CASE OF CROITORU v. MOLDOVA - [Romanian Translation]

Prevederile relevante ale Codului de Procedură Civilă, în vigoare la acel moment, statuau:

Reclamanta a pretins faptul că dreptul de a i se recunoaște drepturile civile de către o instanță judecătorească a fost încălcat de către autoritățile statale prin faptul că nu a fost executată hotărârea judecătorească definitivă din 30 octombrie 2000. Ea și-a întemeiat reclamațiile pe articolul 6 para. 1 al Convenției, care prevede următoarele:

În continuare, reclamanta a pretins faptul că datorită neexecutării hotărârii judecătorești, pronunțate în favoarea ei, reclamanta nu a putut folosi bunurile aflate în proprietatea ei, și astfel dreptul său la protecția proprietății conform prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției a fost violat. Articolul 1 al Protocolului 1 al Convenției prevede următoarele:

Curtea consideră că încălcările invocate de către reclamantă, fondate pe prevederile articolului 6 al Convenției și art. al Protocolului 1 al Convenției, implică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase și determinarea cărora ar trebui să depindă de examinarea fondului și nu au fost stabilite alte motive pentru declararea lor ca fiind inadmisibile. Prin urmare, Curtea a declarat această cerere ca fiind admisibilă. Curtea se va pronunța și asupra fondului acestei cereri, în conformitate cu decizia sa de aplicare a articolului 29 para.3 al Convenției (vezi para. 4 de mai sus).

Reclamanta și-a susținut poziția conform căreia neexecutarea hotărârii judecătorești definitive din 30 octombrie 2000 a constituit o încălcare a articolului 6 al. 1 al Convenției. Guvernul Republicii Moldova nu a negat acest fapt.

Curtea subliniază că articolulul 6 para. 1 al Convenției asigură tuturor, dreptul de a prezenta în fața unei instanțe judecătorești orice plângere referitoare la drepturile și obligațiile sale civile, acest drept incluzând dreptul de a se adresa unei instanțe judecătorești, drept din care rezultă dreptul de acces la o instanță, un aspect al căruia este și dreptul de a demara în fața unei instanțe proceduri legale în probleme de ordin civil. Totuși, acest drept ar fi iluzoriu, dacă sistemul legal național al unui Stat Contractant ar permite, ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie, să rămână neexecutată în detrimentul unei părți. Ar fi de neconceput ca articolul 6 para. 1 al Convenției să descrie detaliat garanțiile de procedură oferite părților aflate în litigiu -proceduri care sunt echitabile, publice și prompte - fără a asigura executarea hotărârilor judecătorești; a interpreta prevederile articolul 6 para.1 ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanță judecătorească și îndeplinirea procedurilor legale, fără asigurarea executării hotărârii judecătorești ar duce la situații incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statul Contractant s-a obligat să le respecte prin ratificarea Convenției. Executarea unei hotărâri judecătorești pronunțată de o instanță judecătorească, trebuie privită ca o parte integrală a unui proces conform prevederilor articolului 6 al Convenției

Unei autorități statale nu i se permite să invoce în calitate de scuză lipsa de fonduri pentru a nu executa o hotărâre judecătorească. Prin urmare, o întârziere în executarea unei hotărâri judecătorești ar putea fi justificată doar de anumite circumstanțe. Dar această întârziere nu trebuie să fie astfel încât să atingă însăși esența dreptului garantat de articolul 6 para.1 al Convenției (vezi

Curtea subliniază faptul că hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea reclamantei, nu a fost executată pentru o perioada de doi ani și jumătate (doar după ce, la 4 februarie 2003, cererea a fost comunicată Guvernului Republicii Moldova de către Curte).

Prin faptul că pe parcursul a doi ani și jumătate nu au fost întreprinse măsurile necesare pentru executarea hotărârii judecătorești definitive în acest caz, autoritățile din Republica Moldova au încălcat prevederile articolului 6 para.1 al Convenției.

Corespunzător, a existat o încălcare a articolului 6 para. 1 al Convenției.

Reclamanta și-a susținut poziția conform căreia neexecutarea hotărârii judecătorești definitive din 30 octombrie 2000 a constituit o încălcare a dreptului său garantat de prevederile articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției. Guvernul Republicii Moldova nu a negat acest fapt.

