CASE OF AKSAC v. TURKEY

CAUZA TERZĂ A SECȚIUNII DE AKSAÇ v. TURKEY (Declarare nr. 41956/98) HOTĂRÂREA Strasburg 15 iulie 2004 FINAL 15/10/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Aksaç v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca Camera compusă din: Președintele Ress Cabral Barreto Caflisch Türmen Hedigan Doamna Tsatsa-Nikolovska Traja, judecători și grefierul secțiunii Berger, deliberat în privat la 15 ianuarie și 24 iunie 2004, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată în ultima dată menționată: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 41956/98) împotriva Republicii Turciei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 41956/98) de către un național turc, dl Yavuz Aksaç (nr. „reclamantul”), la 6 ianuarie 1998. Reclamantul, care a fost acordată asistență juridică, a fost reprezentat de dl H. Erdoğan și dl L. Kanat, avocați care practică în Ankara. Guvernul turc („Guvernul”) nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața instituțiilor Convenției. Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că i s-a refuzat o ședință echitabilă din cauza prezenței unui judecător militar de pe banca Curții de Securitate de Stat din Ankara care l-a judecat și l-a condamnat. În plus, el s-a plâns în temeiul articolului 6 § 3 litera (b) că opinia scrisă a procurorului principal de la Curtea de Casație nu a fost niciodată servită pe el, privand-l astfel de posibilitatea de a-și prezenta contraargumentele, susținând în cele din urmă că el a fost condamnat doar din cauza asociației sale cu o revistă de stânga, în încălcarea drepturilor sale în temeiul articolelor 9 și 10. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată Curții a doua secțiune (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primului capitol (art. 52 § 1). Prin hotărârea din 15 ianuarie 2004, Curtea a declarat că cererea este parțial admisibilă, menținând plângerile reclamantei cu privire la dreptul său la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial, precum și dreptul său de a avea timp și facilități adecvate pentru pregătirea apărării sale și de a declara restul cererii inadmisibil. Reclamantul și Guvernul au depus observații cu privire la fondul (art. 59 § 1). La 24 mai 2004, cazul a fost atribuit celui de-al treilea secțiune a Curții. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI 10. Reclamantul s-a născut în 1971 și trăiește în Ankara. 11. La 23 martie 1995, reclamantul a fost arestat și plasat în custodie de poliție de către ofițeri de poliție din Hotărârea de Securitate din Ankara. A fost acuzat de ajutor și apărare a unei organizații ilegale, DHKP-C (Partiul Popular Revoluționar de Eliberare-Front). 12. La 6 aprilie 1995, procurorul public atașat Curtea de Securitate de Stat din Ankara a depus o acuzație în favoarea acesteia, în conformitate cu articolele 168 § 2 și 169 din Codul Penal și cu art. 5 din Legea privind prevenirea terorismului, aderând la o organizație ilegală. 13. La 10 aprilie 1996, Curtea de Securitate de Stat din Ankara a constatat că reclamantul a fost vinovat de ajutor și a acuzat o organizație ilegală, DHKP-C, și l-a condamnat la trei ani și nouă luni de închisoare și l-a interzis de la serviciul public timp de trei ani. 14. Reclamantul a apelat. La 11 iunie 1997, procurorul principal al Curții de Casație și-a prezentat avizul scris (tebliğname) la 10 iulie 1997, Curtea de casă a respins recursul reclamantului susținând hotărârea Tribunalului de Securitate din Ankara. II. HOTĂRÂREA INTERNAȚIONALĂ PRIVIND HOTĂRÂREA ȘI PRACȚIA INTERNAȚIONALĂ , în timpul materialului , se poate găsi în Incal c. Turcia , hotărârea din 9 iunie 1998, Raporturi de hotărâri și decizii 1998-IV , Çıraklar c. Turcia , hotărârea din 28 octombrie 1998, Rapoarte 1998 VII , Özel c. Turcia , nr. 42739/98 , 7 noiembrie 2002, și Gençel c. Turcia , nr. 53431/99 , 23 octombrie 2003. ARTICOLUL 6 ALEGAT AL CONVENȚIEI 17. Reclamantul se plânge în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție că a fost refuzat o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial, având în vedere prezența judecătorului militar de la tribunalul de securitate de stat din Ankara care l-a judecat și l-a condamnat. El se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 3 litera (b) că observarea scrisă a procurorului principal la Curtea de Casație cu privire la meritul recursului său nu a fost acordată. 