SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 74433/01 prezentată de Cumhur KANSIZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 8 iulie 2004 într-o cameră compusă din domnii Ress președinte Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja Gyulumyan, judecători și grefier de secțiune al dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 noiembrie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, dl Cumhur Kansćz, este un resortisant turc, născut în 1945 și rezident în Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1991, Hotărârea Generală Drumuri ( mai multe drumuri) poate fi rezumată după cum urmează: A se vedea nota de subsol 1. Reclamantul a introdus o acțiune în anulare în fața Tribunalului Administrativ din Ankara, susținând că decizia de expropriere a fost afectată din cauza notificării tardive a deciziei de expropriere (la 7 septembrie) 1993) de către administrație, adică la aproximativ doi ani după începerea operațiunilor de expropriere, precum și plata cu întârziere a plății în avans a taxei de expropriere. Prin hotărârea din 17 iunie 1994, tribunalul a respins cererea reclamantului pe motiv că, în conformitate cu art. 7 din legea de expropriere, notificarea deciziei de expropriere a fost primită de reclamant în termen de doi ani de la începerea operațiunilor de expropriere.
martie 1995. Acțiunea în creștere a dreptului de proprietate al reclamantului a intentat o acțiune în creștere a dreptului de proprietate în fața instanței pendinte din Ankara. La 7 noiembrie 1996, instanța menționată i-a acordat reclamantului o indemnizație suplimentară de 3 477 848 000 de lire turce. Curtea de Casație a pronunțat hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță pe motiv că aceasta din urmă, în momentul în care a luat în considerare valoarea terenului, se abținea de la luarea în considerare a prezenței pe teren a transportului de forță (energetic). Acesta din urmă, printr-o hotărâre din 18 martie 1998, în conformitate cu hotărârea pronunțată de Curtea de Casație, a dispus o nouă evaluare a terenului de către experții care au ajuns la concluzia că nu există niciun efect al prezenței transportului de forță (energie) pe valoarea terenului.
Reclamantul a formulat un recurs împotriva hotărârii din 18 martie 1998 martie 1998, în special din cauza insuficienței sumei la care s-a acordat despăgubiri suplimentare. Curtea de Casație, printr-o hotărâre din 21 septembrie 1998, a respins recursul și a confirmat hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță. În cele din urmă, reclamantul a înaintat o cerere în vederea rectificării hotărârii din 21 septembrie 1998 în fața Curții de Casație, care a respins-o la 17 În decembrie 1998. La 28 iunie 2000, la 18 luni de la hotărârea definitivă, Hotărârea a vărsat o sumă de 11 959 610 000 de lire turcești reclamantului în cadrul unei activități suplimentare de expropriere, însoțită de un interes moratoriu de 30% începând cu 24 septembrie 1993 până la 31 decembrie 1997 și de un interes moratoriu de 50% pentru perioada ulterioară.
Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984 a stabilit dobânda datorată pentru întârzierea plății datoriilor statului la 30 % pe an. După intrarea în vigoare a Legii nr. 4489 pe 1 În ianuarie 2000, când Legea privind dobânzile legale și moratorii a stabilit dobânda datorată pentru întârzierea plății datoriilor statului au fost stabilite la rata anuală de reeșalonare aplicată datoriilor pe termen scurt de Banca Centrală la data de 31 decembrie a anului precedent, și anume o rată de 60% începând cu anul 2000. GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de întârzierea pe care l-a luat statul în plata completărilor de expropriere și a ratelor dobânzilor restante aplicate datoriilor statului, în special aplicarea unei rate de 50 % pentru o perioadă de șase luni în 2000, în timp ce rata legală era de 60% pentru perioada respectivă.
Pe baza acelorași fapte, recurentul invocă încălcarea articolelor 6 și 13 din convenție. Invocând în esență art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de la Reclamantul invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a întârzierii înregistrate de către stat în plata suplimentului pentru expropriere și insuficiența ratei dobânzilor moratorii aplicate datoriilor statului. Pe baza acelorași fapte, recurentul invocă încălcarea articolelor 6 și 13 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură.
Reclamantul se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, prin care se retrag operațiunile de expropriere care au avut loc în 1991 din cauza notificării tardive a deciziei de expropriere și a plății întârziate a operațiunilor de expropriere care au avut loc în 1991. Curtea constată că hotărârea Consiliului de Stat din 14 martie 1995 prin care se confirmă hotărârea pronunțată de tribunalul administrativ din Ankara (care respinge acțiunea în anulare a deciziei în cauză) a fost pronunțată la 14 martie 1995, în timp ce cererea a fost introdusă în fața Curții la 9 noiembrie 2000. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru nerespectarea termenului de șase luni, în conformitate cu art. 35 1 din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului retrași în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 și 13 din Convenție, și referitoare la întârzierea la …
de la requête n o 74433/01 présentée par Cumhur KANSIZ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 8 juillet 2004 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja , M me A. Gyulumyan, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 9 novembre 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Cumhur Kansız, est un ressortissant turc, né en 1945 et résidant à Ankara. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1991, la Direction générale des routes (« la Direction ») expropria un terrain appartenant au requérant, sis à Ankara. La direction lui versa 228 457 500 livres turques au titre de l’indemnité d’expropriation, en contrepartie du terrain exproprié comprenant des arbres ainsi que la maison du requérant. 1. Le recours en annulation de la décision d’expropriation Le requérant introduisit devant le tribunal administratif d’Ankara un recours en annulation de la décision d’expropriation, alléguant que celle-ci était entachée d’illégalité en raison de la notification tardive de la décision d’expropriation (le 7 septembre 1993) par l’administration, soit environ deux ans après le début des opérations d’expropriation, ainsi que le versement tardif de l’indemnité d’expropriation.
Par un jugement du 17 juin 1994, le tribunal rejeta la demande du requérant au motif que, conformément à l’article 7 de la loi d’expropriation, la notification de la décision d’expropriation était parvenue au requérant dans les deux ans à partir du début des opérations de l’expropriation. Partant, l’expropriation était conforme à la loi. Ce jugement fut confirmé par le Conseil d’État le 14 mars 1995. 2. Le recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation Le requérant intenta une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation devant le tribunal de grande instance d’Ankara. Le 7 novembre 1996, ledit tribunal octroya au requérant une indemnité complémentaire de 3 477 848 000 livres turques.
Saisie d’un pourvoi par la Direction, la Cour de cassation cassa le jugement rendu par la juridiction de première instance au motif que cette dernière, lors de l’appréciation de la valeur du terrain, s’était abstenue de prendre en considération la présence sur le terrain du transport de force (énergétique). Elle renvoya l’affaire devant le tribunal de grande instance d’Ankara. Ce dernier, par un jugement du 18 mars 1998, se conformant à l’arrêt rendu par la Cour de cassation, ordonna une nouvelle évaluation du terrain par les experts qui conclurent à l’absence de l’effet de la présence du transport de force (énergétique) sur la valeur du terrain. Le requérant formula un pourvoi contre le jugement du 18 mars 1998, notamment en raison de l’insuffisance du montant de l’indemnité complémentaire octroyée.
La Cour de cassation, par un arrêt du 21 septembre 1998, rejeta le pourvoi et confirma le jugement rendu par le tribunal de première instance. En dernier lieu, le requérant introduisit une demande en rectification de l’arrêt du 21 septembre 1998 devant la Cour de cassation, qui la rejeta le 17 décembre 1998. Le 28 juin 2000, dix-huit mois après la décision judiciaire définitive, la Direction versa une somme de 11 959 610 000 livres turques au requérant au titre de l’indemnité complémentaire d’expropriation, assortie d’un intérêt moratoire de 30 % à compter du 24 septembre 1993 jusqu’au 31 décembre 1997 et d’un intérêt moratoire de 50 % pour la période postérieure. B. Le droit et la pratique internes pertinents Les intérêts dus pour le retard de paiement des dettes de l’État ont été fixés par la loi n o 3095 du 4 décembre 1984 au taux de 30 % l’an.
Ensuite, ce taux a été porté à 50 % par an. Suite à l’entrée en vigueur de la loi n o 4489 le 1 er janvier 2000, amendant la loi sur les intérêts légaux et moratoires, les intérêts dus pour le retard de paiement des dettes de l’État ont été fixés au taux de réescompte annuel appliqué aux dettes à court terme par la Banque centrale le 31 décembre de l’année précédente, à savoir un taux de 60 % à partir de l’année 2000. GRIEFS 1. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint du retard pris par l’État dans le paiement des compléments d’indemnité d’expropriation et de l’insuffisance des taux des intérêts moratoires appliqués aux dettes de l’État, notamment l’application d’un taux de 50 % pour une période de six mois en 2000 alors que le taux légal était de 60 % pour la période concernée.
Se basant sur les mêmes faits, le requérant allègue la violation des articles 6 et 13 de la Convention. 2. Invoquant en substance l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint de l’illégalité de l’expropriation en raison de la notification tardive de la décision d’expropriation et le versement tardif de l’indemnité d’expropriation initiale. EN DROIT 1. Le requérant allègue une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison du retard pris par l’État dans le paiement du complément d’indemnité d’expropriation et l’insuffisance du taux des intérêts moratoires appliqués aux dettes de l’État. Se basant sur les mêmes faits, le requérant allègue la violation des articles 6 et 13 de la Convention.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. 2. Le requérant se plaint aussi d’une violation de l’article 1 du Protocole n o 1, alléguant l’illégalité des opérations d’expropriation ayant lieu en 1991 en raison de la notification tardive de la décision d’expropriation et du versement tardif de l’indemnité d’expropriation initial. La Cour observe que l’arrêt du Conseil d’État confirmant le jugement rendu par le tribunal administratif d’Ankara (rejetant le recours en annulation de la décision d’expropriation du requérant) date du 14 mars 1995, alors que la requête a été introduite devant la Cour le 9 novembre 2000. La requête s’avère donc tardive quant à ce grief au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non respect du délai de six mois conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant tirés de l’article 1 du Protocole n o 1 et des articles 6 et 13 de la Convention, et relatifs au retard de l’Etat dans le paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation et à l’insuffisance du taux des intérêts moratoires ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président