CASE OF ROSENZWEIG AND BONDED WAREHOUSES LTD. v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of P1-1;Just satisfaction reserved
CASE OF ROSENZWEIG AND BONDED WAREHOUSES LTD. v. POLAND (CtEDO, 2005)
Primul reclamant, Bronisław Rosenzweig, este un național german, care s-a născut în 1941 și locuiește în Berlin. Al doilea reclamant este „Bonded Warehouses Ltd”, o companie publică. La 18 februarie 1994, Oficiul Vamal Principal a acordat o licență pentru a conduce un depozit obligat în Słubice societății reclamante “International Boned Warehouses Ltd.”. 10. La 29 mai 1995, biroul vamal german de la Frankfurt/Oder a declarat în scris că autoritățile vamale germane nu au avut nicio obiecție față de exploatarea societății reclamante. 11. La 1 iunie 1995, a fost acordat un permis suplimentar pentru exportul de mărfuri prin trecerea frontierei din Słubice de către directorul Oficiului vamal local din Słubice. 12. Reclamantul a susținut că s-a sugerat în repetate rânduri că societatea ar trebui să plătească diverse mită oficialilor vamali dacă dorește să își continue operația fără a se apropiere. Guvernul nu răspunde la această prezentare. 13. Prin scrisoarea din 22 noiembrie 1995, directorul biroului local al taxelor din Słubice a declarat că, începând cu 27 noiembrie 1995, acesta va revoca permisul de export de mărfuri din 1 iunie 1995 prin trecerea graniței Słubice. S-a susținut că permisul din 1 iunie 1995 nu a fost în conformitate cu un acord cu Republica Federală Germania privind trecerea frontierelor și mișcările transfrontaliere de mărfuri și persoane. 14. La 27 noiembrie 1995, ofițerii vamali au ordonat să închidă sediul societății reclamante și să aplice sigiliile oficiale pe ușa sa, împiedicând astfel să desfășoare alte activități. În aceeași zi, societatea reclamantă s-a plâns la Oficiul Vamal Principal, declarând că nu există motive juridice pentru revocarea autorizației și că scrisoarea din 22 noiembrie 1995 nu era o decizie administrativă, ceea ce a făcut imposibilă depunerea unui recurs oficial împotriva acesteia. 15. Într-o scrisoare din 21 decembrie 1995, societatea reclamantă și-a reiterat plângerea și a subliniat faptul că directorul Oficiului Vamal Słubice nu a reușit, în ciuda cererilor repetate ale societății, să ofere orice bază juridică pentru revocarea permisului. S-a susținut că revocarea permisului a încălcat libertatea economică, astfel cum a fost garantată de Constituție, și a încălcat în mod clar condițiile unei licențe valabile pe care societatea le-a primit de la Oficiul Vamal Principal în februarie 1994. 16. La 9 februarie 1996, societatea reclamantă a depus o plângere în temeiul articolului 17 din Legea Curții Supreme de Administrație cu privire la nerespectarea hotărârii Oficiului Vamal Principal în urma apelului din 27 noiembrie 1995. S-a susținut că societatea a avut un permis valabil acordat în temeiul dispozițiilor legislației vamale. Cu toate acestea, operațiunea societății a fost de facto respinsă imposibilă prin scrisoarea din 22 noiembrie 1995, deoarece nu a putut conduce depozitul dacă nu a fost permisă exportul de mărfuri. 17. În reacția acestei plângeri, la 14 februarie 1996, Oficiul Vamal Principal a informat societatea reclamantă că permisul din 1 iunie 1995 a fost de caracter temporar. Trebuia să rămână valabil doar până când va fi construit un pod din apropiere. După încheierea acestui pod, trecerea graniței din Słubice trebuia utilizată numai pentru mici mișcare transfrontalieră a mărfurilor și persoanelor. Acest lucru trebuia să fie înțeles ca permițând trecerea frontierei de către persoane, dar luarea mărfurilor din țară prin intermediul acestui trecere nu a intrat în sfera noțiunii de „miculă mișcare transfrontalieră a mărfurilor și persoanelor” și, prin urmare, permisul din 1 iunie 1995 a fost revocat în temeiul articolului 21 din Legea vamală. 