CASE OF SIRBU AND OTHERS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

La originea cauzei se află șase cereri (nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 și 73973/01) depuse împotriva Republicii Moldova la Curte în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către șase cetățeni ai Republicii Moldova, dl Pavel Sîrbu, dl Petru Bragoi, dl Vitalie Cornovan, dl Gheorghe Bragoi, dl Alexandru Usatîi și dl Iulian Guștiuc („reclamanții”), la 10 aprilie 2001.

Reclamanții au fost reprezentați de către dl Ștefan Urîtu de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

Reclamanții au pretins în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenției că din cauza neexecutării hotărârilor din 1 august 1997 și 18 august 1997, dreptul lor ca o instanță să hotărască asupra drepturilor lor cu caracter civil a fost încălcat și că ei nu au putut beneficia de bunurile lor, fiind încălcat, astfel, dreptul lor la protecția proprietății, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Reclamanții au pretins, de asemenea, violarea articolului 10 al Convenției.

Cererile au fost repartizate Secției a Patra. La 4 februarie 2003, o Cameră din cadrul acelei Secții a decis să comunice cererile Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenției, ea a decis ca fondul cererilor să fie examinat concomitent cu admisibilitatea lor.

Reclamanții sunt toți cetățeni ai Republicii Moldova și locuiesc în Republica Moldova.

Reclamanții sunt inspectori în cadrul Unității Militare de Pompieri din Chișinău de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne.

La 21 iulie 1994, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 534-10, declarată secret, care se referea la Ministerul Apărării, Ministerul Securității Naționale (Serviciul de Informații și Securitate) și Ministerul Afacerilor Interne. Conform acelei hotărâri, printre altele, efectivul instituțiilor sus-menționate era în drept să primească o indemnizație lunară de aproximativ MDL 135 în locul vechii indemnizații de MDL 7.06. Această hotărâre nu a fost publicată în Monitorul Oficial și, prin urmare, reclamanții nu au știut despre ea.

În iunie 1997, reclamanții au depus o cerere de chemare în judecată la Judecătoria Sectorului Centru împotriva Ministerului Afacerilor Interne, cerând plata indemnizației majorate pentru perioada iulie 1994 – iunie 1995.

În numeroase ocazii, reclamanții au adresat plângeri cu privire la neexecutarea hotărârilor din 1 august 1997 și 18 august 1997 la Ministerul Justiției. În răspunsurile sale, Ministerul Justiției a informat reclamanții că hotărârile nu puteau fi executate din cauza „lipsei de fonduri în contul bancar al Ministerului Afacerilor Interne”.

La 15 mai 2003, după ce cauzele au fost comunicate Guvernului, hotărârile au fost executate de către Ministerul Afacerilor Interne.

Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 și 12 iunie 2003, prevedeau următoarele:

Reclamanții au pretins că dreptul lor ca o instanță să hotărască asupra drepturilor lor cu caracter civil a fost încălcat ca urmare a neexecutării de către autorități a hotărârilor din 1 august 1997 și 18 august 1997. Ei s-au bazat pe articolul 6 § 1 al Convenției care, în partea sa relevantă, prevede:

În continuare, reclamanții au pretins că datorită neexecutării hotărârilor în favoarea lor, ei nu au putut beneficia de bunurile lor, astfel, dreptul lor la protecția proprietății garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție prevede următoarele:

În fine, reclamanții s-au plâns în baza articolului 10 al Convenției că, prin secretizarea Hotărârii nr. 534-10 din 21 iulie 1994, Guvernul a încălcat dreptul lor de a fi informați. Articolul 10 prevede următoarele:

Curtea notează că în cauze referitoare la restricții impuse libertății presei, ea a recunoscut, în mai multe ocazii, că publicul are dreptul să primească informații ca un corolar al funcției specifice a jurnaliștilor, care este de a comunica informații și idei cu privire la chestiuni de interes public (a se vedea, printre altele,

Curtea reiterează că libertatea de a primi informații, la care se face referire în paragraful 2 al articolului 10 al Convenției, „în esență interzice unui guvern de a restricționa o persoană să primească informații pe care alții doresc sau ar dori s-o comunice ei” (a se vedea

Prin urmare, această pretenție trebuie declarată inadmisibilă ca fiind vădit neîntemeiată în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Curtea consideră că pretențiile reclamanților în temeiul articolului 6 § 1 și articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, și că nici un alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenții admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenției (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenții.

În conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenției, reclamanții s-au plâns de refuzul autorităților de a executa hotărârile Judecătoriei Sectorului Centru din 1 și 18 august 1997.

Guvernul nu a prezentat observații cu privire la fondul acestei pretenții.

Curtea reiterează că articolul 6 § 1 asigură oricărei persoane dreptul de a

O autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri. Firește, o întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată de circumstanțe speciale. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esența dreptului protejat conform articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea

Curtea notează că hotărârile Judecătoriei Sectorului Centru din 1 și 18 august 1997 au rămas neexecutate timp de mai mult de cinci ani și jumătate (până la 15 mai 2003, după ce cauzele au fost comunicate Guvernului de către Curte).

Prin omisiunea timp de mai mulți ani de a lua măsurile necesare pentru a executa hotărârile irevocabile în această cauză, autoritățile moldovenești au privat prevederile articolului 6 § 1 al Convenției de toate efectele benefice.

Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

În continuare, reclamanții au pretins că datorită neexecutării hotărârilor judecătorești în favoarea lor, ei nu au putut beneficia de bunurile lor, astfel, dreptul lor la protecția proprietății garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție a fost încălcat.

Guvernul nu a prezentat observații cu privire la fondul acestei pretenții.

Curtea reiterează că o „pretenție” poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea

Curtea notează că reclamanții au avut pretenții executorii care au rezultat din hotărârile din 1 și 18 august 1997. Prin urmare, rezultă că imposibilitatea reclamanților de a obține executarea hotărârilor până la 15 mai 2003 a constituit o ingerință în dreptul lor la respectarea bunurilor lor, așa precum este prevăzut în prima propoziție a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Prin neexecutarea hotărârilor Judecătoriei Sectorului Centru, autoritățile naționale au împiedicat reclamanții să li se plătească compensațiile și să beneficieze de banii lor. Guvernul nu a prezentat nici o justificare pentru această ingerință, iar Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea,

Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Dl Pavel Sîrbu, dl Vitalie Cornovan, dl Gheorghe Bragoi, dl Alexandru Usatîi și dl Iulian Guștiuc au solicitat EUR 84 fiecare cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al neexecutării de către autorități a hotărârilor. Dl Petru Bragoi a solicitat EUR 67 cu titlu de prejudiciu material.

Guvernul a declarat că, deoarece hotărârile au fost executate la 15 mai 2003, reclamanții nu aveau dreptul la nici un prejudiciu material.

Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârilor din 1 și 18 august 1997. Curtea acordă dlui Pavel Sîrbu, dlui Vitalie Cornovan, dlui Gheorghe Bragoi, dlui Alexandru Usatîi și dlui Iulian Guștiuc EUR 84 fiecare și dlui Petru Bragoi suma de EUR 67.

Reclamanții au solicitat EUR 10,300 fiecare cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al refuzului autorităților de a executa hotărârile din 1 și 18 august 1997.

Guvernul a contestat sumele pretinse de reclamanți susținând că ele sunt excesive în lumina jurisprudenței Curții. El a declarat că în unele cauze simpla constatare a unei violări a fost considerată ca o satisfacție echitabilă. Guvernul, în continuare, a citat cauza

Curtea consideră că reclamanților le-a fost cauzat un anumit stres și frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor. Ea acordă reclamanților câte EUR 1,000 fiecare cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamanții au pretins, de asemenea, EUR 990 fiecare pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții, din care EUR 840 sunt onorariile avocatului pentru reprezentare, iar restul, cheltuieli de transport și comunicare.

Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, declarând că reclamanții nu au dovedit cheltuielile de reprezentare pretinse.

Curtea reamintește că

În această cauză, luând în considerație lista detaliată prezentată de reclamanți, criteriile de mai sus și faptul că această cauză a fost relativ simplă în care reclamanții au fost reprezentați de același avocat, Curtea nu consideră că costurile pretinse au fost rezonabile ca mărime. Ea acordă reclamanților câte EUR 200 fiecare, plus orice taxă care poate fi percepută.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.