18. În ceea ce privește plângerea reclamantului cu privire la componența Curții de Securitate de Stat din Ankara, Curtea constată că a examinat în trecut plângeri similare și a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 (a se vedea, printre multe alte autorități, Özel, citate mai sus, §§ 33-34 și Özdemir v. Turcia , nr. 59659/00, §§ 35-36, 6 februarie 2003). 19. Curtea nu vede nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul instantaneu. Este rezonabil ca reclamantul care a fost judecat într-o Curte de Securitate de Stat pentru aderarea la o organizație ilegală să fi fost îngrijorat că ar fi fost judecat de o bancă care include un ofițer regulat al armatei și membru al Serviciului Legal Militar. Din acest motiv, el ar putea să se temă legitim că Curtea de Securitate de Stat din Ankara s-ar putea permite să fie influențată în mod necorespunzător de considerații care nu au nimic de-a face cu natura cazului. Cu alte cuvinte, temerile reclamantului cu privire la lipsa de independență și imparțialitate a Curții de Securitate de Stat pot fi considerate drept justificate obiectiv (a se vedea Incal, citat mai sus, p. 1573, § 72 în amendă) 20. Prin urmare, Curtea concluzionează că s-a încălcat art. 6 § 1. 21. având în vedere concluzia că dreptul reclamantului la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial a fost încălcat, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 3 litera (b) (a se vedea Çıraklar , citat mai sus, § 45). APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat un total de 20.000 de euro (EUR) pentru prejudiciu material și moral. 24. Guvernul a contestat cererea reclamantului, susținând că sumele reclamate sunt excesive și nejustificate. 25. În ceea ce privește problema prejudiciilor pecuniare, Curtea consideră, în primul rând, că nu poate specula în ceea ce privește rezultatul procedurii în fața Curții de Securitate de Stat dacă nu s-a produs încălcarea Convenției (a se vedea Findlay c. Regatul Unit , hotărârea din 25 februarie 1997, Raporturi În plus, afirmația reclamantului în ceea ce privește prejudiciile materiale nu a fost justificată de niciun element de probă. Prin urmare, aceasta nu aduce nicio atribuire sub acest cap. 26. În ceea ce privește prejudiciile morale, Curtea consideră că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o compensare suficientă pentru orice prejudiciu moral suferite de reclamant (a se vedea Çıraklar, citat mai sus). § 49). 27. În cazul în care Curtea constată că un reclamant a fost condamnat de un tribunal care nu este independent și imparțial în sensul articolului 1, consideră că, în principiu, cea mai adecvată formă de ajutor ar fi asigurarea că reclamantul este acordat în timp util un proces de redresare de către un tribunal independent și imparțial (a se vedea Gençel, citat mai sus, § 27). Costuri și cheltuieli 28. Reclamantul a solicitat un total de 5,500 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii în fața autorităților naționale și în fața instituțiilor din Strasbourg. 29. Guvernul a contestat cererea reclamantului, susținând că reclamația privind costurile și cheltuielile nu a fost documentată în mod corespunzător. 30. Curtea va face o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea Sawicka c. Polonia, nr. 37645/97, § 54, 1 octombrie 2002). 31. Elaborarea propriei estimări bazate pe informațiile disponibile și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa (a se vedea, printre altele autoritățile, Uzunhasanoğlu c. Turcia, nr. 35070/97, § 33, 20 aprilie 2004), Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului 3,000 EUR sub acest cap, mai puțin suma de 630 EUR primită în asistență juridică din partea Consiliului Europei. Dobânzile implicite 32. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. În ceea ce privește aceste motive, Curtea susține în mod neobișnuit că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește plângerea privind independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat din Ankara; susține că nu este necesar să se ia în considerare plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 3 litera (b) din Convenție; că constatarea unei încălcări constituie în sine o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de solicitant; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3000 EUR (3 mii de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, mai puțin 630 EUR (sex sute treizeci de euro) acordate prin intermediul ajutorului juridic, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 15 iulie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Președintele grefierului