18. Societatea reclamantă a apelat, declarând că revocarea permisului de export ar însemna practic că societatea a trebuit să își oprească operațiunea comercială, efectuată în temeiul licenței valabile din februarie 1994. La 21 august 1996, societatea reclamantă și directorul Departamentului Juridic al Oficiului Vamal Principal a încheiat o decontare în sensul că societatea reclamantă va retrage recursul pe care l-a depus cu Curtea Supremă de Administrație împotriva poziției luate de Oficiu în scrisoarea sa din 14 februarie 1996 și președintele Oficiului va anula decizia directorului Oficiului Vamal Słubice din 22 noiembrie 1995. 19. La 21 decembrie 1996, Oficiul Vamal Principal a stabilit decizia din 22 noiembrie 1995 și a ordonat reexaminarea chestiunii de către directorul Oficiului Vamal Słubice. 20. Prin scrisoarea din 31 ianuarie 1997, biroul vamal german de la Frankfurt/Oder a confirmat că autoritățile vamale germane nu au avut nicio obiecție legală împotriva exploatării societății reclamante. 21. La 28 mai 1997, Oficiul Vamal Rzepin a revocat permisul de export a mărfurilor de către societatea reclamantă prin intermediul Słubice, declarând că trecerea frontierei Słubice a fost în temeiul legii poloneze destinată numai „micii mijloace de circulație transfrontalieră a mărfurilor și persoanelor” și că, prin urmare, nicio mărfuri nu ar putea fi exportată prin acest trecere. 22. Societatea reclamantă a apelat. 23. La 20 august 1997, Oficiul Vamal Principal a anulat decizia din 28 mai 1997 și a întrerupt procedura, având în vedere că decizia impugnată a încălcat dispozițiile aplicabile ale dreptului procedural, deoarece nu a fost dată în niciunul dintre tipurile de proceduri cu privire la fondurile prevăzute de Codul de Procedură Administrativă. 24. Societatea reclamantă a solicitat interpretarea sensului juridic al acestei decizii, subliniind faptul că este important ca aceasta să clarifice dacă permisul inițial din 1 iunie 1995 este încă valabil, ceea ce, pe sensul clar al textului acestei decizii, nu era clar. 25. Într-o decizie interpretativă din 23 septembrie 1997, Oficiul Vamal Principal a explicat faptul că decizia din 28 mai 1997 a fost respinsă trebuia să fie înțelesă astfel încât să însemne că situația juridică existentă înainte de această decizie a fost încă obținută. 26. Societatea reclamantă a solicitat reexaminarea acestei chestiuni, întrebând dacă anularea deciziei din 28 mai 1997, anularea permisului din 1 iunie 1995, însemna că acest permis este încă valabil. 27. Într-o decizie din 14 noiembrie 1997, principalul Oficiu vamal a considerat că scopul deciziei din 23 septembrie 1997 nu era să decidă dacă permisul din 1 iunie 1995 era încă valabil. Acesta a susținut decizia din 23 septembrie 1997. 28. Societatea reclamantă a apelat la Curtea Supremă de Administrație, susținând că deciziile Oficiului Vamal Principal nu erau clare. Oficiul a anulat revocarea permisului, dar nu a confirmat dacă permisul original era valabil. Prin urmare, a fost imposibil să se stabilească situația juridică reală a societății în ceea ce privește validitatea permiselor sale. Societatea reclamantă a subliniat că este tratată de facto de autoritățile vamale ca și cum permisul de export din iunie 1995 ar fi fost revocat efectiv. 29. În hotărârea din 2 aprilie 1998, Curtea Supremă de Administrație a anulat hotărârile din 23 septembrie și 14 noiembrie 1997. Curtea a constatat că hotărârea din 23 septembrie nu a fost clară, deoarece nu a permis societății reclamante să elucidate incertitudinea fundamentală cu privire la consecințele juridice ale acestei hotărâri. Nici aceste îndoieli nu au fost dispăreate prin decizia din 14 noiembrie în care Oficiul Vamal Principal nu a explicat care este situația juridică a permisului reclamanților de a-și gestiona activitatea și, în special, dacă aceasta se poate baza în continuare pe permisul din 1 iunie 1995. 