Curtea subliniază că o revendicare poate constitui un bun în virtutea articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției, dacă este stabilită suficient pentru a fi executată (vezi hotărârea

Curtea menționează faptul că reclamanta avea revendicări care urmau să fie executate așa cum prevedea hotărârea judecătorească din 30 octombrie 2000. Rezultă că imposibilitatea reclamantei de a obține executarea hotărârii până la 22 aprilie 2003, a constituit o imixtiune în dreptul său de a dispune de bunurile aflate în proprietate, așa precum prevede prima propoziție a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției.

Neexecutarea hotărârii judecătorești definitive, de către autoritățile naționale a privat reclamanta de dreptul său legitim de a i se achita compensațiile și de a dispune de banii săi. Guvernul Republicii Moldova nu a prezentat nici o justificare pentru această imixtiune și Curtea consideră că lipsa de fonduri nu poate justifica o asemenea omisiune (vezi

Corespunzător, a avut loc o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției.

Articolul 41 al Convenției prevede:

În rezultatul neexecutării hotărârii judecătorești, de către autorități, reclamanta a pretins în calitate de prejudiciu material suma de 98,36 de EURO. Ea a pretins faptul că, această sumă a rezultat în urma devalorizării sumei bănești pe care urma să o primească, datorită ratei înalte a inflației în perioada 2000 și 2003, la momentul executării hotărârii judecătorești.

Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă și a lăsat la discreția Curții stabilirea cuantumului prejudiciul material.

Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătorești din 30 octombrie 2000 și al devalorizării sumei de bani pe care urma să o primească ca urmare a ratei înalte a inflației. Prin urmare, Curtea acordă reclamantei suma de 98,36 EURO în calitate de prejudiciu material plus orice taxă ce urmează a fi încasată.

În rezultatul neexecutării hotărârii judecătorești de către autorități, reclamanta a pretins suma de 4 000 EURO pentru prejudiciul moral suferit.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de către reclamantă, considerând-o excesivă în lumina jurisprudenței Curții Europene. Guvernul a exprimat opinia conform căreia în anumite cazuri, simplul fapt al constatării unei violări a Convenției, a fost considerată satisfacție echitabilă. Guvernul a citat cazul

La stabilirea acordării prejudiciului moral suferit, Curtea ia în considerație următorii factori: vârsta reclamanților, venitul personal, durata procedurii de executare a hotărârilor judecătorești și alte aspecte relevante.

Curtea consideră faptul că reclamanta a suferit o stare de stres și frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătorești, și datorită stării precare a sănătății, la fel ca și, a soțului dumneaei (care este invalid de grupa întâi), precum și, faptul că unicul ei venit – pensia lunară – a fost de patru ori mai mică decât suma care urma să fie achitată ca urmare a executării hotărârii judecătorești. Curtea acordă reclamantei suma de 800 EURO în calitate de prejudiciu moral, plus orice taxă care urmează a fi încasată.

Reclamanta a mai pretins suma de 56,64 EURO pentru taxe reprezentare precum și, pentru alte cheltuieli relevante. Dumneaei a prezentat o listă de cheltuieli care includea numărul de ore lucrate asupra cazului său de către reprezentatul ei. Dumneaei a mai cerut și o compensație pentru traducerea observațiilor sale prezentate Curții (5 pagini a câte 2.5 EURO fiecare). Costurile totale și cheltuielile pretinse se ridică astfel la suma de 69.14 EURO.

Guvernul nu a fost de acord cu sumele reclamate, declarând că sunt excesive și că reclamanta nu a reușit să dovedească pretinsele costuri de reprezentare și celelalte cheltuieli. La fel, a fost disputată și introducerea în suma compensației reclamate a cheltuielilor de traducere.

Curtea notează faptul că, pentru ca costurile și cheltuielile să fie incluse în suma acordată în conformitate cu articolului 41, trebuie să fie stabilit faptul că ele au fost reale și necesare și au avut un cuantum rezonabil (vedeți, de exemplu,

În conformitate cu Regula 60 para.2 a Regulamentului Curții, trebuie prezentată Curții o listă detaliată a tuturor cheltuielilor, lipsa căreia poate avea drept consecință respingerea revendicărilor în totalitate sau în parte de către Cameră.

În cazul de față, Curtea notează faptul că, luând în considerație lista detaliată a cheltuielilor care a fost prezentată împreună cu lipsa relativă de complexitate a cazului și faptul că costurile revendicate trebuie să fie rezonabile, acordă reclamantei la acest capitol suma de 69.14 EURO, plus orice taxă care urmează a fi încasată.

Curtea consideră potrivit că penalitatea să fie bazată pe rata minimă a dobânzii înregistrată la Bănca Centrală Europeană, la care să se adune trei procente.