locuitori ai Wodzisławu! Când mergați la urne, rețineți că comisia electorală nr. 8 în P. va fi compusă din, printre alții, dl [...] și dl J. K., ceea ce înseamnă că [prin primirea plații lor] ar lua de la voi 1,5 tone de cărbune pentru iarna aceasta, în timp ce în același timp obțin 8 la 10 la sută din salariul mediu național ca remunerare pentru munca lor ca consilieri ai Consiliului Municipal. [...]"

O listă de alți consilieri municipali care ar participa în comisiile electorale a urmat, fiecare nume urmat de nume de anumite bunuri, cum ar fi 500 de pâini sau 200 de bilete de autobuz, în valoare de 1.500.000 PLZ la acel moment, pe care, conform broșurii, le-ar lua deci de la cititor.

Nota a continuat să spună:

„Rețineți! Ați putea fi primit această bani dvs. Acești bani trebuie să fie plătiți din impozitele pe care le-ați plătit.

Consilerii municipali, pe care i-ați ales, sunt săraci și preocupați, deasupra tuturor, de propriul interes și al familiilor lor.

Dvs, ca membru mai mic al societății locale, ar trebui să fii recunoscător că consilierul dvs v-a informat despre posibilitatea de a câștiga venituri suplimentare, că s-a ales pe sine pentru comitetul electoral local, că a pus puterea sa la o utilizare legitimă în interesul comunității, că a révélé astfel adevărul despre sine".

Ulterior, J.K. a depus la curte o acțiune penală privată împotriva reclamantului, plângându-se că broșura era defamie.

La prima ședință, ținută la 25 ianuarie 1996, J.K. a exprimat disponibilitate de a rezolva cauza, dar reclamantul a refuzat. La ședința din 26 iunie 1996 reclamantul a propus din nou să rezolve chestiunea în mod amiabil. Reclamantul a refuzat.

Curtea a ascultat declarații de la reclamant și reclamant. Reclamantul a refuzat să recunoască că prin publicarea declarațiilor contestate el comisese o infracțiune. Când a fost interogat de curte, a confirmat că scrisese textul contestat.

Curtea examinând ca martori solicitați de prosecutie o vânzătoare din chiosc unde reclamantul lăsase broșurele să fie luate de clienți și R.B., jurnalist care scrisese un articol despre cum reacționase publicul la broșură.

Reclamantul ceruse curții să admită în dovezi mărturia W.C. cu privire la conținutul broșurii contestate. De asemenea, ceruse curții să ia în considerare două articole despre broșură și reacția publică la ea, unu publicat în „Gazeta Jędrzejowska" și altul în „Słowo Ludu", scrise de K.S. A cerut, de asemenea, ca K.S. să fie ascultat ca martor pentru a dovedi că broșura nu fusese înțeleasă ca o acuzație de furt împotriva J.K. Curtea permisese cererile sale cu privire la articole, dar refuzase să cheme martorii solicitați de reclamant, considerând că mărturia lor s-ar referi la conținutul broșurii care deja fusese inclus în dosarul cauzei.

În aceeași zi Curtea de Distrito Jędrzejów condamnă reclamantul cu privire la diseminarea de informații false despre J.K. pentru a-l denigra și a-l reduce în reputație publică necesară pentru funcția sa de consilier municipal, adică infracțiunea de defamie, pedepsibilă sub articolul 178 § 2 al Codului Penal din 1969.

Curtea stabilit că J.K., director de școală publică în P., fuseseră consilier municipal în Wodzisław pentru ultimii opt ani. Până la 31 decembrie 1995 fusese președintele Consilului de Audit al Consiliului. În alegerile prezidențiale din 1995 fusese membru al comisiei electorale în P.

În octombrie 1995 ramura locală a Asociației Creștine-Naționale, din care era membru reclamantul, publicase o broșură scrisă în comun de reclamant.

Sentința continua să citească:

„În această broșură adresată locuitorilor Wodzisławu, autorii afirmaseră, printre alte, că „[...] și J.K. ar lua de la voi 1,5 tone de cărbune pentru iarna aceasta", că consilerii erau „săraci și preocupați, deasupra tuturor, de propriul interes și al familiilor lor", că „s-au ales pe sine în comitetele de alegeri locale", că „au pus puterea la o utilizare legitimă în interesul comunității".

Curtea considerat următoarele:

Reclamantul fusese declarat că, în opinia sa, broșura era defamatorie. Implica că intenționase să comită furt, că atunci când recepta remunerare pentru participarea sa la comisia electorală acționase din motive meschine și că folosea funcția de consilier pentru propria sa îmbogățire. Comunitatea Wodzisławu înțelesese broșura într-o manieră similară, așa cum arătase mărturia dată de R.B.

Curtea, atunci când evalua declarațiile din broșură, împărțea opinia reclamantului și a comunității locale că era defamie. Declarațiile că consilerii „s-au ales pe sine în comisia de alegeri locale" și că erau „preocupați, deasupra tuturor, de propriul interes și al familiilor lor" se refereau și la reclamant.