30. Prin decizia din 5 iunie 1998, Oficiul Vamal Principal a declarat că decizia din 20 august 1998 trebuie înțelesă astfel încât drepturile reclamantului care rezultă din decizia din 1 iunie 1995 să rămână intacta. 31. La 20 iunie 1998, Oficiul Vamal Principal a inițiat o procedură pentru a avea licența de a gestiona depozitul din 18 februarie 1994, având în vedere faptul că societatea reclamantă nu își desfășoară activitatea de mai mult de trei luni, fără a fi informat autorităților competente ale acesteia, conform legii. 32. La 30 noiembrie 1998, Oficiul Vamal Principal a anulat licența de administrare a depozitului din 1994, după ce a constatat că după 20 august 1997, societatea reclamantă și-a încetat activitatea comercială. În conformitate cu dispozițiile Codului vamal, autoritățile vamale au fost obligate să retragă licența de a gestiona depozitul cu obligații în cazul în care societatea care beneficiază de această licență nu a exercitat-o timp de mai mult de trei luni. Acesta a susținut, printre altele, că nu ar fi putut conduce depozitul după 20 august 1997, având în vedere că Oficiul Vamal Słubice și-a retras permisul de export de mărfuri de către societatea reclamantă prin intermediul Słubice, ceea ce a făcut imposibilă continuarea activității sale. 34. La 5 martie 1999, principalul Oficiu Vamal, după reexaminarea cazului, a întrerupt procedura de apel. Oficiul a observat că reclamantul a greșit în confuzia procedurii cu privire la validitatea autorizației din iunie 1995 cu prezenta procedură, în care a fost validitatea licenței anterioare, acordată în 1994, care era în cauză. Validitatea licenței din 1994 nu a fost contestată în procedura anterioară și, prin urmare, nu există motive pentru a accepta faptul că reclamantul a fost împiedicat să își desfășoare activitatea. 35. Acesta prevede că diferite licențe vamale eliberate în temeiul vechii legi vamale ar trebui să rămână valabile timp de douăsprezece luni, în timpul cărora societățile care au astfel de licențe ar putea depune noi cereri de noi licențe eliberate. Prin urmare, procedura nu ar avea niciun scop și ar trebui întreruptă. 36. Societatea reclamantă a recursat și a susținut, printre altele, că, atunci când a adoptat decizia atacată, Oficiul Vamal Principal a încălcat legea, deoarece nu a luat în considerare în întregime toate circumstanțele legate de procedura privind retragerea autorizației de export. Aceste proceduri, care s-au dus din august 1997 până în iunie 1998, au făcut imposibil ca societatea să își continue activitatea comercială. Prin urmare, nu este rezonabil să se revoce licența din 1994, având în vedere că societatea și-a încetat activitatea comercială. 37. La 5 noiembrie 1999, Curtea Administrativă Supremă a anulat decizia din 5 martie 1999 ca fiind neîn conformitate cu legea, considerând că principala Oficiu vamal a considerat în mod incorect că procedurile au devenit lipsite de scop. În momentul în care au fost instituite, respectiv la 20 iunie 1998, licența societății reclamante era încă valabil. Prin urmare, Comisia a avut un interes juridic în clarificarea situației sale juridice și în confirmarea faptului că încă a fost autorizată să își desfășoare activitatea. 38. La 23 martie 2000, principalul Oficiu vamal, având în vedere hotărârea din 5 noiembrie 1999, a anulat decizia din 30 noiembrie 1998, anulând licența de administrare a depozitului din 1994. 39. Societatea reclamantă nu și-a reluat operațiunile după aceea. Primul reclamant a susținut că, ca urmare a retragerii autorizației și a licenței de administrare a societății, descris mai sus, a fost imposibil pentru el ca acționar principal și, de asemenea, pentru societatea reclamantă, de a relua operațiunile lor de afaceri. Retragerea deciziilor care autorizează societatea să își desfășoare activitatea constituie baza afirmațiilor reclamantului privind prejudiciu material în temeiul articolului 41 din convenție. Guvernul nu a răspuns la acest argument.