THIRD SECTION

CASE OF AKSAÇ v. TURKEY

(Application no. 41956/98)

JUDGMENT

STRASBOURG

15 July 2004

FINAL

15/10/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Aksaç v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a

Chamber composed of:

Mr

G.

Ress

,

President

,

Mr

I.

Cabral Barreto

,

Mr

L.

Caflisch

,

Mr

R.

Türmen

,

Mr

J.

Hedigan

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

K.

Traja,

judges

,

and Mr

V.

Berger

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 15 January and 24 June 2004,

Delivers the following judgment, which was adopted on the last

‑

mentioned date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 41956/98) against the Republic of Turkey lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Yavuz Aksaç (“the

applicant”), on 6 January 1998.

2.

The applicant, who had been granted legal aid, was represented by Mr

H. Erdoğan and Mr L. Kanat, lawyers practising in Ankara. The Turkish Government (“the Government”) did not designate an Agent for the purposes of the proceedings before the Convention institutions.

3.

The applicant alleged under Article 6 § 1 of the Convention that he had been denied a fair hearing on account of the presence of a military judge on the bench of the Ankara State Security Court which tried and convicted him. He further complained under Article 6 § 3 (b) that the written opinion of the chief public prosecutor at the Court of Cassation had never been served on him, thus depriving him of the opportunity to put forward his counter-arguments. He finally contended that he had been convicted merely on account of his association with a left-wing magazine, in violation of his rights under Articles 9 and 10.

4.

The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).

5.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1.

6.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section (Rule 52 § 1).

7.

By a decision of 15 January 2004 the Court declared the application partly admissible. It retained the applicant’s complaints concerning his right to a fair hearing by an independent and impartial tribunal and his right to have adequate time and facilities for the preparation of his defence and declared the remainder of the application inadmissible.

8.

The applicant and the Government each filed observations on the merits (Rule 59 § 1).

9.

On 24 May 2004 the case was assigned to the Third Section of the Court.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

10.

The applicant was born in 1971 and lives in Ankara.

11.

On 23 March 1995 the applicant was arrested and placed in police custody by police officers from the Ankara Security Directorate. He was accused of aiding and abetting an illegal organisation, the DHKP-C (Revolutionary People’s Liberation Party-Front).

12.

On 6 April 1995 the public prosecutor attached to the Ankara State Security Court filed an indictment with the latter charging the applicant, under Articles 168 § 2 and 169 of the Criminal Code and Article 5 of the Prevention of Terrorism Act, with membership of an illegal organisation.

13.

On 10 April 1996 the Ankara State Security Court found the applicant guilty of aiding and abetting an illegal organisation, the DHKP-C, and sentenced him to three years and nine months’ imprisonment and debarred him from public service for three years.

14.

The applicant appealed. On 11 June 1997 the chief public prosecutor at the Court of Cassation submitted his written opinion

(tebliğname)

on the merits of the appeal to the Court of Cassation. The chief public prosecutor proposed that the first instance court’s judgment be upheld. The written opinion of the chief public prosecutor was read out during the hearing before the Court of Cassation.

15.

On 10 July 1997 the Court of Cassation dismissed the applicant’s appeal upholding the Ankara State Security Court’s judgment.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

16.

The relevant domestic law at the material time may be found in

Incal

v. Turkey

, judgment of 9 June 1998,

Reports of Judgments and Decisions

1998-IV;

Çıraklar v. Turkey

, judgment of 28 October 1998,

Reports

1998

‑

VII;

Özel v. Turkey

, no. 42739/98, 7 November 2002, and

Gençel v.