Nu este nici o îndoială că acuzatul distribuise broșura așa cum admisese; mai mult, K.B. declarase că acuzatul personal o adusese la redacția „Słowo Ludu". În ciuda faptului că doar 150 de copii ale broșurii fuseseră tipărite, acuzatul preconizase că vor avea o citire mai extinsă, așa cum arată fraza conținută în ea:

„Dacă ai citit-o, treci-o mai departe".

Diseminarea de informații de acest fel era, în opinia curții, degradantă pentru reclamant; acuzatul, atunci când o publicase, era pe deplin conștient de caracterul degradant al acestei informații, și a redus reclamantul în reputație publică, necesară pentru el să exercite munca sa ca consilier. Aceasta demonstra gravitatea infracțiunii sale, care trebuia să fie clasificată ca defamie pedepsibilă sub articolul 178 § 2 al Codului Penal".

Curtea impuse reclamantului o amendă de 1.000 PLN cu trei luni și zece zile de închisoare în caz de neplată, i-a ordonat să plătească 100 PLN unui spital local și a dispus că partea operativă a sentinței trebuie publicată în ziarul zilei local. La determinarea amendei, curtea ținut seama de faptul că situația financiară a reclamantului era „foarte bună. Venitul lunar din magazinul său era 400-600 PLN, salariul lunar al soției era 450 PLN, și poseda și o ferma de 7,40 hectare". De aceea pedeapsa impusă sub articolul 178 § 2 citi cu articolul 54 al Codului Penal era adecvată situației reclamantului.

Reclamantul apelă. Argumentă că curtea stabilit greșit faptele relevante în care considerat că intenția sa fuseseră injuriul J.K., în timp ce acționase din preocupare pentru interes public. S-a argumentat de asemenea că curtea considerat greșit credibile doar dovezi chemată pentru reclamant, adică mărturia jurnalistului R.B., pe care curtea îl interogase și ale cărui opinii fuseseră nefavorabile reclamantului. Cu toate acestea, curtea refuzase să cheme ca martor în favoarea reclamantului alt jurnalist K.S., care de asemenea publicase un articol despre cazul reclamantului, exprimând puncte de vedere favorabile poziției reclamantului și împărțind concluziile reclamantului. Curtea admisese articolul ca dovadă, dar nu se referirese la el în sentința sa, și refuzase să cheme K.S. ca martor.

La 17 februarie 1997 Curtea Regională Kielce confirmă sentința contestată.

Curtea considerat că curtea inferioară evaluase cu grijă dovezile înaintea sa și explicase logic motivele sale în motivele scrise ale sentinței. Nu fusese arbitrară în evaluarea dovezilor. Nu era în dispută între părți că era reclamantul care scrisese textul contestat în broșură. Acel text informase publicul din Wodzisław că J.K. ca consilier local s-ale ales pe sine în comisia de alegeri, se îngrijise doar de propriul interes și al familiei sale, și abuzase de puteri.

Curtea considerat că broșura putea cu certitudine reduce J.K. în reputație publică și-l lipsi de încredere necesară pentru munca sa ca consilier. Reclamantul nu putea cu succes sa se bazeze pe argumentul că la publicarea broșurii acționase din preocupare pentru interes public legitim.

Trebuie considerat că infracțiunea de defamație agravată putea fi comisă dacă făptuitorul disemina cu știință informații false despre victimă. O astfel de defamație nu putea fi justificată nici de bună credință nici de interes public. Dacă făptuitorul avuse orice motive pe care ar putea prevede că acuzațiile ar putea fi false, dar totuși disemina, comite de aceea infracțiunea de defamație agravată, pedepsibilă sub articolul 178 § 2 al Codului Penal. Aceste elemente obținuseră în cazul reclamantului deoarece publicase acuzațiile sale împotriva J.K., acționând în rea credință.

Curtea considerat că pedeapsa impusă era adecvată, ținând seama atât de pericolul social al infracțiunii cât și de situația personală a reclamantului.

Reclamantul depuse apel de casație la Curtea Supremă.

S-a argumentat mai întâi că curtea de instanță primă încălcase dispoziții dreptului procesual în care încălcase principiul că judecata dovezilor trebuie directă. Curtea chemase ca martor pentru reclamant jurnalistul R.B. și l-interogase, dar refuzase să cheme alt jurnalist K.S ca martor în favoarea reclamantului.

K.S. scrisese și publicase un articol în care fu de acord cu poziția luată de reclamant în broșură. Opinia despre caracterul broșurii și despre reacția publică la ea era în întregime diferită în aceste două articole, din moment ce articolul R.B. era critic la adresa reclamantului. De asemenea, articolele scrise de R.B. și K.S. erau divergente cu privire la evaluarea reacției publice la broșură. Curtea de instanță primă omisese să dea orice motiv în sentința sa pentru a explica de ce refuzase să cheme K.S. ca martor.

În al doilea rând, apelantul depusese că sentințele contestate încălcaseră dreptul substantiv. Aceasta era cazul deoarece curțile inferioare acceptaseră greșit că faptele reclamantului constituiseră infracțiunea penală de defamie. Textul reclamantului publicat în broșură ar fi trebuit considerat critică legitimă a persoanelor publice, consilieri ai Consiliului Municipal Wodzisław, compatibilă cu libertatea de exprimare a reclamantului garantată de articolul 10 al Convenției.

