CASE OF CROITORU v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

La originea cauzei se află cererea (nr. 18882/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dna Iulia Croitoru („reclamantul”), la 14 martie 2002.

Reclamantul a fost reprezentat de către dna L. Iabangi, care a acționat în numele „Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova”, o organizație non-guvernamentală cu sediul în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.

Reclamantul a pretins în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenției că, din cauza neexecutării hotărârii din 30 octombrie 2000, dreptul său ca o instanță să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil a fost încălcat și că el nu a putut beneficia de bunurile sale, fiind încălcat astfel dreptul său la protecția proprietății, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost repartizată Secțiunii a Patra. La 4 februarie 2003, o Cameră din cadrul acelei Secțiuni a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenției, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea sa.

Reclamantul, dna Iulia Croitoru, este cetățean al Republicii Moldova, care s-a născut în 1938 și locuiește în Chișinău.

În 2000, el a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Finanțelor la Judecătoria Sectorului Rîșcani. Reclamantul a solicitat compensații în legătură cu depozitele părinților săi la Banca de Economii în baza unei hotărâri a Parlamentului din 29 iulie 1994 de indexare a depozitelor cetățenilor de la Banca de Economii ca compensație pentru pierderile cauzate de inflație.

La 30 octombrie 2000, Judecătoria Sectorului Rîșcani i-a acordat reclamantului compensații în valoare de 2,940 lei moldovenești (MDL) (echivalentul a 287.51 euro (EUR) la acea dată). Această hotărâre nu a fost contestată cu apel și a devenit irevocabilă. În aceeași zi, instanța a eliberat un titlu executor și l-a transmis Trezoreriei de Stat spre executare. Totuși, executarea a fost refuzată, datorită lipsei de fonduri în contul Ministerului Finanțelor.

Pe parcursul anului 2001, reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârii către Judecătoria Sectorului Rîșcani și Ministerului Justiției. Printr-o scrisoare din 26 ianuarie 2001, ministerul a cerut judecătoriei să execute hotărârea și să informeze reclamantul despre rezultatul procedurilor de executare. Printr-o scrisoare din 26 martie 2001, Președintele Judecătoriei Sectorului Rîșcani a informat reclamantul că titlul executor eliberat în baza hotărârii sale din 30 octombrie 2000 a fost transmis Ministerului Finanțelor spre executare. La 9 februarie 2001, viceministrul Finanțelor l-a informat pe președintele judecătoriei că hotărârea nu putea fi executată, deoarece în bugetul de stat anual nu au fost prevăzute fonduri pentru executarea hotărârilor.

Hotărârea din 30 octombrie 2000 a fost executată la 22 aprilie 2003, după comunicarea prezentei cereri Guvernului de către Curte, la 4 februarie 2003.

Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acel moment, erau următoarele:

Reclamantul pretinde că dreptul său ca o instanță să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil a fost încălcat ca urmare a neexecutării de către autorități a hotărârii din 30 octombrie 2000. El s-a bazat pe articolul 6 § 1 al Convenției care, în partea sa relevantă, prevede:

În continuare, reclamantul a pretins că din cauza neexecutării hotărârii, el nu a putut beneficia de bunurile sale, astfel, dreptul său la protecția proprietății, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție prevede următoarele:

Curtea consideră că pretențiile reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 și articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, și că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenții admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenției (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenții.

Reclamantul a susținut că neexecutarea de către autorități a hotărârii din 30 octombrie 2000 a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenției. Guvernul nu a contestat acest lucru.

Curtea reiterează că articolul 6 § 1 asigură oricărei persoane dreptul de a înainta orice pretenție cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil în fața unei instanțe judecătorești sau tribunal; în acest fel el cuprinde „dreptul la o instanță”, un aspect al căruia este dreptul de acces, adică dreptul de a institui proceduri în fața instanțelor judecătorești în litigii civile. Totuși, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul de drept al unui Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească irevocabilă și obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părți. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale oferite părților aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice și prompte – fără a proteja executarea hotărârilor judecătorești; a interpreta articolul 6 ca referindu-se în exclusivitate la accesul la o instanță și îndeplinirea procedurilor ar putea duce la situații incompatibile cu principiul preeminenței dreptului, pe care Statele Contractante și-au asumat angajamentul să-l respecte atunci când au ratificat Convenția. Executarea unei hotărâri pronunțate de orice instanță trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea

O autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri. Firește, o întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată de circumstanțe speciale. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esența dreptului protejat conform articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea

Curtea notează că hotărârea favorabilă reclamantului a rămas neexecutată pe parcursul unei perioade de doi ani și jumătate (după ce cauza a fost comunicată Guvernului de către Curte, la 4 februarie 2003).

