AFFAIRE COLAK c. TURQUIE (n° 1)

AFFAIRE COLAK c. TURQUIE (n° 1) (CtEDO, 2004)

Secțiunea a treia CEOLAK c. TURCIA (n (solicitarea nr. 52898/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 iulie 2004 DEFINIF 15/10/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul în care se soluționează problema culolak c. Turcia (n 1), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič Traja Gyulumyan, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 24 iunie 2004, Hotărârea a fost adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere (n 52898/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care o resortisantă a acestui stat, domnul Lale etolak ( reclamanta a sesizat Curtea la data de 3 august 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Lale queolak a murit la 8 ianuarie 2002. Moștenitorii săi Cu toate acestea, astăzi este necesar să se atribuie această calitate tatălui și mamei sale, fratelui și surorii sale (a se vedea, de exemplu, Dalban c. România [GC], n 2814/95, CEDH 1999 VI). Recurenta este reprezentată de M.E. Ataman, avocat la Istanbul. Guvernul turc ( La 13 februarie 2001, Curtea (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. În iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în conformitate cu art. 29 alineatele (1) și (3) din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA La 4 noiembrie 1994, recurenta a fost arestată de un polițist civil care ar fi văzut, pe drum public, o pancartă în numele unei organizații ilegale, TIKB (Uniunea Comuniștilor Revoluționari din Turcia). Aceaceasta a fost pusă în custodie la sediul secțiunii antiteroriste din cadrul Direcției de Securitate din Istanbul. 10. La 10 noiembrie 1994, reclamanta a refuzat să răspundă la întrebările adresate de polițiști și să semneze procesul-verbal în calitate de pârâtă. 11. La 10 noiembrie 1994, reclamanta a fost mai întâi audiată de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului d Acuzațiile aduse împotriva ei au fost aduse în fața instanței judecătorești, care a dispus arestarea sa provizorie. În fața procurorului și a judecătorului, reclamanta a contestat acuzațiile aduse împotriva ei. 12. La 14 noiembrie 1991, procurorul a acuzat-o pe reclamantă în fața Curții de Securitate a statului, compusă din trei magistrați de carieră, dintre care unul se află sub jurisdicția militară. Reprovocat în special reclamantei că a acordat asistență Secțiunii de Tineret. ) din organizația ilegală menționată anterior, acesta și-a revendicat condamnarea în temeiul art. 169 din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 13. Atunci când a stat pentru prima dată în fața Curții de Securitate a statului, reclamanta a pledat nevinovată 14. Prin hotărârea din 26 iunie 1995, Curtea de Securitate a statului a declarat reclamanta vinovată de faptele care i-au fost reproșate și a condamnat-o la un an de închisoare pentru asistență acordată unei benzi armate în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La o dată nespecificată, aceaceasta a fost eliberată provizoriu. La 25 ianuarie 1996, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea din 26 iunie 1995. 16. La 12 noiembrie 1997, Curtea de Securitate a statului, după ce a examinat cauza, a condamnat-o pe reclamantă la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni pentru acordarea de asistență unei bande armate în temeiul art. 169 din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. În hotărârea sa, aceasta a arătat că persoana acuzată a fost supusă unor acte de propagandă pentru organizarea ilegală a organizației respective, în special prin afișaj neautorizat. Ea a precizat că procesul-verbal al arestării și depoziția unui martor constituiau elemente de probă irefutabile împotriva reclamantei 17. La 10 iunie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 12 noiembrie 1997. 20. reclamanta a fost eliberată după opt luni de încarcerare. II. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). Recurenta susține că instanța de securitate a statului care a fost judecată și condamnată nu constituie un tribunal independent și imparțial, care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Recurenta susține, de asemenea, că procedura în fața Curții de Casație și-a încălcat dreptul de apărare a faptului că nu a putut răspunde la avizul procurorului general care nu i-a fost transmis. Aceasta vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (b) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) are dreptul, printre altele, la (...) de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) asupra admisibilității 23. În primul rând, guvernul invită Curtea să respingă cererea de neobosire a căilor de atac interne în temeiul articolului 35 din Convenție. susține că recurenta nu și-a invocat obiecțiunile întemeiate pe art. 6 din convenție în niciun stadiu al procedurii în fața instanțelor interne. În sprijinul argumentației sale, se face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, Ahmet Sadćk c. Grecia Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-V). 25. Curtea reamintește că a respins o excepție similară în cauza Özel c. Turcia (hotărârea menționată anterior, § 25). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 26. În al doilea rând, guvernul exclude nerespectarea termenului de șase luni. 27. Guvernul susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, Tribunalul susține că Curtea de Casație na . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Guvernul subliniază că cererea a fost formulată la 3 august 1999. În sprijinul argumentării sale, aceasta face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, Irfan Kalan c. Turcia (dec), n 73561/01, 2 octombrie 2001). 28. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (hotărârea menționată mai sus, § 26). Nu există diferențe nesemnificative între situația de fapt și de drept constatată în această cauză și cea din speță, Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară. 29. Prin urmare, Curtea respinge excepția de la guvern. 30. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Cleraklar c. Turcia. , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998 VII) și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că respondența trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanta, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în care se intenționa și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, Comisia putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului s-ar fi lăsat ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate pe bună dreptate îndoielile pe care le are reclamanta cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998, IV, p. 1573, § 72 in fine 33. Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și a condamnat reclamanta, instanța de securitate a statului membru în cauză nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și de imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 36. Având în vedere constatarea de încălcare a dreptului recurentelor de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul Õ (a se vedea, printre altele, descriși , citată anterior, p. 3074, §§ 44-45). II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 37. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială și morală 38. Recurenta susține că a suferit prejudicii materiale și morale pe care le evaluează la 21 120 EUR (EUR) și, respectiv, 60 000 EUR. 39. Guvernul contestă aceste pretenții. 40. În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu ar putea specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă nu ar fi avut loc încălcarea convenției. Prin urmare, nu este necesar să se acorde recurentei o despăgubire în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85). 41. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (cum ar fi, de asemenea, §raklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 42. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de către o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că: în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi să fie rejudecată în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencepel, citată anterior, alineatul 27). 018, 75 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Aceasta furnizează baremul onorariilor pentru barou da . 44. Guvernul contestă aceste pretenții. 45. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea hotărând în echitate, acordă recurentei 2 000 EUR în acest sens. Interese moratoriu 46. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a instanței de siguranță a statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru în care a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, dat fiind că art. 6 din Convenție afirmă că prezenta hotărâre constituie, prin ea însăși, o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral Dovedește că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 15 iulie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE ÇOLAK c. TURQUIE (n