La 20 februarie 2001 Curtea Supremă, într-o decizie pentru care nu fuseseră date motive scrise, respinge apelul de casație ca evident infondant.

B. Dreptul intern relevant

Sub articolul 178 § 2 al Codului Penal din 1969, aplicabil la vremea relevantă, oricine disemina declarații false despre faptele sau caracterul altei persoane cu intenție de a o reduce în reputație publică sau de a-i face să piardă încrederea publică necesară pentru acea persoană să-și exercite funcțiile publice, comite infracțiune penală pedepsibilă cu pedeapsa de închisoare până la trei ani.

Sub articolul 54 al Codului, dacă infracțiunea într-un caz dat era pedepsibilă cu închisoare de nu mai puțin de trei luni, și pedeapsa a fi impusă de curte, ținând seama de circumstanțele cauzei, nu ar fi mai mare de un an de închisoare, era deschis curții să înlocuiască pedeapsa cu închisoare cu o amendă, dacă considera că pedeapsa cu închisoare în circumstanțele cauzei nu ar fi adecvată.

ACUZAȚII

Reclamantul se plânge sub articolul 10 al Convenției că pedeapsa impusă sa constituit o încălcare a libertății sale de exprimare. Textul publicat în broșură privea J.K., care era în acel moment persoană publică, politician local. Ar fi trebuit să accepte că critică legitimă și corectă a persoanelor în atenția publică ar putea fi mai severă. J.K. participase ca consilier la luarea deciziilor referitoare la comunitatea locală care, din natura lucrurilor, nu puteau fi întotdeauna universal acceptate și sunt deschise examinării publice.

Libertatea de exprimare nu este limitată la informații sau judecăți care sunt primite favorabil sau sunt o chestiune de indiferență, dar acoperă și pe acelea care jignesc, șochează sau deranjează. Curțile în prezenta cauze nu au luat în considerare aceste argumente, avansate de reclamant în special în apelul de casație, și arbitrar acceptaseră că reclamantul acționase pentru a reduce J.K. în reputație publică. În același timp, curțile complet neglijaseră argumentele reclamantului că el de fapt apăra interesul public.

Reclamantul de asemenea se plânge sub articolul 6 § 3 (d) al Convenției că curtea admisese dovezile orale ale R.B., dar refuzase doveza orală din alt jurnalist K.S., propus de reclamant.

K.S. scrisese și publicase un articol favorabil reclamantului, în timp ce R.B. scrisese alt articol, dezaprobând faptele reclamantului. Evaluarea situației în aceste două articole era în întregime diferită. De asemenea, aceste articole diferau în aprecierea receptionării pe care textul publicat de reclamant o avut în Wodzisław. Curtea de instanță primă omisese dă orice motiv în sentința sa care ar permite să se înțeleagă de ce refuzase să cheme K.S. ca martor, în timp ce decidese să cheme R.B.

DREPTUL

Articolul 10 al Convenției citește:

„1. Oricine are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept va include libertate de a ține opinii și de a primi și imparti informații și idei fără interferență de autoritate publică și indiferent de granițe. Acest articol nu va împiedica Statele să necesite licențierea radiodifuziune, televiziune sau intreprinderi cinematografice.

Guvernul argumentează că limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politician decât la individ privat. Spre deosebire de acesta din urmă, fosta inevitabil și cu știință se deschide pe sine pentru examinare atentă a cuvintelor și faptelor de jurnaliști și publicul în general, și trebuie în consecință să manifeste un grad mai mare de toleranță. În prezenta cauze broșura contestată privea politicieni locali și, în consecință, relația dintre ei și societatea locală trebuie considerată ca fundal pentru evaluarea cauzei. Într-un context politic local oamenii fac alegeri pe baza calităților personale ale candidaților, nu pe baza preferințelor de partid cum este cazul la alegerile naționale pentru legislativ. În consecință, declarații despre activiști politici locali care scopul de a-i reduce în reputație publică și lipsi de încredere necesară pentru executarea muncii politice cu succes pot cauza daune ireparabile reputației lor politice.

În opinia Guvernului, semnificația acuzațiilor făcute în broșură trebuie evaluată la lumina consecințelor grave pe care le-ar putea avea pentru J.K. ca politician local. Guvernul amintit că Curtea a făcut deosebire între declarații de fapt și judecăți de valoare. În timp ce existența faptelor poate fi demonstrată, adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de dovadă. Cerința de a dovedi adevărul judecății de valoare este imposibil de îndeplinit și încalcă libertatea de opinie în sine, care este parte fundamentală dreptul asigurat de articolul 10. Reclamantul alegase în broșură că J.K. intenționase să comită furt. Aceasta era o declarație de fapt, nu judecată de valoare.

În cursul procedurilor înaintea curților reclamantul nu oferise dovadă că J.K. într-adevăr intenționase să fure ceva. O asemenea declarație, în circumstanțele prezentei cauze, cădea în afara sferei criticii acceptabile.