Prin omisiunea timp de doi ani și jumătate de a lua măsurile necesare pentru a executa hotărârea irevocabilă în această cauză, autoritățile moldovenești au privat prevederile articolului 6 § 1 al Convenției de toate efectele benefice.

Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamantul a susținut că neexecutarea de către autorități a hotărârii din 30 octombrie 2000 a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Guvernul nu a contestat acest lucru.

Curtea reiterează că o „pretenție” poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea

Curtea notează că reclamantul a avut pretenții executorii care au rezultat din hotărârea din 30 octombrie 2000. Prin urmare, rezultă că imposibilitatea reclamantului de a obține executarea hotărârii până la 22 aprilie 2003 a constituit o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor sale, așa cum este prevăzut în prima propoziție a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Prin neexecutarea hotărârii irevocabile, autoritățile naționale au împiedicat reclamantul să i se plătească compensațiile și să beneficieze de banii săi. Guvernul nu a prezentat nicio justificare pentru această ingerință, iar Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea,

Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Reclamantul a solicitat EUR 98.36 cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al neexecutării de către autorități a hotărârii. El a susținut că această sumă a rezultat din devalorizarea sumei de bani acordată, datorită ratei înalte a inflației între 2000 și 2003, când hotărârea a fost executată.

Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă și a lăsat aprecierea prejudiciului material la discreția Curții.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârii din 30 octombrie 2000 și devalorizării sumei de bani neacordate, datorită ratei înalte a devalorizării valutei naționale. Ea acordă reclamantului EUR 98.36 cu acest titlu, plus orice taxă care poate fi percepută.

Reclamantul a mai solicitat EUR 4,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al neexecutării de către autorități a hotărârii.

Guvernul a contestat pretenția sa, susținând că ea este excesivă în lumina jurisprudenței Curții. El a declarat că în unele cauze simpla constatare de către Curte a unei violări a fost considerată ca o satisfacție echitabilă suficientă și că, în orice caz, în cauza

Atunci când acordă o sumă de bani cu titlu de prejudiciu moral, Curtea ia în considerație asemenea factori precum vârsta reclamantului, venitul său personal, perioada pe parcursul căreia hotărârea nu a fost executată și alte aspecte relevante.

Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un anumit stres și frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii, mai ales având în vedere starea precară a sănătății sale și a soțului său (a fost recunoscut invalid de „grupa I”) și faptul că unicul său venit – pensia lunară de stat - era de patru ori mai mic decât suma prevăzută în hotărârea neexecutată. Ea acordă reclamantului EUR 800 cu acest titlu, plus orice taxă care poate fi percepută.

Reclamantul a pretins rambursarea sumei de EUR 56.64 pentru onorariile avocatului și alte cheltuieli relevante. El a prezentat o divizare a acestor costuri, incluzând numărul de ore lucrate de reprezentantul său legal la cauza sa. De asemenea, el a cerut compensații pentru traducerea observațiilor sale transmise Curții (5 pagini a câte EUR 2.5 pentru fiecare pagină). Costurile și cheltuielile totale pretinse au constituit, astfel, EUR 69.14.

Guvernul nu a fost de acord cu această pretenție, declarând că este excesivă și că reclamantul nu a dovedit pretinsele costuri și cheltuieli legale. De asemenea, el a contestat includerea cheltuielilor de traducere în compensațiile solicitate.

Curtea reamintește că pentru ca costurile și cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenției, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare și rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu,

În conformitate cu articolul 60 § 2 al Regulamentului Curții, trebuie prezentată o listă detaliată a tuturor pretențiilor, în lipsa căreia Camera poate respinge pretențiile în totalitate sau în parte.

În această cauză, Curtea a notat lista detaliată a cheltuielilor prezentată, precum și lipsa relativă a complexității cauzei; ea consideră că nivelul costului pretins este rezonabil ca mărime, și, prin urmare, acordă reclamantului EUR 69.14, plus orice taxă care poate fi percepută.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda