CtEDO 02.09.2004 Auto

ROSENZWEIG AND BONDED WAREHOUSES LTD v. POLAND

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
02.09.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly admissible;Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
ROSENZWEIG AND BONDED WAREHOUSES LTD v. POLAND (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 51728/99 de Bronisław ROSENZWEIG și de depozite obligaționate Limited împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 2 septembrie 2004 ca Cameră compusă din: Ress Cabral Barreto Caflesch Zupančič Hedigan dna Tsatsa-Nikolovska Garlicki, judecători și grefier adjunct al secțiunii Villiger Având în vedere cererea depusă la 1 martie 1999, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Primul reclamant, dl Bronisław Rosenzweig, este un național polonez, care s-a născut în 1941 și locuiește în Berlin. Al doilea reclamant este „Bonded Warehouses Ltd”, o companie publică. Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către dl K.-H. Schmitz, un avocat care practică în Berlin și dl Szaj, un avocat care practică în Poznań. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 februarie 1994, Oficiul Vamal Principal a acordat o licență pentru a conduce un depozit obligat la Słubice societății reclamante „International Boned Boned Warehouses Ltd”. La 29 mai 1995, biroul vamal german de la Frankfurt/Oder a declarat că autoritățile vamale germane nu au avut nicio obiecție față de exploatarea societății reclamante. La 1 iunie 1995, a fost acordat un permis suplimentar pentru exportul de mărfuri prin trecerea frontierei din Słubice de către directorul biroului vamal local din Słubice. Reclamanții susțin că personalul biroului vamal local, în special directorul său, a sugerat în repetate rânduri că societatea ar trebui să plătească diverse mită oficialilor vamali dacă dorește să își continue operația neinterzisă. Prin scrisoarea din 22 noiembrie 1995, directorul biroului local al taxelor din Słubice a declarat că, începând cu 27 noiembrie 1995, acesta va revoca permisul de export de mărfuri din 1 iunie 1995 prin trecerea graniței Słubice. S-a susținut că permisul din 1 iunie 1995 nu a fost în conformitate cu un acord cu Republica Federală Germania privind trecerea frontierelor și mișcările transfrontaliere de mărfuri și persoane. La 27 noiembrie 1995, ofițerii vamali au ordonat să închidă sediul societății reclamante și să aplice sigiliile oficiale pe ușa sa, împiedicând astfel să desfășoare mai multe activități. În aceeași zi Societatea reclamantă s-a plâns la Oficiul Vamal Principal, declarând că nu există motive juridice pentru revocarea autorizației și că scrisoarea din 22 noiembrie 1995 nu era o decizie administrativă, ceea ce a făcut imposibilă depunerea unui recurs oficial împotriva acesteia. Într-o scrisoare din 21 decembrie 1995, societatea reclamantă și-a reiterat plângerea și a subliniat faptul că directorul Oficiului Vamal Słubice nu a reușit, în ciuda cererilor repetate ale societății, să ofere orice bază juridică pentru revocarea permisului. S-a susținut că actele directorului au încălcat libertatea economică garantată de Constituție și au încălcat în mod clar condițiile unei licențe valabile pe care societatea le-a primit de la Oficiul Vamal Principal în februarie 1994. La 9 februarie 1996, societatea reclamantă a depus o plângere în temeiul articolului 17 din Legea Curții Supreme a Curții administrative cu privire la nerespectarea hotărârii Oficiului Vamal Principal în urma apelului din 27 noiembrie 1995. S-a susținut că societatea a avut o licență validă acordată în temeiul dispozițiilor legislației vamale. Cu toate acestea, operația societății a fost de facto respins imposibil prin scrisoarea din 22 noiembrie 1995 deoarece nu a putut rula depozitul în cazul în care nu a fost permisă exportul de mărfuri. În reacție la această plângere, la 14 februarie 1996, Oficiul Vamal Principal a informat societatea reclamantă că permisul din 1 iunie 1995 a fost de caracter temporar. Acesta trebuia să rămână valabil doar până la construirea unui pod din vecinătatea .wieck. După încheierea acestui pod, trecerea graniței din Słubice trebuia utilizată numai pentru mici mișcare transfrontalieră a mărfurilor și persoanelor. Acest lucru trebuia să fie înțeles ca permițând trecerea frontierei de către persoane, dar luarea mărfurilor din țară prin intermediul acestui trecere nu a intrat în sfera noțiunii de „miculă mișcare transfrontalieră a mărfurilor și persoanelor” și, prin urmare, permisul din 1 iunie 1995 a fost revocat în temeiul articolului 21 din Legea vamală. Societatea reclamantă a apelat, declarând că revocarea permisului de export ar însemna practic că societatea a trebuit să își oprească operațiunea comercială, efectuată în temeiul licenței valabile din februarie 1994. La 21 august 1996, societatea reclamantă și directorul Departamentului Juridic al Oficiului Vamal Principal a încheiat o decontare în sensul că societatea reclamantă își va retrage recursul pe care l-a depus în fața Curții Supreme de Administrație împotriva poziției luate de Oficiu în scrisoarea sa din 14 februarie 1996 și Președintele Oficiului va anula decizia directorului Oficiului Vamal Słubice din 22 noiembrie 1995. La 21 decembrie 1996, Oficiul vamal principal a stabilit deosebirea deciziei din 22 noiembrie 1995 și a ordonat reexaminarea chestiunii de către directorul Oficiului vamal Słubice. Prin scrisoarea din 31 ianuarie 1997, biroul vamal german de la Frankfurt/Oder a confirmat că autoritățile vamale germane nu au avut nicio obiecție împotriva exploatării societății reclamante. La 28 mai 1997, Oficiul Vamal Rzepin a revocat permisul de export a mărfurilor de către societatea reclamantă prin intermediul Słubice, declarând că trecerea frontierei Słubice a fost în temeiul legislației poloneze destinată numai „micii mijloace transfrontaliere de circulație a mărfurilor și a persoanelor” și că, prin urmare, nu ar putea fi exportată marfă prin intermediul acestui trecere. La 20 august 1997, Oficiul Vamal Principal a anulat decizia din 28 mai 1997 și a întrerupt procedura, având în vedere că decizia impugnată a fost încălcarea dispozițiilor legislației procedurale, deoarece nu a fost dată în niciunul dintre tipurile de proceduri cu privire la fondurile prevăzute de Codul de procedură administrativă. Societatea reclamantă a solicitat interpretarea sensului juridic al acestei decizii și a subliniat că este important ca aceasta să clarifice dacă permisul inițial din 1 iunie 1995 este încă valabil. Într-o decizie interpretativă din 23 septembrie 1997, Oficiul Vamal Principal a explicat faptul că decizia din 28 mai 1997 a fost respinsă trebuie să fie înțelesă astfel încât să însemne că situația juridică existentă înainte de această decizie a fost încă obținută. Societatea reclamantă a solicitat reexaminarea acestei chestiuni, întrebând dacă anularea decizionului din 28 mai 1997, anularea permisului din 1 iunie 1995, înseamnă că acest permis este valabil. În hotărârea din 14 noiembrie 1997, principalul Oficiu vamal a considerat că scopul deciziei din 23 septembrie 1997 nu era să decidă dacă permisul din 1 iunie 1995 este încă valabil, menționând decizia din 23 septembrie 1997. Societatea reclamantă a apelat la Curtea Supremă de Administrație, susținând că deciziile Oficiului vamal Principal nu erau clare. Oficiul a anulat revocarea permisului, dar nu a confirmat dacă permisul inițial este valabil. Prin urmare, este imposibil să se stabilească care este situația juridică reală a societății în ceea ce privește validitatea permiselor sale. Societatea a susținut că este tratată de facto de autoritățile vamale ca și cum permisul de export din iunie 1995 ar fi fost revocat efectiv. În hotărârea din 2 aprilie 1998, Curtea Supremă de Administrație a anulat hotărârile din 23 septembrie și 14 noiembrie 1997. Curtea a constatat că hotărârea din 23 septembrie nu era clară, deoarece nu permite societății reclamante să clarifice incertitudinea fundamentală în ceea ce privește consecințele juridice ale acestei decizii. Nici aceste îndoieli nu au fost dispăreate prin decizia din 14 noiembrie în care Oficiul Vamal Principal nu a explicat care este poziția juridică a reclamantului în ceea ce privește licența sa de a-și gestiona activitatea, în special dacă ar putea baza pe permisul din 1 iunie 1995. Prin decizia din 5 iunie 1998, Oficiul Vamal Principal a declarat că decizia din 20 august 1998 trebuie înțelesă astfel încât drepturile reclamantului care rezultă din decizia din 1 iunie 1995 să rămână intacta. La 20 iunie 1998, Oficiul Vamal Principal a instituit o procedură pentru a avea licența de a gestiona depozitul din 18 februarie 1994, având în vedere faptul că societatea reclamantă nu își desfășoară activitatea de mai mult de trei luni, fără a fi informat autorităților competente ale acesteia, în conformitate cu legea. La 30 noiembrie 1998, Oficiul Vamal Principal a anulat licența de administrare a depozitului din 1994, după ce a constatat că după 20 august 1997, societatea reclamantă și-a încetat activitatea comercială. În conformitate cu dispozițiile Codului vamal, autoritățile vamale au fost obligate să retragă licența de a gestiona depozitul cu obligații în cazul în care societatea care beneficiază de această licență nu a exercitat-o timp de mai mult de trei luni. că nu ar fi putut conduce depozitul după 20 august 1997, având în vedere că Oficiul vamal Słubice și-a retras permisul de export de mărfuri de către societatea reclamantă prin intermediul Słubice, ceea ce a făcut imposibilă continuarea operațiunii sale de afaceri. La 5 martie 1999, principalul Oficiu vamal, după reexaminarea cazului, a întrerupt procedura de apel. Oficiul a observat că reclamantul a greșit în confuzia procedurii cu privire la validitatea autorizației din iunie 1995 cu prezenta procedură, în care a fost validitatea licenței din 1994 care era în cauză. Validitatea licenței din 1994 nu a fost interogată în procedura anterioară și, prin urmare, nu există motive pentru a accepta faptul că reclamantul a fost împiedicat să își desfășoare activitatea. Acesta prevede că diferite licențe vamale eliberate în temeiul vechii legi vamale ar trebui să rămână valabile timp de douăsprezece luni, în timpul cărora societățile care au astfel de licențe ar putea depune noi cereri de noi licențe eliberate. Societatea reclamantă nu a prezentat această cerere și valabilitatea licenței sale din 1994 a expirat la 31 decembrie 1999. Prin urmare, acțiunea a devenit lipsită de scop și ar trebui întreruptă. Societatea reclamantă a apelat, printre altele, că, la adoptarea deciziei atacate, Oficiul Vamal Principal a încălcat legea, deoarece nu a luat în considerare în întregime toate circumstanțele legate de procedura privind retragerea autorizației de export. Aceste proceduri, care s-au dus din august 1997 până în iunie 1998, au făcut imposibil ca societatea să își continue activitatea comercială. Prin urmare, nu a fost rezonabil să revoce licența din 1994, deoarece societatea și-a încetat activitatea comercială. La 5 noiembrie 1999, Curtea Administrativă Supremă a anulat hotărârea din 5 martie 1999 ca fiind neîn conformitate cu legea. Acesta a considerat că principalul Oficiu vamal a decis în mod incorect că procedurile nu au avut scop. În momentul în care au fost instituite, adică la 20 iunie 1998, licența societății reclamante era încă valabilă și, prin urmare, avea un interes juridic pentru clarificarea situației sale juridice și pentru a confirma dacă aceasta a fost autorizată să își desfășoare activitatea. La 23 martie 2000, Oficiul Vamal Principal, având în vedere hotărârea din 5 noiembrie 1999, a anulat decizia din 30 noiembrie 1998, anulând licența de administrare a depozitului din 1994. COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că dreptul lor la bucuria pașnică a proprietății sale a fost încălcat prin faptul că autoritățile vamale au retras deciziile administrative valabile care le permit să își desfășoare activitatea prin, în primul rând, revocarea permisului de export de mărfuri și mai târziu prin revocarea licenței de gestionare a depozitului. Primul reclamant nu a putut conduce activitatea în care a investit sume considerabile de bani. Aceste decizii s-au dovedit în cele din urmă ilegale. Reclamanții se plâng că societatea reclamantă a fost supusă hărțuirii administrative. Reclamanții se plâng că actele administrației vamale locale au constituit o presiune ilegală și continuă exercitată pentru a obține „favoare” ilegale formează societatea. Reclamanții se declară în temeiul articolului 6 că procedurile privind administrația permit societății necesare să își desfășoare activitatea, au durat cinci ani care au depășit un timp rezonabil. Primul reclamant, care este evreu, se plânge în conformitate cu art. 3 citit împreună cu art. 14 din Convenție că actele administrației vamale locale din Słubice au constituit un tratament interzis în temeiul articolului 3 deoarece au fost motivate de antisemitism. Reclamanții se plâng, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, că dreptul lor la bucuria pașnică a proprietăților lor a fost încălcat, deoarece autoritățile vamale au retras decizii administrative valabile care le permit să își desfășoare activitatea. „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul susține că statul are dreptul de a adopta legi și de a acorda decizii administrative necesare pentru a controla fluxul de mărfuri pe teritoriile lor. Deciziile luate în acest caz au urmărit, prin urmare, interesul general. În ceea ce privește proporționalitatea interferenței, acestea susțin în primul rând că activitățile comerciale ale reclamanților implică stocarea de mărfuri care intrau pe teritoriul statului și îl părăsesc. În plus, autoritățile au fost obligate să supravegheze dacă activitățile comerciale ale reclamanților au fost în conformitate cu acordurile internaționale încheiate de Polonia. Lipsa oricărui control efectuat de autoritățile vamale ar fi putut duce la pierderi substanțiale în bugetul de stat. Acestea concluzionează că controlul asupra activităților comerciale ale reclamanților nu a fost numai necesar, ci și în conformitate cu interesul general cel mai vital al statului. A fost deschis reclamanților să pună cont de legalitatea deciziilor din cauza lor în fața Curții Supreme de Administrație și au profitat de această posibilitate. Reclamanții susțin, în primul rând, că autoritățile naționale au invocat, la anularea licenței la 22 noiembrie 1995, în ceea ce privește presupusa licență de conformitate a acestei licențe cu acordul cu Republica Federală Germania privind circulația transfrontalieră a mărfurilor și persoanelor. Cu toate acestea, autoritățile germane au confirmat ulterior, printr-o scrisoare din 31 ianuarie 1997, că nu au avut nicio obiecție juridică față de exploatarea societății reclamante. Reclamanții susțin, în continuare, că autoritățile vamale nu au dat o decizie oficială de anulare a licenței din iunie 1995, dar au trimis numai o „o scrisoare” reclamanților în acest sens. Acest lucru a încălcat în sine dispozițiile procedurale aplicabile ale legislației administrative poloneze, astfel cum ar fi trebuit să se facă sub forma unei decizii administrative adecvate, și a făcut dificil pentru reclamanții să urmeze procedura de recurs normală. Retragerea licenței a fost nejustificată, deoarece nu au fost introduse modificări juridice între iunie și noiembrie 1995 pentru a face necesară retragerea. După noiembrie 1995, reclamanții nu au putut conduce activitatea de afaceri și nu au avut acces la proprietatea lor, deoarece depozitul a fost sigilat la 22 noiembrie 1995. Reclamanții subliniază faptul că Curtea Supremă de Administrație, care a examinat de două ori apelurile societății împotriva hotărârilor din cauză, în ambele ocazii, a constatat că deciziile contestate au fost ilegale și le-au anulat prin hotărârile sale din 2 aprilie 1998 și 5 noiembrie 1999. Reclamanții susțin că nu provoacă competența statului de a aplica legi și de a emite licențe pentru anumite tipuri de activități comerciale. Cu toate acestea, în cazul lor, nu a fost niciodată argumentat sau demonstrat de autoritățile naționale competente să supravegheze operațiunea comercială a reclamanților că a fost încălcat orice dispoziție a dreptului polonez sau a dreptului internațional. Prin urmare, nu s-a demonstrat că măsurile reclamate erau proporționale cu obiectivul solicitat, deoarece nu s-a demonstrat nicio legătură de cauzalitate între actele reclamanților” și deciziile care le-au obligat să își încheie activitatea. Reclamanții subliniază faptul că își desfășoară operațiunile de afaceri pentru o perioadă foarte scurtă și că, ca urmare a revocării licențelor acordate anterior, acestea au suferit, prin urmare, pierderi grave. Investiția pe care primul reclamant nu a făcut-o în societate nu a fost recuperată și, ca urmare a măsurilor luate în acest caz, societatea nu și-a dezvoltat potențialul total de afaceri și nu a reușit să aducă venituri pe care le-ar putea aștepta în mod rezonabil atunci când a primit licența inițială în iunie 1995. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a acesteia. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție că procedura privind permisele administrative pe care societatea le trebuia să le desfășoare activitatea a durat cinci ani, ceea ce depășește un timp rezonabil. Guvernul nu este de acord. În primul rând, Curtea observă că, de fapt, în cazul reclamanților, nu a fost o serie de proceduri în cauză, ci, din punct de vedere tehnic, cel puțin patru dintre ele, trei cu privire la fondul și una cu privire exclusiv la o interpretare care urmează să fie acordată hotărârii din 20 august 1997. În plus, această procedură se referă la diferite aspecte ale situației juridice ale reclamanților, la anumite seturi referitoare la licența din iunie 1995 și la altele către o altă licență, acordată în februarie 1995. Prin urmare, Curtea este, în primul rând, de opinia că toate acestea nu pot fi examinate din unghiul articolului 6 din Convenție, în măsura în care garantează dreptul la o audiere echitabilă într-un timp rezonabil. 1, aspectul fundamental al cazului reclamanților fiind evident că, prin proceduri administrative succesive și intruzive, acestea au fost împiedicate în operațiunile lor de afaceri normale. Prin urmare, nicio problemă separată nu apare în temeiul articolului 6 din Convenție. Primul reclamant, care este evreu, se plânge în conformitate cu art. 3 citit împreună cu art. 14 din Convenție că actele administrației vamale locale din Słubice au constituit un tratament interzis în temeiul articolului 3 deoarece au fost motivate de antisemitism. Curtea a examinat această plângere în temeiul articolului 3 care spune: „Nimeni nu va fi supus unei torturi sau unui tratament sau pedepsei inumane sau degradante.” Curtea observă că reclamantul nu a justificat în niciun fel acuzațiile sale de tratament discriminatoriu în încălcarea dispozițiilor articolelor 3 și 14 din Convenție. 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate că reclamația reclamanților a recunoscut că dreptul lor la bucuria pașnică a proprietății a fost încălcat, deoarece autoritățile vamale au retras deciziile administrative valabile care le permit să își desfășoare activitatea; Declară restul cererii inadmisibil. Mark Villiger Georg Ress Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2005-07-28
0,97
CASE OF ROSENZWEIG AND BONDED WAREHOUSES LTD. v. POLAND
8. The first applicant, Bronisław Rosenzweig, is a German national, who was born in 1941 and lives in Berlin. The second applicant is “Bonded Warehouses Ltd”, a public company. 9. On 18 February 1994 the Main Customs Office granted a licenc
CtEDO 2012-06-05
0,95
CASE OF ROSENZWEIG AND BONDED WAREHOUSES LTD. v. POLAND
FOURTH SECTION CASE OF ROSENZWEIG AND BONDED WAREHOUSES LTD. v. POLAND (Application no. 51728/99) JUDGMENT (Just satisfaction ) STRASBOURG 5 June 2012 FINAL 22/10/2012 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. I
CtEDO 2013-12-05
0,95
CASE OF ROSENZWEIG AND BONDED WAREHOUSES LTD. AGAINST POLAND
(see document DH-DD(2013)1236 ); Having satisfied itself that all the measures required by Article 46, paragraph 1, have been adopted, DECLARES that it has exercised its functions under Article 46, paragraph 2, of the Convention in this cas
CtEDO 2013-12-05
0,93
AFFAIRE ROSENZWEIG ET BONDED WAREHOUSES LTD. CONTRE LA POLOGNE
ings was instituted in which authorities revoked the licence granted in 1994. Ultimately, the decisions on revocation of the licence to run a bonded warehouse in Słubice of 18 February 1994 and of the permit for exporting merchandise of 1 J
CtEDO 2004-04-01
0,92
LATASIEWICZ v. POLAND
THIRD SECTION DECISION AS TO THE ADMISSIBILITY OF Application no. 44722/98 by Wiesław ŁATASIEWICZ against Poland The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 1 April 2004 as a Chamber composed of: Mr G. Ress, President, Mr
Sursă