Cu privire la proporționalitatea interferenței, Guvernul argumentează că cauza fuseseră deschise de urmărire penală privată și că niciodată procurorul public nu fusese implicat în proceduri. Reclamantul refuzase de două ori să rezolve cauza, așa cum propuneseră J.K. Cu privire la amenda de 1.000 PLN impusă reclamantului, aceasta era proporțională cu prejudiciul suferit de J.K. și cu situația financiară a reclamantului. În consecință, Guvernul conclud că această plângere trebuie declarată inadmisibilă ca manifestă infondată.

Reclamantul nu este de acord cu opinia Guvernului că broșura conținea „declarații de fapt". Broșura clar conținea judecăți de valoare, privind o evaluare a activității publice a consilierilor locali. Subliniază că analiza broșurii trebuie făcută la lumina textului întreg, nu doar pe baza unor fraze anumite luate din context, cum făcuser curțile interne. Fusese zis în broșură că comisiile electorale ar fi compuse aproape exclusiv din consilieri deoarece s-au ales pe sine pentru aceste comisii. Consilerii fuseră criticați deoarece primeau per diem remunerare pentru munca în consiliu, și pentru că, în căutare de venit suplimentar, apucaseră oportunitatea, submisă candidaturile la comisiile electorale și s-au ales pe sine pentru ele.

Plata pe care J.K. urma s-o primească pentru participarea sa la comisie fost apoi reprezentată ca echivalentă prețului 1,5 tone de cărbune. Era clar din context că reclamantul nu acuzase J.K. de furt, sau intenție să fure. Ce reproșa reclamantul J.K. este că el, prin a deveni membru comisiei și prin executarea muncii pentru remunerare, lipseseă alți locuitori ai Wodzisławu, fiindu-i în situație financiară mai proastă, posibilitate să obțină venit suplimentar. Suma pe care urma s-o primească J.K. reprezentă, în condițiile economice prevalente în comună la acel moment, putere de cumpărare semnificativă. Era doar corect ca această sumă trebuie plătită altor persoane, nu consilierilor, care în același timp fuseseră în posesie plăți considerabile pentru munca în consiliul municipal. Era doar în acest sens că fusese zis în broșură că consilerii vor „lua" unele bunuri de la constituenți. Textul broșurii trebuie deci considerat o judecată de valoare. Constituia critică a activității publice a J.K. ca consilier, nu acuzație de furt sau intenție să fure.

Poate fi cazul, argumentează reclamantul, că broșura poate fi considerată aspră în forma, dar scopul eraa se atragă atenția publicului la lacunele faptelor consilierilor, inclusiv J.K. În jurisprudența Curții s-a reiterat în multe ocazii că libertatea de exprimare este aplicabilă nu numai la „informații" sau „idei" care sunt favorabil primite sau considerate neofensive sau o chestiune de indiferență, dar și la acelea care șochează, jignesc sau deranjează.

Reclamantul subliniază că nu este relevant pentru evaluarea acestei plângeri că cauza fuseseră deschisă de J.K. aducând urmărire penală privată împotriva reclamantului, și că autoritățile de urmărire nu se alăturaseră în cauze. Singurul fapt relevant este că reclamantul fuseseră condamnat și acea condamnare fuseseră de o curte acționând în numele Statului respondent. De asemenea, nu importă reclamantul refuzase să rezolve cauza. A făcut-o, considerând că prin criticarea manerei în care J.K. executase birou nu comisease infracțiune penală. Faptul că curțile impuseseră amendă pe el poate fi asimilat o formă de cenzură, scopul de a-l descuraja pe sine și alți constituenți din public criticând politicieni locali. Aceste sancțiuni constituiseră restricție dezbaterii publice pe chestiuni de interes publicului local.

Curtea consideră, la lumina presentării părților, că plângerea ridică chestiuni serioase de fapt și drept sub Convenție, determinarea cărora necesită examinare a meritelor. Curtea conclud de aceea că această plângere nu este manifest infondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a fost stabilit.

Articolul 6 § 3 (d) al Convenției citește:

„3. Oricine acuzat de infracțiune penală are următoarele drepturi minime:

(d) să examineze sau să obțină examinat martori împotriva lui și să obțină prezența și examinarea martorilor în favoarea sa sub aceleași condiții ca martori împotriva lui."

Curtea amintit că admisibilitatea dovezilor este în principal o chestiune reglementată de dreptul național și ca regulă generală este responsabilitate curților naționale evaluate dovezile înaintea lor. Sarcina Curții sub Convenție nu este dă un pronunț cu privire la dacă declarații de martori fuseseră corect admise ca dovadă, ci mai degrabă de a determina dacă procedurile în ansamblu, inclusiv felul în care dovezi fuseseră luate, erau corecte. În particular, „ca regulă generală, este responsabilitate curților naționale evaluate dovezile înaintea lor cât și relevanța dovezilor care inculpați caută să adducă... Mai specific, Articolul 6 § 3 (d) le lasă, din nou ca regulă generală, evaluate dacă este corespunzător să cheme martori".