Turkey

, no. 53431/99, 23 October 2003.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION

17.

The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention that he was denied a fair hearing by an independent and impartial tribunal on account of the presence of the military judge on the bench of the Ankara State Security Court which tried and convicted him. He further complains under Article 6 § 3 (b) that the written observation of the chief public prosecutor at the Court of Cassation on the merits of his appeal was not served on him.

18.

As to the applicant’s complaint concerning the composition of the Ankara State Security Court, the Court notes that it has examined similar grievances in the past and has found a violation of Article 6 § 1 (see, among many other authorities,

Özel

, cited above, §§ 33-34, and

Özdemir v. Turkey

, no. 59659/00, §§ 35-36, 6 February 2003).

19.

The Court sees no reason to reach a different conclusion in the instant case. It is reasonable that the applicant who was prosecuted in a State Security Court for membership of an illegal organisation should have been apprehensive about being tried by a bench which included a regular army officer and member of the Military Legal Service. On that account, he could legitimately fear that the Ankara State Security Court might allow itself to be unduly influenced by considerations which had nothing to do with the nature of the case. In other words, the applicant’s fears as to the State Security Court’s lack of independence and impartiality can be regarded as objectively justified (see

Incal,

cited above, p. 1573, § 72

in fine)

.

20.

Accordingly, the Court concludes that there has been a violation of Article 6 § 1.

21.

Having regard to its finding that the applicant’s right to fair hearing by an independent and impartial tribunal has been infringed, the Court considers that it is unnecessary to examine the applicant’s complaint under Article 6 § 3 (b) (see

Çıraklar

, cited above, § 45).

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

22.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

23.

The applicant claimed a total of 20,000 euros (EUR) for pecuniary and non-pecuniary damage.

24.

The Government contested the applicant’s claim. They maintained that the sums claimed were excessive and unjustified.

25.

Regarding the question of pecuniary damage, the Court considers in the first place that it cannot speculate as to what the outcome of the proceedings before the State Security Court might have been had the violation of the Convention not occurred (see

Findlay v. the United Kingdom

, judgment of 25 February 1997,

Reports

1997-I, § 85). Moreover, the applicant’s claim in respect of pecuniary damage has not been substantiated by any evidence whatsoever. It therefore makes no award under this head.

26.

With regard to non-pecuniary damage, the Court considers that the finding of a violation constitutes in itself sufficient compensation for any non-pecuniary damage suffered by the applicant (see

Çıraklar,

cited above

,

27.

Where the Court finds that an applicant has been convicted by a tribunal which is not independent and impartial within the meaning of Article

6

§

1, it considers that, in principle, the most appropriate form of relief would be to ensure that the applicant is granted in due course a retrial by an independent and impartial tribunal (see

Gençel

, cited above, § 27).

B.

Costs and expenses

28.

The applicant claimed a total of EUR 5,500 for costs and expenses incurred in the proceedings before the domestic authorities and before the Strasbourg institutions.

29.

The Government contested the applicant’s claim. They submitted that the claim in respect of costs and expenses had not been duly documented.

30.

The Court will make an award in respect of costs and expenses in so far as these were actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum (see

Sawicka v. Poland,

no. 37645/97, § 54, 1 October 2002).

31.

Making its own estimate based on the information available and having regard to the criteria laid down in its case-law (see, among other authorities,

Uzunhasanoğlu v. Turkey,

no. 35070/97, § 33, 20 April 2004), the Court considers it reasonable to award the applicant EUR 3,000 under this head less the sum of EUR 630 received in legal aid from the Council of Europe.

C.

Default interest

32.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article

6 § 1 of the Convention as regards the complaint relating to the independence and impartiality of the Ankara State Security Court;

2.

Holds

that it is not necessary to consider the applicant’s complaint under Article 6 § 3 (b) of the Convention;

3.

Holds

that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicant;

4.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, EUR 3,000 (three thousand euros) in respect of costs and expenses, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, less EUR 630 (six hundred thirty euros) granted by way of legal aid, plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

5.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 15 July 2004, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Registrar

President