CALICCHIO ET URRIOLABEITIA c. ITALIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 17175/02 prezentate de A. CALICCHIO și de dl B. Urriolabeitia împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 2 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello mes Vajić Bototarova dnii Kovler, Zagrebelsky, judecători și dnii S. Nielsen; Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 ianuarie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele, domnul A. Calicchio și doamna M. B. Urriolabeitia, sunt resortisanți italieni, născuți în 1952, respectiv 1953 și reședința în Benevent. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul S. Ferrara, avocat în Benevent. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre depusă la 26 februarie 1996, Tribunalul din Benevent ( Între 5 iunie 1996 și 17 aprilie 1998, au fost depuse șase cereri de declarare a falimentului în fața instanței. Între timp, la 23 martie 1998, instanța a declarat pasivul falimentului executoriu. La 18 octombrie 1998, instanța a solicitat judecătorului delegat ( La 13 mai 2003, lichidatorul a pus la dispoziție contul final de gestionare a falimentului și, la 28 mai 2003, judecătorul a stabilit o audiere la 9 iulie 2003 pentru prezentarea de informații de la creditori și reclamanți. Printr-o decizie din 7 octombrie 2003, tribunalul a încheiat procedura de insuficiență a activelor falimentului. Dreptul intern relevant este descris în hotărârea Luordo c. Italia 32190/96, § 57-61, 17 iulie 2003). (1) Invocând art. 8 și 10 din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor de a respecta corespondența și de limitarea libertății lor de exprimare din cauza faptului că corespondența celui ratat este supusă controlului lichidatorului. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng că declarația de faliment i-a privat de bunurile lor, în special din cauza duratei procedurii. 3. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamanții denunță limitarea libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurii. 4. Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamanții se plâng că nu dispun de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și personală a acestora ca urmare a falimentului lor. 5. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, de limitarea drepturilor lor electorale, în măsura în care aceasta constituie o măsură represivă și anacronică, cu o justificare legitimă și menită să pedepsească și să marginalizeze pe cel ratat. Invocând art. 8 din Convenție, ei se plâng, în sfârșit, de încălcarea dreptului lor la respectarea vieții private și de familie, în măsura în care, din cauza înscrierii numelor lor în registrul celor care au suferit, ei nu pot exercita nici o activitate profesională sau comercială. În plus, ele denunță faptul că, în conformitate cu art. 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea acestora, care pune capăt acestor incapacități personale, nu poate fi solicitată decât după cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. (1) Invocând art. 8 și 10 din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor de a respecta corespondența și de limitarea libertății lor de exprimare din cauza faptului că corespondența celui care a suferit un accident este supusă controlului lichidatorului. Aceste articole sunt astfel formulate art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea... corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora. art. 10 Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. În ceea ce privește art. 10, Curtea amintește că acest articol interzice în principal unui guvern să împiedice pe cineva să primească informații pe care alții le aspiră sau le pot oferi (a se vedea Leander c. Suedia, Hotărârea din 26 martie 1987, seria A n 116, § 74). Cu toate acestea, în ceea ce privește cazul în care se face referire la controlul corespondenței celui care nu a reușit din partea lichidatorului falimentului, Curtea consideră că Cauza reclamanților trebuie să fie examinată numai din perspectiva articolului 8 din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să îl comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng că declarația de faliment le-a privat bunurile, în special din cauza duratei procedurii. Acest articol este formulat după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să îl comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 3. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamanții denunță restricția libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Acest articol se citește astfel: Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Drepturile recunoscute la alineatul (1) pot, de asemenea, în anumite zone, să facă obiectul unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să îl comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (4) Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au dreptul la o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incompetențele patrimoniale și personale care le afectează pe durata întregii proceduri de faliment. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că a declarat deja încălcarea articolului 13 din convenție din cauza lipsei unei căi de atac efective pentru a se plânge de limitarea prelungită a dreptului la respectarea corespondenței celui ratat (a se vedea Bottaro c. Italia, 56298/00, §§ 41-46). Prin urmare, Curtea consideră că cauza invocată de solicitanți trebuie examinată numai în la fel ca art. 13 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să îl comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 5. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 la convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, de limitarea drepturilor lor electorale, în măsura în care aceasta constituie o măsură represivă și anacronică, cu o justificare legitimă și care vizează pedepsirea și marginalizarea celui care a suferit. Acest articol este formulat după cum urmează: Înalții P ă r i contractante și-au exprimat angajamentul de a organiza, la intervale rezonabile, alegeri libere prin vot secret, în c o n d iii care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Curtea arată că pierderea drepturilor electorale ale reclamanților nu poate depăși cinci ani de la data deciziei de faliment. În speță, întrucât decizia a fost depusă la 26 februarie 1996, reclamanții ar fi trebuit să-și introducă Õ, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, până la 26 august 2001 cel târziu. Această hotărâre a fost introdusă la 12 ianuarie 2002 și trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție (a se vedea Luordo c. Italia (dec.), nr 32190/96, 23 Mai 2002. (6) Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng în sfârșit de o încălcare a dreptului lor la respectarea vieții private și de familie din cauza înscrierii numelui lor în registrul celor care au suferit un accident. Acest articol este formulat după cum urmează Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...). O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Curtea arată că partea din cauza dreptului la respectarea vieții de familie nu a fost susținută. Această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă pentru lipsa vădită de temei în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește partea din litigiu întemeiat pe dreptul la respectarea vieții private, în forma actuală a dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să îl comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște art. 10 privind predarea scrisorii adresate reclamantului trebuie să fie examinat din perspectiva articolului în care se decide că persoana în cauză nu are dreptul la o cale de atac efectivă în temeiul dreptului intern trebuie să fie examinată numai la unghiul articolului 13 Amânare examinarea obiecțiilor reclamanților formulate la articolele 8 cu privire la drepturile la respectarea vieții private și a corespondenței reclamantului, 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, 2 din Protocolul nr. 4 și 13 la Convenție Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

17175/02

présentée par A. CALICCHIO et M. B. Urriolabeitia

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 2 septembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

M

mes

N.