Curtea observă că în prezenta cauze curtea de instanță primă interogase R.B., jurnalist ale cărui articol coraborase punctul făcut de reclamant, adică publicul înțelesese broșura ca acuzație de furt, în timp ce refuzase luă dovada din jurnalist propus de reclamant, ale cărui articol fusese favorabil reclamantului. Mai mult, curtea relied pe dovadă dată de R.B. atunci când conclud că broșura era înțeleasă ca acuzând reclamantul de motive meschine și utilizare a funcției publice pentru propria îmbogățire. Cu toate acestea, Curtea opinia că, pentru curte internă în făcut rulaj, era broșura în sine care era crucială pentru evaluare conținutul constituise infracțiune penală pedepsibilă sub articolul 178 § 2 al Codului Penal.

Mai mult, Curtea note că Curtea de Distrito permiți cererea reclamantului admitere dovadă două articole despre broșură și reacția publică la ea. Pe ansamblu, Curtea opinia că drepturile de apărare ai reclamantului nu fuseseră indebite afectate de refuzul asculta unu martor propus de reclamant, a cărui mărturia ar acoperi aceleași aspecte ai cauzei care deja fuseseră acoperite de articolele de presă admise ca dovadă la cererea reclamantului.

Urmeaza că această plângere este manifest infondată și trebuie respinsă în conformitate articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea unanim

DECLARĂ

admisibilă, fără a prejudicia meritele, plângerile reclamantului cu privire la condamnarea sa penală pentru defamie;

DECLARĂ

inadmisibilă restul aplicației.

Michael O'Boyle

Nicolas Bratza

Grefierul

Președintele

FOURTH SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 75955/01

by Roman SOKOŁOWSKI

against Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 1 June 2004 as a Chamber composed of:

Sir

Nicolas

Bratza

,

President

,

Mr

M.

Pellonpää

,

Mrs

V.

Strážnická

,

Mr

J.

Casadevall

,

Mr

R.

Maruste

,

Mr

L.

Garlicki

,

Mrs

E.

Fura-Sandström,

judges

,

and

Mr

M.

O'Boyle

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 6 August 2001,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Roman Sokołowski, is a Polish national who was born in 1950 and lives in Wodzisław. He was represented before the Court by Ms

Agnieszka Massalska, a lawyer practising in Kielce.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

In October 1995 the local branch of the Christian-National Association published a political leaflet entitled “Wodzisławianin”, which contained a following note, written by the applicant:

“The inhabitants of Wodzisław wonder why the lists of the local election commissions [for the coming 1995 presidential election] have not been made public in the city hall, as used to be the case.

We have the answer to this question: the composition of nine election commissions was determined in a secret vote held by the [Wodzisław] Municipal Council, and the councillors elected themselves to hold posts [in these commissions]. Sixteen persons [who were not members of the Council] were not elected, including four representatives of the lower councils, three women [...] who are all respectable citizens.

The payment for the work in the election commission is PLZ 1,500,000, which is equivalent to two thirds of [unemployment benefit], ...

Inhabitants of Wodzisław! When you go to the polls, remember that the election commission No. 8 in P. will be composed of, among others, Mr [...] and Mr J. K., which means that [by receiving their payment] they would take away from you 1,5 tons of coal for this winter, while at the same time they obtain 8 to 10 per cent of the average national salary

as remuneration for their work as councillors of the Municipal Council. [...]”

A list of other municipal councillors who would participate in the election commissions followed, each name followed by names of certain goods, such as 500 loaves of bread or 200 bus tickets, worth PLZ 1,500,000 at that time, which, according to the leaflet, they would thus take away from the reader.

The note went on to say:

“Remember! You could have received this money yourself. That money is to be paid from taxes you have paid.

The municipal councillors, whom you elected, are poor and concerned, above all, about their own interest and that of their families.

You, as a lesser member of the local society, should be thankful that your councillor has informed you about the possibility of earning additional income, that he elected himself to the local election committee, that he put his power to a legitimate use in the interest of the community, that he thus revealed the truth about himself”.

Subsequently J.K. lodged with the court a private bill of indictment against the applicant, complaining that the leaflet was slanderous.

At the first hearing, held on 25 January 1996, J.K. expressed willingness to settle the case, but the applicant declined to do so. At the hearing on 26

June 1996 the plaintiff again proposed to settle the matter amicably. The applicant refused.

The court heard statements from the applicant and the plaintiff. The applicant refused to acknowledge that by publishing the impugned statements he had committed an offence. When interviewed by the court, he confirmed that he had written the contested text.

The court examined as witnesses requested by the prosecution a saleswoman from the kiosk where the applicant had left the leaflets to be taken by its clients and R.B., a journalist who had written an article about the way in which the public had reacted to the leaflet.

The applicant requested the court to admit in evidence the testimony of W.C. as to the contents of the impugned leaflet. He also asked the court to take into consideration two articles about the leaflet and the public reaction to it, one published in “Gazeta Jędrzejowska” and another one in “Słowo Ludu”, written by K.S. He also requested that K.S. be heard as a witness to prove that the leaflet had not been understood as amounting to an accusation of theft against J.K. The court allowed his requests in respect of the articles, but declined to call the witnesses requested by the applicant, considering that their evidence would relate to the contents of the leaflet which had already been included into the case file.