o

1)

(Requête n

o

52898/99)

ARRÊT

STRASBOURG

15 juillet 2004

DÉFINITIF

15/10/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Çolak c. Turquie (n

o

1),

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

K.

Traja

,

M

me

A.

Gyulumyan,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 juin 2004,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

52898/99) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet État, M

me

Lale Çolak («

la requérante »), a saisi la Cour le 3 août 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

M

me

Lale Çolak est décédée le 8 janvier 2002. Ses héritiers – ses père et mère (Dursun Çolak et Sosun Gürbüz) et ses frère et sœur (Yılmaz Çolak et Dilek Çolak) ont fait savoir par une lettre du 5 septembre 2002 qu’ils entendaient poursuivre la requête devant la Cour en leur qualité d’héritiers.

3.

Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler M

me

Lale Çolak « la

requérante

» bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à ses père et mère, frère et soeur (voir, par exemple,

Dalban c.

Roumanie

[GC], n

o

28114/95, CEDH 1999

‑

VI).

4.

La requérante est représentée par M

e

O.E. Ataman, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

5.

Le 13 février 2001, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

6.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

7.

Par une lettre du 29

juillet 2002, Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

8.

La requérante, Lale Çolak, est une ressortissante turque, née en 1973. Lors de l’introduction de la requête, elle était détenue à la prison d’

Ümraniye (Istanbul).

9.

Le 4 novembre 1994, la requérante fut arrêtée par un policier en civil qui l’aurait vue posant, sur la voie publique, une pancarte au nom d’une organisation illégale, le TIKB (Union des communistes révolutionnaires de Turquie). Elle fut placée en garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste au sein de la direction de la sûreté d’Istanbul.

10.

Lors de sa garde à vue, la requérante refusa de répondre aux questions posées par les policiers et de signer le procès-verbal en qualité de prévenue.

11.

Le 10 novembre 1994, la requérante fut d’abord entendue par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’ Istanbul («

le procureur

»- «

la cour de sûreté de l’État

») puis traduite devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire. Devant le procureur ainsi que le juge, la requérante contesta les accusations portées contre elle.

12.

Le 14 novembre 1991, le procureur mit la requérante en accusation devant la cour de sûreté de l’État, composée de trois magistrats de carrière, dont l’un relevant de la magistrature militaire. Reprochant notamment à la requérante d’avoir porté assistance à la section de jeunesse «

Les Jeunes Communards

» (

«

Genç Komünarlar

»

) de l’organisation illégale susmentionnée, il requit sa condamnation en vertu des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme.

13.

Lorsqu’elle comparut pour la première fois devant la cour de sûreté de l’État, la requérante plaida non coupable.

14.

Par un arrêt du 26 juin 1995, la cour de sûreté de l’État déclara la requérante coupable des faits qui lui avaient été reprochés et la condamna

à un an d’emprisonnement pour assistance à une bande armée en vertu de l’article 7 § 2 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme. A une date non précisée, elle fut remise en liberté provisoire.

15.

Le 25 janvier 1996, la Cour de cassation cassa l’arrêt du 26

juin

1995.

16.

Le 12 novembre 1997, la cour de sûreté de l’État, après avoir réexaminé l’affaire, condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois pour avoir porté assistance à une bande armée en vertu des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme. Dans son arrêt, elle releva que l’accusée s’était livrée à des actes de propagande pour l’organisation illégale susmentionnée, notamment par voie d’affichage non autorisée. Elle précisa que le procès-verbal d’arrestation et la déposition d’un témoin constituaient des éléments de preuve irréfutables à l’encontre de la requérante.

17.

La requérante forma un pourvoi en cassation.

18.

Le conseil de la requérante prit connaissance de l’avis du procureur général sur le pourvoi en question lors de l’audience publique tenue dans cette affaire devant la Cour de cassation.

19.

Le 10 juin 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt du 12

novembre 1997.

20.

La requérante fut relâchée après huit mois d’incarcération.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

21.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie (

n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

22.

La requérante allègue que la cour de sûreté de l’État qui l’a jugée et condamnée ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire en son sein.

La requérante soutient, également, que la procédure devant la Cour de cassation a méconnu son droit de la défense du fait qu’elle n’a pas pu répondre à l’avis du procureur général qui ne lui a pas été transmis.

Elle y voit une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

23.

Le Gouvernement soulève deux exceptions.

24.

En premier lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes en vertu de l’article 35

de la Convention. A cet égard,

il soutient que la requérante n’a invoqué ses griefs tirés de l’article 6 de la Convention à aucun stade de la procédure devant les juridictions internes. A l’appui de son argumentation, il fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,

Ahmet Sadık

c. Grèce

,

arrêt du 15 novembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-V).

25.

La Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire

Özel

c. Turquie

(arrêt précité, § 25). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l’exception du Gouvernement.

26.

En second lieu, le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois.

27.

Le Gouvernement fait valoir que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’État, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il soutient que la Cour de cassation n’était nullement habilitée à se prononcer sur ce grief, et, de ce fait, le pourvoi ne constituait pas un recours interne efficace pour remédier à la situation dénoncée. Il en conclut que la requérante aurait dû introduire sa requête dans les six mois à partir de l’arrêt de la cour de sûreté de l’État, à savoir le

12

novembre 1997. Or, le

Gouvernement souligne que la requête a été introduite le 3 août 1999. A l’appui de son argumentation, il fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,

Irfan Kalan c. Turquie

(déc), n

o

73561/01, 2 octobre 2001).

28.

La Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire

Özdemir c. Turquie

(arrêt précité, § 26). Aucune différence n’existant entre la situation de fait et de droit constatée dans cette affaire et celle de l’espèce, la Cour n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion.

29.

Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement.

30.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998

‑

VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’État

31.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6

§

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

32.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que la requérante, qui répondait devant une cour de sûreté de l’État d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, elle pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’État se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par la requérante quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

33.

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné la requérante, la cour de sûreté de l’État d’Istanbul n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.

2.

Sur l’équité de la procédure pénale

34.

Le Gouvernement conteste l’existence d’une violation.

35.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

36.

Eu égard au constat de violation du droit des requérantes à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

, précité, p.

3074, §§ 44-45).

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

37.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

38.

La requérante allègue avoir subi des préjudices matériel et moral qu’elle évalue respectivement à 21 120 euros (EUR) et 60

000 EUR.

39.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

40.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’État aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder à la requérante une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

41.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

42.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

43.

La requérante demandent également 7

018, 75 EUR

pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Elle fournit le barème des honoraires du barreau d’Istanbul.

44.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

45.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour statuant en équité, accorde à la requérante 2

000 EUR à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

46.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’État d’Istanbul

;

3.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner l’autre grief tiré de l’article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

’

État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 juillet 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président