Vajić

,

S.

Botoucharova

,

MM.

A.

Kovler,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 janvier 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. A. Calicchio et Mme M. B. Urriolabeitia, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1952 et 1953 et résidant à Bénévent. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

S. Ferrara, avocat à Bénévent.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement déposé le 26 février 1996, le tribunal de Bénévent («

le tribunal

») déclara la faillite de la société de fait existante entre les requérants ainsi que de ceux-ci en tant qu’associés.

Le 15 mars 1996, le syndic fit l’inventaire des biens des requérants.

Entre le 5 juin 1996 et le 17 avril 1998, six demandes d’amission au passif de la faillite furent déposées devant le tribunal.

Entre-temps, le 23 mars 1998, le tribunal déclara le passif de la faillite exécutoire.

Le 18 octobre 1998, le syndic demanda au juge délégué («

le juge

») l’autorisation à vendre les biens faisant partie du passif de la faillite par négociation privée (

vendita a trattativa privata

).

A une date non précisée, les biens des requérants furent vendus.

Le 13 mai 2003, le syndic déposa le compte final de gestion de la faillite et, le 28 mai 2003, le juge fixa une audience au 9 juillet 2003 pour la présentation d’observations de la part des créanciers et des requérants.

Par une décision du 7 octobre 2003, le tribunal clôtura la procédure pour insuffisance de l’actif de la faillite.

B.

Le droit interne pertinent

Le droit interne pertinent est décrit dans l’arrêt

Luordo c. Italie

(n

o

32190/96, §§ 57-61, 17 juillet 2003).

GRIEFS

o

1 à la Convention, les requérants se plaignent que la déclaration de faillite les a privés de leurs biens, notamment en raison de la durée de la procédure.

o

4 à la Convention, les requérants dénoncent la limitation de leur liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure.

o

1 à la Convention, les requérants se plaignent en outre de la limitation de leurs droits électoraux dans la mesure où celle-ci constitue une mesure répressive et anachronique, dépourvue d’une justification légitime et visant à punir et marginaliser le failli.

EN DROIT

Ces articles sont ainsi libellés

:

Article 8

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa (...) correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 10

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.

»

Pour ce qui est de l’article 10, la Cour rappelle que cet article interdit essentiellement à un gouvernement d’empêcher quelqu’un de recevoir des informations que d’autres aspirent ou peuvent consentir à lui fournir (voir

Leander c. Suède

, arrêt du 26 mars 1987, série A n

o

116, § 74). Toutefois, s’agissant dans le cas d’espèce du contrôle de la correspondance du failli de la part du syndic de la faillite, la Cour estime que le grief des requérants doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 8 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

o

1 à la Convention, les requérants se plaignent que la déclaration de faillite les a privés de leurs biens, notamment en raison de la durée de la procédure. Cet article est libellé comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

o

4 à la Convention, les requérants dénoncent la limitation de leur liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Cet article se lit ainsi :

«

1.

Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.

3.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

4.

Les droits reconnus au paragraphe

1 peuvent également, dans certaines zones déterminées, faire l’objet de restrictions qui, prévues par la loi, sont justifiées par l’intérêt public dans une société démocratique.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

:

Article 6

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour rappelle avoir déjà déclaré la violation de l’article 13 de la Convention en raison de l’absence d’un recours effectif pour se plaindre de la limitation prolongée du droit au respect de la correspondance du failli (voir

Bottaro c. Italie

, n

o

56298/00, §§ 41-46). La Cour estime donc que le grief soulevé par les requérants doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

o

1 à la Convention, les requérants se plaignent en outre de la limitation de leurs droits électoraux dans la mesure où celle-ci constitue une mesure répressive et anachronique, dépourvue d’une justification légitime et visant à punir et marginaliser le failli. Cet article est libellé comme suit

:

«

Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif.

»

La Cour relève que la perte des droits électoraux des requérants ne peut excéder cinq ans à partir de la date de la décision de faillite. En l’espèce, cette décision ayant été déposée le 26 février 1996, les requérants auraient dû introduire leur grief, selon l’article 35 § 1 de la Convention, au plus tard le 26 août 2001. La requête ayant été introduite le 12 janvier 2002, le grief en question se révèle tardif et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir

Luordo c. Italie

(déc.), n

o

32190/96, 23

mai

2002).

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

La Cour relève que la partie du grief portant sur le droit au respect de la vie familiale n’a pas été étayée. Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Pour ce qui est de la partie du grief tiré du droit au respect de la vie privée, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

que le grief tiré de l’article 10 concernant la remise au syndic du courrier destiné au requérant doit être examiné sous l’angle de l’article

8

;

Décide

que le grief tiré de l’absence en droit interne d’un recours effectif doit être examinée uniquement sous l’angle de l’article 13

;

Ajourne

l’examen des griefs des requérants tirés des articles 8 quant aux droits au respect de la vie privée et de la correspondance du requérant, 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, 2 du Protocole n

o

4 et 13 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président