On the same day the Jędrzejów District Court convicted the applicant of disseminating untruthful information about J.K. in order to denigrate him and to lower him in public esteem necessary for his function as a municipal councillor, i.e. the offence of slander, punishable under Article 178 § 2 of the Criminal Code of 1969.

The court established that J.K., a headmaster of a public school in P., had been a municipal councillor in Wodzisław for the past eight years. Until 31

December 1995 he had been the president of the Council's Board of Auditors. During the presidential election in 1995 he had been a member of the election commission in P.

In October 1995 the local branch of the Christian-National Association, of which the applicant was a member, had published a leaflet co-authored by the applicant.

The judgment further read:

“In this leaflet addressed to the inhabitants of Wodzisław, the authors stated, among other things, that '[... ] and J.K. would take away from you 1, 5 tons of coal for this winter', that the councillors were 'poor and concerned, above all, about their own interest and that of their families', that they had 'elected themselves to the local elections committees', that they 'put their

power to a legitimate use in the interest of the community'

The court considered the following:

The plaintiff had stated that, in his opinion, the leaflet was slanderous. It implied that he intended to commit theft, that when receiving remuneration for his participation in the election committee he had been acting out of base motives and that he had been using the function of councillor for his personal enrichment. The community of Wodzisław understood the leaflet in a similar manner, as had been showed by the testimony given by R. B.

The court, when assessing the statements in the leaflet, shared the opinion of the plaintiff and of the local community that it amounted to slander. The statements that the councillors had 'elected themselves to the local elections committee' and that they were 'concerned, above all, about their own interest and that of their families' related also to the plaintiff.

It is not open to any doubt that the defendant had been distributing the leaflet as he had admitted it; moreover, K.B. had stated that the defendant had personally brought it to the editorial office of 'Słowo Ludu'. Despite the fact that only 150 copies of the leaflet had been printed, the defendant envisaged that that they would have a more extensive readership, as shown by the phrase contained therein:

'If you have read it, pass it on'.

Dissemination of information of this kind was, in the court's view, degrading for the plaintiff; the accused, when publishing it, was fully aware of the degrading character of this information, and he lowered the plaintiff in public esteem, necessary for him to carry out his work as a councillor. This demonstrates the seriousness of his offence, which must be qualified as slander punishable under Article 178 § 2 of the Criminal Code”.

The court imposed on the applicant a fine of PLN 1,000 with three months and ten days' imprisonment in default, ordered him to pay PLN 100 to a local hospital and ruled that the operative part of the judgment should be published in the local daily newspaper. When determining the fine, the court had regard to the fact that the applicant's financial situation was “very good. His monthly income from his shop was PLN 400-600, his wife's monthly salary was PLN 450, and he also owned a farm of 7,40 hectares”. Therefore the sentence imposed on him under Article 178 § 2 read together with Article 54 of the Criminal Code was appropriate to the applicant's situation.

The applicant appealed. He argued that the court had wrongly established the relevant facts in that it considered that his intention had been to insult J.K., while he had been acting out of concern for public interest. It was further argued that the court had wrongly considered credible only the evidence called for the plaintiff, i.e. the testimony of journalist R.B., whom the court had questioned and whose opinions were unfavourable to the applicant. However, the court had refused to call as witness on the applicant's behalf another journalist K.S., who had also published an article about the applicant's case, expressing views favourable to the applicant's stand and sharing the applicant's conclusions. The court admitted this article as evidence, but had not referred to it in its judgment, and had refused to call K.S. as a witness.

On 17 February 1997 the Kielce Regional Court upheld the contested judgment.

The court considered that the lower court had carefully assessed the evidence before it and logically explained its reasons in the written grounds of the judgment. It had not been arbitrary in the assessment of the evidence. It was not in dispute between the parties that it was the applicant who had written the impugned text in the leaflet. That text had informed the public in Wodzisław that J.K. as the local councillor had elected himself to the election commission, had taken care only of his own interests and that of his family, and had thereby abused his powers.

The court considered that the leaflet could undoubtedly lower J.K. in public esteem and divest him of the trust necessary for his work as a councillor. The applicant could not successfully rely on his argument that when publishing the leaflet he had been acting out of concern for a legitimate public interest.

It had to be taken into consideration that the offence of aggravated defamation could be committed if the perpetrator knowingly disseminated false information about the victim. Such defamation could not be justified either by good faith or by public interest. If the perpetrator had any grounds on which he could foresee that the allegations might be untrue, but he or she still disseminated them, he thereby committed the offence of aggravated defamation, punishable under Article 178 § 2 of the Criminal Code. These elements obtained in the applicant's case as he had published his allegations about J.K., acting in bad faith.

The court considered that the sentence imposed was adequate, having regard both to the social danger of the offence and to the applicant's personal situation.

The applicant lodged a cassation appeal with the Supreme Court.

It was first argued that the first-instance court had breached provisions of procedural law in that it infringed the principle that the taking of evidence should be direct. The court had called as a witness for the plaintiff the journalist R.B. and questioned him, but refused to call another journalist K.S as witness on the applicant's behalf.

K.S. had written and published an article in which he agreed with the stand taken by the applicant in the leaflet. The opinion about the character of the leaflet and about the public response to it was entirely different in these two articles, since R.B.'s article was critical of the applicant. Likewise, the articles written by R.B. and K.S. were divergent as to their assessment of the public reaction to the leaflet. The first-instance court had failed to give any grounds in its judgment to explain why it had chosen not to call K.S. as witness.

Secondly, the appellant submitted that the contested judgments were in breach of substantive law. This was so because the lower courts had wrongly accepted that the applicant's acts amounted to a criminal offence of slander. The applicant's text published in the leaflet should have been regarded as legitimate criticism of public persons, the councillors of the Wodzisław Municipal Council, compatible with the applicant's freedom of expression guaranteed by Article 10 of the Convention.

On 20 February 2001 the Supreme Court, in a decision for which no written grounds were given, dismissed the cassation appeal as manifestly ill-founded.

B.

Relevant domestic law

Under Article 178 § 2 of the Criminal Code of 1969, applicable at the material time, whoever disseminated untrue statements about other person's acts or character with an intention of lowering him or her in public esteem or of making him or her lose the public trust necessary for that person to carry out his or her public functions, committed a criminal offence punishable by a prison sentence of up to three years.

Under Article 54 of the Code, if an offence concerned in a given case was punishable by imprisonment of not less than three months, and the sentence to be imposed by the court, given the circumstances of the case, would not be higher than one year's imprisonment, it was open to the court to replace the prison sentence by a fine, if it considered that a prison sentence in the circumstances of the case would not be appropriate.

COMPLAINTS

The applicant complains under Article 10 of the Convention that the sentence imposed on him amounted to a breach of his freedom of expression. The text published in the leaflet concerned J.K., who was at that time a public figure, a local politician. He should have accepted that legitimate and fair criticism of persons in the public eye could be more severe. J.K. participated as a councillor in taking decisions concerning the local community which, in the nature of things, could not always be universally accepted and were open to public scrutiny.

Freedom of expression is not limited to information or judgments, which are favourably received or a matter of indifference, but covers also those, which offend, shock or disturb. The courts in the present case failed to take into consideration these arguments, advanced by the applicant in particular in his cassation appeal, and arbitrarily accepted that the applicant had been acting in order to lower J.K. in public esteem. At the same time, the courts entirely disregarded the applicant's arguments that he was in fact defending the public interest.

The applicant further complains under Article 6 § 3 (d) of the Convention that the court admitted the oral evidence of R.B., but that it refused oral evidence from another journalist K.S., proposed by the applicant.

K.S. had written and published an article favourable to the applicant, whereas R.B. had written another article, disapproving of the applicant's acts. The assessment of the situation in these two articles was entirely different. Likewise, these articles differed in their appreciation of the reception that the text published by the applicant had had in Wodzisław. The first-instance court had failed to give any grounds in its judgment which would allow one to understand why it had chosen not to call K.S. as a witness, while it had decided to call R.B.

THE LAW

1.

The applicant complains under Article 10 of the Convention that the sentence imposed on him amounted to a breach of his freedom of expression.

Article 10 of the Convention reads:

“1.

Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers. This Article shall not prevent States from requiring the licensing of broadcasting, television or cinema enterprises.

2.

The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.”

The Government argue that the limits of acceptable criticism are wider as regards a politician than such as regards a private individual. Unlike the latter, the former inevitably and knowingly lays himself open to close scrutiny of his words and deeds by journalists and the public at large, and he must consequently display a greater degree of tolerance (see

Lingens v.

Austria

, judgment of 8 July 1986, Series A no. 103, p. 26, § 42, or

Incal v. Turkey

, judgment of 9 June 1998, Reports 1998-IV, p. 1567, § 54). In the present case the impugned leaflet concerned local politicians and, consequently, the relationship between them and the local society must be considered as a background for the assessment of the case. In a local political context people make their choices on the basis of personal qualities of candidates, not on the basis of party preferences as is the case in national elections to the legislative. Consequently, statements about local political activists which aim to lower them in public esteem and divest them of the trust necessary for carrying out their political work successfully can cause irreparable damage to their political reputation.

In the Government's view, the significance of the allegations made in the leaflet must be assessed in the light of the serious consequences they could have for J.K. as a local politician. The Government recall that the Court has distinguished between statements of fact and value judgments. While the existence of facts can be demonstrated, the truth of value judgments is not susceptible of proof. The requirement to prove the truth of a value judgment is impossible to fulfil and infringes freedom of opinion itself, which is a fundamental part of the right secured by Article 10 (see

Lingens v.Austria judgment,

cited above, p. 28, § 46, and

Oberschlick v. Austria (no. 1),

judgment of 23 May 1991, Series A no. 204, p. 27, § 63). The applicant alleged in the leaflet that J.K. intended to commit theft. This was a statement of fact, not a value judgment.

During the proceedings before the courts the applicant had not adduced any proof that J.K. indeed intended to steal anything. Such a statement, in the circumstances of the present case, fell outside of the ambit of acceptable criticism.

As to the proportionality of the interference, the Government argue that

the case was instituted by private prosecution and that at no time was the public prosecutor involved in the proceedings. The applicant twice refused to settle the case, as proposed by J.K. As to the fine of PLN 1,000 imposed on the applicant, it was proportional to the injury suffered by J.K. and to the applicant's financial situation. Accordingly, the Government conclude that this complaint should be declared inadmissible for being manifestly ill-founded.

The applicant disagrees with the Government's opinion that the leaflet contained 'statements of fact'. The leaflet clearly contained value judgments, concerning an assessment of the public activity of the local councillors. He emphasises that the analysis of the leaflet must be made in the light of the entire text, not only on the basis of certain phrases taken out of context, as was done by the domestic courts. It had been said in the leaflet that the election committees would be composed almost exclusively of the councillors as they had elected themselves to these committees. The councillors were criticised as they were receiving per diem remuneration for their work in the council, and because, seeking additional income, they had seized the opportunity, submitted their candidatures to the election committees and elected themselves to them.

The payment J.K. was to receive for his participation in the committee was subsequently represented as equivalent to the price of 1,5 tons of coal. It clearly transpired from the context that the applicant did not accuse J.K. of stealing, or of intending to steal. What the applicant blamed J.K. for was that he, by becoming a member of the committee and by carrying out this work for remuneration, he had deprived other inhabitants of Wodzisław, being in a worse financial situation, of a possibility to get additional income. The amount to be received by J.K. represented, in the economic conditions prevalent in the municipality at that time, a significant purchasing power. It was only fair that this amount should have been paid to other persons, not to the councillors, who were at the same time in receipt of considerable payments for their work in the municipal council. It was only in this sense that it was said in the leaflet that the councillors would 'take away' some goods from their constituents. The text of the leaflet should therefore be regarded as a value judgment. It amounted to criticism of J.K.'s public activity as a councillor, not to an accusation of theft or of an intention to steal.

It may be the case, the applicant argues, that the leaflet can be considered harsh in its form, but its purpose was to draw the attention of the public to the shortcomings of the acts of councillors, including J.K. In the Court's case law it has been reiterated on many occasions that freedom of expression is applicable not only to "information" or "ideas" that are favourably received or regarded as inoffensive or as a matter of indifference, but also to those that shock, offend or disturb.

The applicant stresses that it is of no relevance for the assessment of this complaint that the case was instituted by J.K. bringing a private prosecution against the applicant, and that the prosecuting authorities did not join in the case. The only relevant fact is that the applicant was convicted and this conviction was by a court acting in the name of the respondent State. Likewise, it is not important that the applicant refused to settle the case. He did so, considering that by criticising the manner in which J.K. had been carrying out his office he did not commit any criminal offence. The fact that the courts imposed a fine on him can be assimilated to a form of censorship, aiming at discouraging himself and other constituents from publicly criticising local politicians. These sanctions amounted to a restriction of public debate on issues of interest to the local public.

The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 3 (d) of the Convention that the court admitted the oral evidence of R.B., but that it refused oral evidence from another journalist K.S., proposed by the applicant.

Article 6 § 3 (d) of the Convention reads:

“3.

Everyone charged with a criminal offence has the following minimum rights:

(d)

to examine or have examined witnesses against him and to obtain the attendance and examination of witnesses on his behalf under the same conditions as witnesses against him.”

The Court recalls that the admissibility of evidence is primarily a matter for regulation by national law and as a general rule it is for the national courts to assess the evidence before them. The Court's task under the Convention is not to give a ruling as to whether statements of witnesses were properly admitted as evidence, but rather to ascertain whether the proceedings as a whole, including the way in which evidence was taken, were fair (see, among many other authorities,

Van Mechelen and Others v.

the Netherlands

judgment of 23 April 1997,

Reports of Judgments and Decisions

1997-III, § 50). In particular, “as a general rule, it is for the national courts to assess the evidence before them as well as the relevance of the evidence which defendants seek to adduce... More specifically, Article 6 § 3 (d) leaves it to them, again as a general rule, to assess whether it is appropriate to call witnesses” (see

Vidal v. Belgium

judgment of 22

April 1992, Series A no. 235-B, § 33).

The Court observes that in the present case

the first-instance court questioned R.B., journalist whose article had corroborated the point made by the complainant, i.e. that the public had understood the leaflet as an accusation of theft, while it refused to take evidence from a journalist proposed by the applicant, whose article had been favourable to the applicant. Moreover, the court relied on the evidence given by R.B. when concluding that the leaflet was understood as accusing the complainant of base motives and of having used his public function for his personal enrichment. However, the Court is of the view that, in order for the domestic court to make its ruling, it was the leaflet itself which was crucial for the assessment whether its content amounted to a criminal offence punishable under Article 178 § 2 of the Criminal Code.

Moreover, the Court notes that the District Court allowed the applicant's request to admit in evidence two articles about the leaflet and about the public reaction to it. On the whole, the Court is of the opinion that the applicant's defence rights were not unduly affected by the refusal to hear one witness proposed by the applicant, whose testimony would cover the same aspects of the case which had already been covered by the press articles admitted as evidence at the applicant's request.

It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

admissible, without prejudging the merits, the applicant's complaints concerning his criminal conviction for slander;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Michael

O'Boyle

Nicolas

Bratza

Registrar

President